0
0
Laura Cătălina Dragomir
Nu e rău să scrii poezie. Sigur, nici să fii Dumnezeu nu e rău.
Musculatura eroică, cea care nu cunoaște remușcarea, se plictisește glorios în cei care decid gânduri fără a le trăi însă. Elena Katamira (am de lucru imaginându-mi cum și-a anunțat familia de așa pseudonim ”razboinic”) deși știe să ducă pâine și sare, e rezistentă entuziasmului de a merge printre oameni. Nu păstrează pe ascuns nimic din ipocrizia socială și asta o ajută să-și dea seama de viața ei și de poezia pe care o scrie. Odată abandonat obiceiul de a se lipsi de ceilalți, începe să se cunoască (și nu mai sunt nici ochi nici nas nici gură nici piele), să-i fie frică (nu sunt pregătită să mă întâlnesc cu mine și să îmi fac harakiri) sau din tot Dumnezeul să-l găsească pe ăla al ei (nu știu dacă atunci când mă adulmecă în duh sunt în mirosul său).
Într-un anume fel, desfacerea de semeni îi creează obligația de a se ști până la capăt (prin mine ochiul meu își vede adâncimea), îi impune să ia decizii asupra carențelor (nu, nu pot fi prea multă vreme /vama prin care demonii/ mai caută să treacă în paradis) cu aceeași intensitate cu care scoți din coajă adicțiile.
Pare că băutul de apă, singură, e un bine frecvent pe care și-l face Elena Katamira, dificultățile sufletului începând să nu mai aibă voință.
Beneficiul de-a nu mai fi prudentă la mersul lumii, de-a te lua înapoi de la ceilalți, este că îți rămâi. Așa descoperă poeta cât și unde este ea ”actiune sau sentiment” (poate înțelegi/ lumina e o persoană), așa se descoperă când are chef și nu când i se impune.
Iese îmbrăcată de casă, lasă lucruri și stări fără respectul cuvenit, singura legătură de rudenie pe care o cere fiind Dumnezeu.
Poezia Elenei Katamira nu se ameliorează cu flori puse în împrejurimi, nu cunoaște înșelăciunile luxului prin metaforă, nu suferă când o citești în contradictoriu.
Asta pentru că nu toate femeile când își privesc sânii sting lumina. Asta pentru că nu toate poetele văd în autenticitate o rea intenție.
