1
0
Andrea Espadav este poetă de origine spaniolă, care locuiește actualmente în Portugalia
***
înainte îi aveam frica poeziei
apariție aproape niciodată așteptată
care venea
mă asalta, mă invada
dar care nu se infuria niciodată
când nu îi dădeam ascultare
ingenioasă, aproape mereu,
mie îmi lăsa percepția realității prin ochii ei
-această realitate necuprinsă, îmi spunea,
nu e cum privirea ți-o vede
sau poate da
cum ea te privește
cu ce gest imprevizibil
tu o vei primi.
mărturisesc,
uneori, nu îi dădeam ascultare
nu suferi dacă nu placi
niciodată nu te lăsa învinsă zicea.
eu mereu îți voi fi apărare, adapost și refugiu
fidelă îți voi sta companie
să nu îți fie furie
de mă invoci și n-apar
sunt arma rebelă
amorul amanților nebuni
vis de suflete rătăcitoare.
singuraticii mie îmi cer
din ale mele monede împrumut
și cerșetorul
câteodată
în versuri triste își ia alinare
dar săracă sunt
atâta de săracă sunt
și marii bogați mă cheamă
negoțuri să facem din Tot ce eu nu posed.
noapte de noapte îmi roagă
ne dați pe față, uneori nemiloși
peste tot nefiind
regasită-s în tot.
dar când apar
dă-mi voce
chiar de înceată, un susur
nu lăsa să mă sting
sunt râu
poartă-mă in mare
singură nu știu a plânge
lacrimă de aur
pe obrazul rudelor Morții
viața mi-a dat aceste aripi
să văd totul diferit
de cum văd păsări și elicoptere
trecătoare
și aceste vulpi.
nu mă uita
în tine locuiesc
sunt în tot ce tu nu atingi
și-n ce mângâi cu trupul și ignori.
ce-i important cunosc
și niciodată nu-i ce tu ai crede
sunt minte și corp
toate astea și dincolo de ele
la puteri infinite
unde ochii încă nu știu a privi
dar, orbiți de firava lumină
își intuiesc pupilele
iluminate
fără a fi, mai mult de-un moment
pentru totdeauna orbiți.
***
Textul original
Antes tenía miedo de la poesía
aparición casi siempre inesperada
que venía,
me asaltaba e invadía
pero no se enfadaba nunca
cuando desobedecía.
Se las ingeniaba casi siempre
para dejarme a recado
las cosas de la realidad
como ella las percibía.
-Esta realidad inabarcable,
me decía,
no es tanto como tú la miras
pero tal vez sí
como ella te mira a ti
y con qué impredecible gesto
tú lo recibas.
Yo a veces,
confieso,
no atendía.
No te ofendas si no gustas
jamás te des por vencida
estaré siempre al acecho,
vigilancia y cobijo,
seré tu fiel compañía.
Tampoco te enfades
si me invocas y no aparezco
soy arma de rebeldía
amor de locos amantes
sueño de almas errantes.
Solitarios me piden siempre
que les preste unas monedas
y el mendigo
a veces
en tristes versos se consuela
pero soy tan pobre
¡tan pobre!
que los grandes ricos me llaman
para hacer los negocios con Todo
lo que no poseo.
Todas las noches me rezan con disimulo
y otras sin piedad
mas no soy omnipresente
aunque esté en todo lugar
Eso sí
si aparezco dame voz
aunque sea leve, un susurrar
no dejes que me apague
(soy como el rio
has de llevarme al mar)
porque yo sola no sé llorar.
Soy la lágrima de oro
que derraman por su rostro
los familiares de la muerte.
La vida me ha dado estas alas
para ver todo diferente
a las aves y helicópteros
transeúntes y esos zorros.
No te olvides de mí,
pues te habito.
Estoy en todo lo que no tocas
y en lo que roza tu figura e ignora.
Conozco todo lo importante
y nunca es lo que tú te piensas.
Soy cuerpo y soy mente,
todo eso y más allá
elevado a potencias infinitas
donde los ojos no saben aún mirar
pero cegados por esa tenue luz
intuyen sus pupilas
que se han iluminado
sin ser no más que un instante,
eternamente, cegados.
