0
0
Poezia Violetei e una care simte mult, neașteptând să apară momentul în care autoarea e pregătită se se bazeze pe resurse și tehnici. Cu scrisul ei niciodată nu se știe, pentru că poetei nu îi este frică să se expună, să sară transparent în fața publicului, fără să se gândească dacă înainte nu ar fi trebuit să se pregătească fizic și emoțional. Violeta a construit – și ce gest de considerație față de propria artă! – un univers poetic în care, chiar și nedeclarând-o decât rareori, simte că se află într-un loc mult mai bun decât toate celelalte locuri prin care a trecut. Poate de aceea Violeta, cititoare avidă, știind atâtea drumuri literare, s-a decis pentru unul propriu, chiar dacă imitarea mediilor de exprimare face adesea să pară că-ți ies lucrurile mai bine și mai repede.
Volumele noi, așa cum stau ele frumoase, foșnitoare, cu cerneală peste care nicio mână nu a lăsat încă să vadă ce li se întâmplă, lasă să știm puțin din transformarea anterioară, din probele la care e supusă o persoană care are obiceiul să scrie până a deveni autorul care înmânează publicului munca sa.
Literatura îi împiedică pe cei care trăiesc cu grijă să scrie despre asta; abia energia curajului, îndârjirea celui căruia i s-au împins limitele reacțiilor atunci când viața i-a făcut rău, fac să obții o operă autentică. Autorul e participant la propria creație, se oferă ca jertfă pentru ca astfel să înceapă totul și să i se poată pune un final. Poezia Violetei nu a fost gândită să stea îmbrăcată în aurul triumfului, poeta contând doar pe emoție și pe felul în care ea poate fi transmisă publicului.
Statisticile nu ne spun niciodată câtor oameni le e dor de poezia noastră. De aceea, săraci îs, și nu mereu trebuincioase îs…Citiți!
