0
0
Mihók Tamás, despre poezie și realitate*
Pare că cel mai ușor e să vorbești în general. Am putea să ne așezăm la o masă, asta pe care-s cărțile, și insistând că nu despre noi e ceea ce vom spune, să povestim despre poezie. Până la urmă niciunul dintre noi n-a pretins să fie poet. A improvizat viața. Numai că e destul de greu să vezi poezia trecând pe lângă tine și să nu faci nimic. Unii ar spune că e vorba de a nu-ți da seama de ce vrei până nu ți se apropie. Alții ca la vocație nu te poți doar iți, că nu e o simplă curiozitate de a face lucruri. N-am avut un loc, mi-ar fi plăcut, dar ne-am întâlnit într-un grup de prieteni. Gabriela și Tomi, poate e mai bine așa. Într-o discuție pe care să n-o țină zidurile, să ne putem întinde brațele cât vrem. Și vorbele.
Mihók Tamás s-a născut în 1991 la Oradea și este poet bilingv și traducător literar. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Oradea. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. În prezent este doctorand la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș. A publicat eseuri și poezii în majoritatea revistelor literare din țară (Familia, Vatra, Poesis internațional, Echinox, Tribuna, Steaua, România literară etc.). Autor a patru volume de poezii: Șantier în rai (Tracus Arte, 2013), winrar de tot (Tracus Arte, 2015), cuticular (Casa de editură Max Blecher, 2017) și cuticulum vitae (Syllabux, 2017) – ultimul în limba maghiară. Câștigător al premiului De-aș avea… (2014) acordat de revista de cultură Familia și al premiului Kinde Annamária (2017) acordat de revista de cultură Várad.
Laura Cătălina Dragomir: V-ați gândit că o să duceți la îndeplinire poezia? Că nu va rămâne o incursiune și atât?
Mihók Tamás: Naiv din născare, eu încă mai sper să mă ducă ea pe mine la îndeplinire. Că a bifat anumite epifanii e de netăgăduit, cu atât mai mult cu cât acestea încă mai pâlpâie ca niște steluțe fosforescente pe tavan. De fapt sunt niște balize direcționale, pe care odată ce le ocolesc, le iau cu mine. Bunica din partea tatei, cea la care îmi petreceam vacanțele de vară, îmi vorbea deseori, mai în glumă mai în serios, despre marele poet maghiar Arany János, ai cărui descendenți suntem (preferam să fiu al lui József Attila, dar omul nu poate să-și aleagă strămoșii). Rudele veneau în vizită și, deși în acea vreme mă jucam cu lego sau pe nintendo, ciupindu-mă de obraji, mă numeau „prichi, micul poet”. Sigur că, preșcolar fiind, nu dădeam doi bani pe aceste apelative, dar, cu timpul, iată, s-a-ngroșat gluma.
Laura Cătălina Dragomir: Ce e la dreapta și la stânga poeziei? Sau hărțile încurcă mai mult decât dezmeticesc?
Mihók Tamás: La dreapta, cerul senin, speranța. La stânga, un relief cavernos, domeniul empirismului. Sau invers. Depinde din ce unghi privești. Hărțile îl limitează pe poet, dar îl pot dezmetici pe cititor – deci și pe poet.
Laura Cătălina Dragomir: Azi sunteți parte a unui dialog poetic. În jurul evenimentului s-au creat conexiuni, am văzut pe pagina Facebook susțineri colegiale, încurajări. E lumea literaturii o comunitate care respiră singură?
Mihók Tamás: Eu cred că poate face asta, dar că nu e de preferat să și vrea. Cu nări și branhii deopotrivă, ea are nevoie de medii cât mai eterogene, să parcurgă diverse circuite conexe. Altminteri, dacă se izolează, riscă să devină anacronică.
Laura Cătălina Dragomir: Mă gândeam dacă poezia-i gratis. Intri, îți iei ce vrei, participi și când obosești te desparți amabil? Sau te obligă să te îmbraci în fiecare dimineață și s-o scrii?
Mihók Tamás: Poezia e gratis în ideea că e una dintre cele mai nemijlocite căi de expresie. Dar sigur că, de fapt, e departe de a fi gratis pentru creatorul ei. Să supurezi din toate rănile (deseori și din cele pe care doar le-ai aproximat, fără să le fi suferit încă) pentru a ordona cuvintelor să se alinieze în formație, să stea depărtat sau să execute exerciții e un sacrificiu deloc de neglijat și, mai cu seamă, o impostură. Căci ele sunt mai puternice decât tine și ți se supun doar aparent. Pe mine poezia mă consumă pe măsură ce o scriu, pot doar spera ca într-o zi, poate la bătrânețe, să mi-o pot procura în mod compensat.
Laura Cătălina Dragomir: Au știut părinții voștri că n-o să ajungeți la un destin normal? E poezia dificil de explicat ca formă de-a trăi profesional?
Mihók Tamás: Provin dintr-o familie foarte eclectică în sens profesional. Cred că ne putem arăta cu degetul reciproc. De exemplu, frate-meu, cu șase ani mai tânăr, e campion național la robotică. Tot el, înainte să facă majoratul, a mai cucerit premii și-n alte domenii, care mai de care mai exotice pentru omul de rând: monociclu, jonglerit, suflat foc, cub rubik etc. Îndeletnicirile mele, comparativ cu ale lui, sunt mai degrabă normale: mă trezesc dimineața, îmi beau cafeaua, citesc știrile, mailurile, mesajele, îmi evaluez ziua, apoi pe cei cu care voi interacționa, îmi notez idei în tramvai, plătesc facturi, impozite, trimit colete, hrănesc pisica, încropesc ceva din ce mi-am notat în timpul zilei, felicit sărbătoriții zilei (deși cred că de grija asta, har oboselii, am scăpat), citesc, eventual mă uit la un film/serial, somn. Există ceva anormal aici, mă-ntreb. Nu știu dacă e nevoie să explici poezia în termeni profesionali. Adică n-ar ieși o explicație propriu-zisă, ci doar niște fraze șchioape, poate emfatice, lipsite de relevanță. Cred că această formă de a trăi – cum îi spui tu – este explicată, involuntar și efectiv, de efortul investit în celelalte activități pe care le întreprinzi. Poezia nu e desert, e branulă.
Laura Cătălina Dragomir: De câte ori v-a obosit poezia, de câte ori ați regretat că nu ați înclinat opțiunile spre activități sigure?
Mihók Tamás: Aș fi ipocrit să încep să mă victimizez. Teoretic poți schimba macazul oricând. Sau poți împinge poezia la suprafața celorlalte activități, care s-o mențină ca pe spumă. Ideea e ca scriind, să nu cauți să te rupi de realitate (în sens senzorial), chiar dacă starea materială îți permite „un veac de singurătate”. Totuși, recunosc că nu aș refuza un jackpot la loto.
Laura Cătălina Dragomir: Cine e Gabriela Feceoru? Cine e Mihók Tamás? Să individualizăm traiectoriile!
Mihók Tamás: Gabriela Feceoru? O continuă revelație. Este, alături de Cristina Drăghici, Kemenes Henriette, Elena Boldor, Raluca Ialomițeanu, Marcel Vișa și Vlad Mușat, unul dintre poeții tineri cu a căror poezie am intrat în contact înainte ca aceștia să debuteze și am simțit numaidecât că pământul îmi fuge de sub tălpi. Poezia se măsoară în puterea cuvintelor oneste, neprefăcute (nu în clasamente și renume fâsâite), iar Gabi știe asta. Eu? Testele de personalitate spun că-s o fire polemică. Dacă le-aș contrazice verdictul, l-aș confirma.
Laura Cătălina Dragomir: Cui plac poeții? Până la urmă e o formă de nudism și nu toți știu să fie participanți ai actelor de curaj.
Mihók Tamás: Sado-masochiștilor.
Laura Cătălina Dragomir: Cand „v-ați gândit” pe voi, misticul nu se explică și totuși, ce v-ați spus? Care e poezia care vă justifică destinul poetic?
Mihók Tamás : Poezia creponată. Aș putea cita orice text din „arta fricii” a lui Ioan Es. Pop sau „O anumită căldură umană” a lui Vasile Petre Fati.
Laura Cătălina Dragomir: Nu știu dacă-i bine s-o spun, ce experiență extremă e diferența de vârstă dintre noi (eu zâmbesc, cred că și voi!) dar în locul enumerării de calități (o obișnuință a interviurilor) o să spun că m-am lăsat de multe complexe citindu-vă. La ce să mă aștept, editorial, de la Gabriela și Tomi?
Mihók Tamás: Mă voi retrage un an de zile în turnul meu de fildeș, sinonim cu biblioteca unde îmi elaborez, încetul cu încetul, teza de doctorat. Pe de altă parte, am un volum de poeme aproape finalizat, malsezon, mi-aș dori să apară la sfârșit de toamnă (ca anotimp, zic, anul contează mai puțin), fiindcă multe dintre texte au ca punct de plecare câte o zvâcnire în esență iernatică. Ar fi grozav să pot merge cu el, în turneul de lansări, iarna. Primești cu colindul?
*Interviul a fost realizat la un eveniment cultural în tandem cu poetă Gabriela Feceoru.
