0
0
Laura Cătălina Dragomir
Îmi controlez convingerile până la punctul în care să nu redactez texte despre care am stabilit, chiar dacă „decernarea” scrierii unei cronici a unui autor cunoscut, mai mult decât dedicarea uneia, te poate proclama ca nume care înțelege despre ce se vorbește în versiunea oficială a lucrurilor în vogă. Am decis să mă ocup de „Bipolarul de la mansardă” nu la insistențe și nici pentru ca nu ar fi fost destule voci care să se refere la cea mai recentă carte a lui Vlașin, ci derivând niște amintiri din perioada în care, aflându-mă la Tranzbordare, am făcut un co-living vacanțional în casa autorului.Înțelegând prin asta că, știindu-mă și cu Vlașin și cu mansarda care permite titlul, am căutat să aflu prin lectură ce a liber-asumat despre sine.
„Bipolarul de la mansardă” are o virtute căreia puține penalități i se pot aplica, sinceritatea presupunând o admirabilă consistență. Gelu Vlașin lasă la vedere de unde provin informațiile care îl portretizează; felul în care nu cere timp de pauză pentru sine ne face să realizăm că starea de angajament cu cititorul este una din care nu fac parte confuziile. Camuflajul, convingerea sistemică de sublimare a situațiilor vitale obscure, chiar rezultatul comod, este înlocuit pe calea sănătoasă a adevărurilor exigente. Gelu Vlașin nu vorbește despre sine doar până la un anumit punct, proclamarea lipsei unui acord cu imaginea publică de protejat, făcând să i se ia din putere și să i se dea cititorului, care astfel își poate permite să opineze despre ceea ce a trăit scriitorul bistrițean. Posibilitatea versiunilor e un timp trecut, Vlașin se lasă să vorbească despre sine ca și cum ar redacta un denunț despre un străin. Refuzul de a controla cartea prin adoptarea de rol face ca lectura să se poată mișca dintr-o parte în alta, fără limite tolerante ci, excesiv, cu o lipsă totală a acestora. „Bipolarul de la mansardă” nu e volumul pe care poate că mulți l-au așteptat pentru a confirma continuarea unei cariere de succes. Pentru că, mai încolo de o biografie care contează, Vlașin e șí un om care nu are nimic din toate curriculumurile care i se știu. Într-o lume în care cel mai puțin avem habar cum sunt persoanele în realitate, vine Vlașin cu o lipsă de curtoazie riguroasă să ni se facă familiar. Meritul Bipolarului constă în faptul că autorul nu avea nicio necesitate să fie atât de clar despre sine însuși. Cu atât mai mult după reîncorporarea sa la România, ieșit din anii de diasporean cu patrimoniu dar și cu amintiri problematice în vigoare. Pentru „Bipolarul de la mansardă” înfruntarea cu publicul nu se va termina printr-o poziționare în ranking, e genul de volum al cărui impact nu urmărește să influențeze nicio statistică. Vorbim despre evocări cu claritate, unele pe baza cărora suntem compensați prin construirea unui profil real.Există o demnitate concretă a celui care a reușit să fie adecvat succesului și „Bipolarul de la mansardă” putea fi cartea care să îl facă pe Vlașin să nu mai ajungă înapoi la generația sa.Pentru că nu vorbim de un volum pentru care s-a organizat, ci de unul care a exclus ajutorul pe care îl puteau da cultura și experiența.
Cel mai mare rău care i se poate întâmpla unei cărți este reducerea ei la niște legături cu o definiție, cu un curent literar. „Bipolarul de la mansardă” e un volum în stare să își construiască propria-i relație cu publicul, are capacitatea de-a se menține neuniformizat. Recunosc, am scris altfel despre o carte unde se vorbește despre un om, cu care e drept că nu m-am cunoscut la mansarda din Tranzbordare, mansardă unde însă ne-am propus atât de multe lucruri, pentru literatură și pentru noi. Bipolarul de la mansardă este, pentru mine, imaginea poetică involuntară, semn că există oameni și lucruri cu funcție permanentă de a strânge în memorie acel ceva de care nu vrem să ne desprindem.
