0
0
Poezia e o activitate în care se fac ore suplimentare, pentru că odată scrisă nu există cale înapoi, autorul rămânând la nivel de condiție și situație care au împins înțelegerea lucrurilor să ia formă. Publicarea unei cărți are dramatismul unui gest care te face să gândești în termeni de utilitate – inutilitate. Poetul e îndrăznețul care scrie despre ceea ce am făcut cu toții sau măcar am crezut că putem face.
Doina Guriță scrie pornind de la viață și traiectoria autoarei demonstrează dispoziția și intenția învățării scrisului ca profesie; înțelege fără greșeală că ceea ce face ca scrisul său să capete relevanță și amprentă este nesepararea de trăirile de fiecare zi.
Doina Guriță, cum sunt toți cei care construiesc cu răbdare și acceptare, e o convinsă a poeziei, fără încercarea de a declara monumental că scrie, fără a privi succesul ca pe ceva mai meritoriu decât oricare altă experiență de viață. Doina Guriță, înainte să încerce literatura ca autor, a trăit cât să aibă despre ce vorbi, a lăsat să îi iasă lucrurile și bine și rău, căci învățarea așa se produce, devenind un om cu un univers interior pregătit să înfrunte lumea. Doina Guriță scrie pentru că își dorește să povestească ea despre sine și o face ca pe o formă de generozitate, urmărind ca experiențele sale să îi determine și pe cititori să se gândească, să nu se rezume doar la a se uita la o operă atunci când se produce lectura; să se lase disponibili acelui proces prin care li se transmite. În opinia autoarei, rentabilitatea simbolică a scrisului vine din capacitatea acestuia de a obține schimbarea, valoarea fiind dată tocmai de felul în care acesta face să se transforrme totul în jurul său.
Cred în admirația care își demonstrează operativitatea, în acea polarizare cu rimă care nu promite îmbrățișări egalitare, dar care nepreocupată fiind de rostul intelectual căutat, se termină cu oameni care înțeleg de ce ajung să stea unii lângă alții.
Relația mea cu poeta Doina Guriță ar fi trebuit să fie determinată de bunăstarea unor conjucturi în care ne-an întâlnit: niște premii de luat, un colectiv al Casei Române de Cultură de împărțit.
Suntem, însă, amândouă femei ale resurecției, din cele care cred că atunci când vezi că ai de învățat de la cineva e drept să o spui în gura mare. Nu ne-a trecut prin cap că ar fi de preferat un anumit tip de prietenie, n-am decolorat nicio confruntare de idei și am lăsat să se combine convulsiile, știind că și prin ele trece impulsul care face de multe ori să reușească proiectele de care lumea, cândva, își va aminti. Ar putea părea un avantaj să vorbești cu admirație având un model în față, dar știu că Doinei nimic nu i-ar părea mai ofensiv decât acel discurs îmbucurător cu cărți și autori între care nimic nu poate merge prost niciodată. Doina Guriță nu este asemănătoare unei persoane autentice, Doina Guriță este o persoană autentică, una pentru care onestitatea este un lucru pe care și-l dorește în orice moment. De aceea, îmi doresc să-i spun lucrurile care îmi sunt clare: îmi doresc să te cunoască ca om și ca poetă cât mai multă lume, pentru că visul meu e ca generațiile care vin să știe ce înseamnă a-ți dedica viața.
