0
0
Laura Cătălina Dragomir
Să vorbesc acum despre plecarea din România e ca și cum a trebuit să îmi scriu de mână toate adevărurile, fără timp să mă ajute inteligența să schimb ceva, să fac să tacă ceva.
Să spui public e să te golești de tot ceea ce ai trăit, lăsând viscerele intimității în fața altor judecăți.
Nu e timp să se răcească nimic, verbele nu se copie pentru că vin direct de la tumultul trăirii.
Să vorbești unui public despre ceea ce ai trăit, dându-i și posibilitatea de-a te atinge cu întrebări, e o experiență cu beneficii, nu poate lăsa pe nimeni indiferent.
Invitatul e de față, ca să parafrazez un celebru proiect artistic.
Nu vorbim despre, vorbim între noi.
Răspunsurile cinstite ne pot ajuta, așa cum spuneam într-un poem, să înțelegem ce facem cu memoria noastră de popor atunci când dăm de ea.
Străinătatea ne învață, uneori simplu, cum sunt toate lucrurile care se fac cu duritate, că imaginea despre sine trebuie trecută prin rațiune și că nu ne putem permite acel gen de construcție despre noi prinsă exclusiv la ceea ce au fost meritele și recompensele asociate lor, dintr-o viață pe care am decis să o facem trecut.
Străinătatea îți arată că dacă ai considerat că ești suficient de obosit de cum se făceau lucrurile în țară, trebuie să îți explici asta ție, de multe ori, și astfel să nu te cheltuiești pe interogații, nici să incubezi frustrări.
Să încorporezi noua țară cu diferențele ei și să nu te consideri, în relație cu ea, un deformat ci doar un om cu diferențele sale.
Când vorbim de succes, ne referim în realitate la felul în care îl înțelegem, la ceea ce noi poziționăm ca fiind de necombătut în relație cu reușita ca permanentă.
Eu sunt un om cu două semnături. Depinde de unde sunt privită, despre mine se pot constata lucruri diferite, în egală măsură corecte.
Îmi amintesc de „Roman de la Rose” ( Jean de Meung) , cu celebrul citat potrivit căruia oamenii sunt diferiți, uneori prin acțiune, alteori, prin intenție.
Drumul profesional din România, cât a fost, făcuse ca prezența mea să fi fost trebuincioasă la câteva locuri de muncă.
Și asta e ca o specie de notă de trecere pe care crezi că mereu, și peste tot, o vei lua după tine.
Probabil că de atâtea ori am exersat să ne definim în termeni de reușită/ eșec, că atunci când chiar ni se pune întrebarea ce e un model de succes, ce poate recomanda pe cineva ca fiind exemplificarea unuia, să nu ne fie dumirit ce ar trebui să răspundem.
Eu am ajuns în Spania având încredere în succesul care va veni, chiar dacă nu distingeam cu exactitate mecanismele care se presupunea că mă vor duce la el.
Exista gândul că succesul va însemna să am și să fac toate lucrurile pe care le aveam și le făceam în România și încă ceva în plus, care să mă distingă de ceea ce lăsasem în viața de acasă.
A fost un gând pe care l-am îngrijit până în momentul în care am realizat că Laura care exista in România trebuia pierdută, dacă voiam, nu să reușesc în Spania, ci măcar să nu fiu singură și pierdută.
În Spania, an învățat că a fi venit din România este despre a căuta ieșiri și despre a nu simți durere când realizezi că nu mereu știi ce să faci cu viața ta.
Din România, chiar dacă lucrasem de la 18 ani, am venit cu multe lucruri despre care nu știam. Mereu există o rețea de oameni buni cu tine, care nu te lasă să știi chiar tot despre viață, cumva pentru a fi protejat.
Spania a fost țara unde am început să îmi dau seama. Depinde cum și când privești, vorbim de o lecție sau vorbim de o mutilare de la care nu au lipsit nici sângele, nici lacrimile.
Marea reușită a unui diasporean e să lase aspirațiile să își facă treaba pentru că, trebuie să recunoaștem, motivația funcțională e cea care nu îți poate fi transferată de nicăieri, e cea a ta.
Marea reușită e să accelerezi felul diferit în care te manifești, nerupand legături cu esența, cu originile.
Îmi amintesc că primii ani în Spania au fost despre „nu suntem egali chiar dacă o pretindem”. O acceptare fără ură concretă și fără gunoi construit de ideologii.
Primii ani coincid cu etapa „ lucrurile nu sunt la fel” , nici în realitatea comună a vieții de zi cu zi, nici în cea profesională.
Și atunci, te apropii doar de acea parte a curriculumului tău pe care știi că o poți recicla.
Să nu greșești un raport cu posibilitățile, să nu utilizezi pretenția ca cerere pe piața de muncă e un prim pas prin care stabilești o relație între tine și nouă lume din jur.
E important să găsești în acele momente, radicalizate cumva, seva care îți apropie celulele.
Valoarea superioară prin care să nu mai fii contradictoriu nici trecutului, nici prezentului. Pentru că nici țara de unde pleci, nici cea în care ajungi pentru spor economic, nu sunt țări de companie.
Așa cum nu îmi place să se creadă asta, nu accept nici ideea de țară care ne-a făcut un bine. Nici nu e rostul lor ăsta.
Erorile sunt proprii, așa cum și găsirea unui fel în care să nu îți pui piedică singur e o realizare personală.
