2
0
Laura Cătălina Dragomir
Mă întrebați dacă iubește Gelu Vlașin poezia și-o să vă spun că nu știu. C-o trăiește cu dezinvoltura oricărui act normal al cotidianului, că-i e comportament și ambient, asta da!
Înaintea poeziei nu trebuie să cădem bine așa cum nu trebuie să implorăm înțelepciunea tehnicilor. Ajunge să nu ne pară rău că suntem sinceri. Poezia nu e solidară, posesie a tuturor fiind după ce e scrisă, nu e validă în toți acei care îi au disperarea.
Gelu Vlașin a consimțit poezia. N-a fost nimic altceva. Nici unuia, nici celuilalt nu le rămăsese de ales. Capacitățile dintâi ale poetului au fost că s-a știut decis și dispus, c-a înțeles că scrisul este imediatul său.
Gustul debutului, recunoașterea premiată, l-au impiedicat să divagheze vocațional. Poeziei i-a mers bine de la început cu Gelu Vlașin și asta l-a impulsionat nu numai să se mulțumească a gândi poezie ci și s-o vorbească în scris.
Să fii în permanență în poezie cere o constanță a suflului pentru a nu mai vorbi despre faptul că simpla prezență nu e suficientă pentru a se termina în virtute.
Gelu Vlașin a ales de aceea să-și piardă obiceiul observației pe cont propriu și să înceapă să deprindă a vedea direct prin ochii poeziei. Un fel de-a nu suspecta cum vei scrie, de-a nu ști care vor fi cuvintele care îi vor fixa gândurile. Când nu crezi că știi tot ce-i poezia abia atunci capacitatea de-a te minuna te face poet. Genul ăla de sugestie pe care Dumnezeu o face oamenilor și pe care noi, neștiind cum să-i spunem, o numim talent.
Întâmplarea noastră, a poeților, cu cele care ne sunt cuvinte, punerea împreună în acel timp comun al scrisului, se face cu fireasca frică a omului în fața unui ceva perceput ca fiind mai puternic. Le întindem mâna arătând un curaj care nu există și, mulțumim lui Dumnezeu, uneori îndrăzneala zăpăcește. Așa luăm noi drepturile cuvintelor, devenite ale noastre. Dreptul de a fi ofensive și dreptul de a nu ne fi ofertante.
Are și îndrăzneală creșterea ei, obligăm cuvintele să ne asimileze, să se adapteze la ceea ce suntem. Le dăm timbrul nostru, intensitatea, carnea. De aceea poate, poezia la care uneori străduim, nu pretinde să explice lumea. Se mulțumește doar să ne înțeleagă.
