0
0
Laura Cătălina Dragomir
„Îmi iubesc prea mult țara pentru a fi naționalist”. ( Albert Camus)
„Naționalismul este convingerea ciudată că o țară este mai bună decât alta din cauza faptului că te-ai născut acolo”. (George Bernard Shaw)
„Naționalismul este o boală din copilărie. Este rujeola omenirii. ” (Albert Einstein)
„Naționalismul banal”. Simbolurile naționale
Școlarizarea reprezintă un prim exemplu al modului în care copiii sunt inițiați într-o identitate națională. În școală devenim membri ai națiunii și suntem învățați să ne gândim la noi înșine ca naționali. Acolo ne învățăm imnul, ne obișnuim cu steagul de-a lungul ceremoniilor, asimilăm istoria, ceea ce ne crează o imagine mentală a identității noastre naționale. Stereotipurile caracterului național sunt complet monodimensionale și nu sunt influențate de alte aspecte ale identității. Ele sunt prezentate ca fiind libere de clasă, sex, etnie, fundal regional, trăsături personale sau orice alte aspecte individuale ale ființei. Indiferent de forma de guvernare a statului nostru, în școală intrăm în contact cu poezia și proza patriotică. Școala este controlată în mare măsură de stat și faptul că este folosită ca un mijloc de a educa elevii în spiritul ideii de națiune, nu este deosebit de surprinzător.
Cu toate acestea, discursurile naționalismului cotidian provin și din surse mai puțin probabile. Prognoza meteorologică este un exemplu efectiv, ignorat și deosebit de convingător: este prezentată, de obicei, pe o imagine a hărții naționale, ca și când granițele ar avea semnificații pentru modelele meteorologice. Vremea capătă sens doar între contururile cunoscute ale hărții proprii, contururi pe care obișnuim să le numim: acasă. În afara granițelor, spaţiul este nedefinit, neinteresant, iar meteorologia nu există. Acest exemplu, pe care nu-l asociem cu naționalismul, se încadrează într-o categorie denumită naționalism banal. În cartea cu același nume, Michael Billig inventează termenul pentru a atrage atenția asupra modului în care naționalismul nu este doar o însușire a „extremiștilor” violenți, ci a fost reprodus liniștit și mai degrabă invizibil de către noi toți, în viața de zi cu zi .
Trăim într-o lume a națiunilor și acesta este un fapt inevitabil. M-am născut în România. Trăiesc momentan în Spania. Dacă aș fi fost născută în alt moment istoric, în altă geografie, aș fi fost rus, american, spaniol sau altceva. Un element primordial al identității noastre pare că ține total de hazard. Națiunea este o construcție socială, o nouă religie, modul nostru de a aparține unui grup. Trebuie să ne reamintim, în mod constant, că noi îi aparținem și că ne aparține. Naționalismul banal este modul în care ideea națiunii și apartenența noastră la ea este reprodusă zilnic. Se întâmplă nu numai cu ocazia sărbătorilor, paradelor sau războaielor, ci și în moduri mundane, „de rutină” și aparent nesemnificative. Drapele sunt arborate în fața caselor oriunde pe glob, nu doar cu ocazia Campionatului Mondial de Fotbal, culorile naționale apar pe tricouri, genți și șlapi, faimoase referințe la națiunea americană se găsesc pe bancnota locală.
Elementele simbolice ale națiunii sunt absolut pretutindeni. Care ar putea fi problema?
Sociologii critică naționalismul pentru că este sursa unui angajament personal, a unei loialități iraționale față de națiune, un angajament care poate determina un individ să moară și să omoare. Billig argumentează că, deși pare că este inofensiv la suprafață, „naționalismul banal poate fi mobilizat și transformat în naționalism furios”. Sensul profund al mândriei naționale, foarte necesar în război, de exemplu, depinde de acest sens al națiunii internalizate pe parc înursul unei vieți. De obicei, discursurile naționalismului banal provin direct din instituțiile statului. Acestea sunt apoi preluate de actorii nestatali și devin implicate într-o serie de discursuri care, la prima vedere, nu au nimic de-a face cu naționalismul. Deci, naționalismul banal este chiar fundamentul pe care sunt construite naționalisme mai periculoase.
Drapelul este unul dintre cele mai ușor de recunoscut simboluri ale unei națiuni. Când o mulțime de sportivi se înfruntă în competiție, căutăm în coloana de steaguri dacă vrem să știm ce țară reprezintă fiecare. Uneori iconul minuscul a unui drapel național se referă la limbă. De pildă, ca să citim instrucțiunile de folosire ale unui produs în principalele limbi ale Uniunii Europene, căutăm steagul corespunzător. Așa că simbolul steagului este direct legat pentru noi de națiune și limbă, nu numai într-un mod afectiv, ci și practic.
Steagurile capătă valențe speciale în zonele de conflict și arborarea lor reprezintă idei de libertate sau de protest ce pun în risc viața autorului protestului. În confirmatele democrații vestice, ce nu au nevoie excesivă de discursuri naționaliste pentru a-și asigura permanența, este mult mai importantă această folosire zilnică a „naționalismului banal” semnalat de Billig.
Când vedem o miniatură a Turnului Eiffel, ne gândim automat la Paris, la Franța. Statuia Libertății ne aduce în minte New York-ul, și prin extensie, Statele Unite. O cabină de telefon roșie este Londra (Marea Britanie), păpușile Matriosca sunt Rusia, Simbolurile nu au o asemănare sau o legătură de continuitate cu privire la semnificația lor, ci lucrează printr-o convenție. Simbolurile naționale intenționează să unească oamenii prin crearea de reprezentări vizuale, verbale sau iconice ale poporului, în baza valorilor, țelurilor sau istoriei comune. Orice țară se poate vedea reprezentată în imaginarul colectiv prin manifestări simbolice din cele mai diverse, ca de pildă cafeaua capuccino, pizza și pastele, pentru Italia, sau tangoul pentru Argentina.
Un icon cultural ca cele amintite reprezintă un artefact care este identificat de membrii unei culturi ca fiind reprezentativ pentru acea cultură. Aceste simboluri sunt în continuă evoluție. De pildă, vremea când coridele de tauri erau identificate cu mândrie cu națiunea spaniolă a trecut. Se preferă azi imagini non-violente, ca de exemplu dansatorii flamenco sau Don Quijote de Cervantes.
Dar există simboluri clare, definitive și recunoscute mondial, cu care fiecare națiune se identifică. Steagul, imnul și stema (scutul dinastiei, în cazul țărilor cu sisteme monarhice) reprezintă în mod simbolic, prin lege, valorile și istoria unei națiuni. Aceste simboluri adăugate obiceiurilor și tradițiilor creează un sentiment de apartenență la națiune și contribuie la consolidarea identității.
În 1869, într-o scrisoare adresată lui George Sand, trimisă chiar în momentul în care tocmai se stabiliseră ca simboluri naționale, marele romancier francez Gustave Flaubert a scris o faimoasă definiție a steagurilor: „Ele sunt atât de colorate cu noroi și sânge încât ar trebui să dispară imediat”. „Există multă semiotică ascunsă în utilizarea steagurilor, semiotică care funcționează asupra inconștientului. Triumfă pentru că provoacă mari emoții. Atunci când identitatea este în pericol, omul se bazează pe steag”, explică José Enrique Ruiz-Domènec, profesor de istorie la Universitatea Autonomă din Barcelona. José Manuel Erbez, bibliotecar la Universitatea din La Laguna și secretar al Societății spaniole de vexologie (știința steagurilor), explică faptul că „la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea s-a născut nevoia de a identifica națiunea cu un simbol și astfel s-a mărit enorm sarcina simbolică a steagurilor. Înainte aveau mai degrabă funcția de a identifica obiectele și colectivitățile cu regele, cum ar fi, de exemplu, arătând spre nava monarhului. Când drapelul ajunge să identifice un colectiv, începe să aibă o încărcătură simbolică mai puternică și mai emoțională, oamenii trebuie să se identifice cu un grup, iar drapelul reprezintă un simbol uriaș: este un mod simplu de exprimare a unei idei foarte complexe “.
„Există două drapele fundamentale, născute din revoluțiile din care provin state naționale: american și francez”, explică Ruiz-Domènec. „Sunt steaguri care reprezintă voința populară. Steagul tricolor francez simbolizează revoluția care se ridică împotriva monarhiei aflată sub blazonul Fleur de Lis, în timp ce drapelul american întruchipează nașterea unui stat în timpul războiului de independență, motiv pentru care ambele sunt steaguri incombustibile, cu o greutate foarte mare în imaginarul colectiv și, prin aceasta, căpătând o mare influență asupra steagurilor ulterioare
O treime din cele 196 de țări ale lumii au drapeluri naționale care includ simboluri religioase, potrivit unei analize a companiei Pew Research. Din cele 64 de țări din această categorie, aproximativ jumătate au simboluri creștine (48%), iar o treime includ simboluri religioase islamice (33% ).
De exemplu, Union Jack, steagul Marii Britanii include crucile Sf. Gheorghe, Sf. Patrick și Sf. Andrei. Unele țări din Commonwealth continuă să încorporeze Union Jack ca parte a propriilor drapele, printre acestea numărându-se Fiji, Tuvalu, Australia și Noua Zeelandă.
Spania, Grecia, Norvegia și Republica Dominicană fac parte și ele dintre țările cu steaguri încorporând simboluri naționale creștine. Israelul este singura țară cu simboluri evreiești pe steagul său național, incluzând Steaua lui David și un fundal alb și albastru cu dungi reprezentând un șal de rugăciune tradițional evreiesc.
Steagurile naționale apar în picturi celebre cu subiect patriotic sau au un rol important în cinematografie. Este bine cunoscută fotografia făcută de Joe Rosenthal în februarie 1945, fotografie în care soldații ridică steagul american în Iwo Jima. Este simbolul înfrângerii Japoniei, al sacrificiului american în cel de-al doilea Război Mondial. Similar, fotografia pe care Evgheni Khaldei a făcut-o, la 2 mai 1945, soldaților Armatei Roșii care au ridicat steagul sovietic deasupra Reichstag-ului Berlinului în ultimele zile ale nazismului.
Ridicarea unui steag peste Reichstag
Fiecare națiune stabilește reguli stricte de utilizare a drapelul național, reguli care vizează, de obicei, sărbătorile solemne sau zilele de doliu. Inclusiv distrugerea steagurilor deteriorate, printr-o ceremonie de incinerare, poate fi stabilită prin lege.
Deoarece reprezintă o țară și, prin extensie, populația acesteia, se consideră că profanarea și încălcarea simbolurilor patriotice constituie infracțiuni grave și chiar delicte. De pildă, China a anunțat că are în vedere sancțiuni de până la trei ani de închisoare pentru oricine denigrează imnul național sau drapelul în public. Articolul 188 din Codul penal grec prevede că, dacă cineva insultă imnul național, distruge steagul sau alte simboluri naționale, poate fi pasibil de închisoare timp de doi ani sau poate plăti o amendă. Legea germană este foarte strictă cu oricine distruge drapelul federal , pedepsele putând ajunge și până la cinci ani de închisoare.
Steagul național impune necesitatea unui design unic care ar trebui să rezume istoria, geografia, cultura, politica și religia unei națiuni întregi.
Există națiuni care în plus față de Ziua Națională dedică o zi specială sărbătoririi steagului sau imnului. În 2015, în timpul celui de-al 26-lea congres de vexilologie organizat la Sydney, președintele comitetului care a girat activitățile științifice, Ralph Kelly, a afirmat că el consideră steagurile ca fiind obiecte de artă. Colecția sa personală include steagurile regale ale Kaiserului german și ale șahului Persiei, precum și steagul Swaziland-ului (eSwatini din aprilie 2018).
Acesta are o stemă mare care „strigă pur și simplu Africa și înseamnă ceva”, spune el. „Cheia design-ului este simplitatea, iar dezavantajul este că trebuie mereu abandonat ceva important, de aceea rezultatul va plăcea mult, dar nu va mulțumi pe toată lumea”.
Unele steaguri sunt considerate ca având un potențial vizual-simbolic mai ridicat decât altele. Un exemplu este frunza roșie de arțar de 11 puncte a Canadei, care generează o atracție aparte între vexilólogi. „Este simplu, izbitor și imediat recognoscibil. Kelly consideră că drapelul canadian a fost extrem de eficient în „consolidarea identității naționale”.
Steagul național al eSwatini
„Steagul meu preferat este cel al republicii Nauru, care este albastru, cu o linie galbenă care traversează centrul și marchează ecuatorul și o stea mare de 13 puncte reprezentând clanurile istorice ale insulei. Înseamnă: Acesta este locul unde noi trăim în lume.”, spune Kelly.
Ziua Națională, alt simbol, stârnește multe pasiuni pretutindeni pe glob. La o simplă căutare cu Google, utilizând formularea „sărbătorile naționale ale lumii”, cele mai multe dintre exemplele oferite sunt numite „Ziua Independenței”. Majoritatea se referă la o independență acordată când puterile europene s-au retras din coloniile lor din Africa, Asia și Pacific în anii șaizeci și șaptezeci. Există sărbători naționale care se referă la rebeliuni, cum ar fi Ziua Bastiliei în Franța și Ziua Triumfului Revoluției Cubaneze dar majoritatea comemorează nașterea unui conducător, fie el încă în viață, fie a unei alte figuri istorice proeminente.
Și între sărbătorile naționale există ierarhii. De pildă, sărbătoarea națională australiană are ca dată de calendar 26 ianuarie, dar pentru majoritatea australienilor și a locuitorilor din Noua Zeelandă, este mult mai importantă sărbătoarea de pe 25 aprilie, The Anzac Day, care comemorează eroii căzuți în Gallipoli în lupta împotriva Imperiului Otoman, în timpul Primului Război Mondial. Un caz și mai curios este cel al Marii Britanii care nu are o zi națională. Cele trei țări componente – Anglia, Scoția și Țara Galilor – preiau o sărbătoare religioasă, cea a sfântului patron a fiecareia: Sfântul George, Sfântul Andrei și Sfântul David. Dar însemnata zi nu este nici măcar considerată zi lucrătoare pe teritoriile respective. Și asta nu pare să ii facă pe cetățenii Marii Britanii nesiguri de sentimentul lor național.
Marile întâlniri sportive se transformă în oportunități la îndemâna publicului larg pentru a cunoaște imnuri din toată lumea. Schimbările imnurilor fiind relativ frecvente organizatorii competițiilor se văd victime ale multor confuzii. Genul acesta de greșeli, deși nedorit, în timpul olimpiadelor și campionatelor internaționale a dus mereu la proteste.
De pildă, ca exemplificare facilă s-ar putea oferi schimbarea imnurilor ca urmare a căderii regimurilor din Estul Europei, schimbări cauzate de dezmembrarea URSS sau scindarea Iugoslaviei.
Majoritatea imnurilor au apărut în două mari valuri istorice: primul a avut loc la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, când marile puteri ale Occidentului au căpătat conștiința necesității afirmării simbolice a statelor lor consolidate. Pe de altă parte, pe măsură ce cetațenii din America de Sud și-au câștigat independența și aceștia au dorit să aibă imnurile lor.
Poate imnul german (compus inițial pentru Austria) să fie demn de menționat, dat fiind că a fost comandat marelui compozitor Haydn. Se obișnuiește ca germanii să înceapă imnul cu cel de-al treilea vers deoarece primele două sunt legate de nazism. Adaug doar că versurile majorității imnurilor amintesc de epoci belicoase, de sacrificiu și vărsări de sânge. O notă aparte o aduce imnul statului spaniol care a optat pentru lipsa totală a versurilor pentru a împăca în acest fel viziunile polarizate ale populației asupra istoriei țării și pentru a atenua sensibilitățile vorbitorilor altor limbi decât cea oficială.
Sunt necesare simbolurile naționale? Aduc ceva pozitiv în relația noastră cu restul lumii? Am putea trăi coerent și ordonat fără ele?
În zone aflate în plină schimbare istorică, precum Cuba, putem asista la un război cultural manifestat prin utilizarea simbolurilor naționale. Expunerea steagului Statelor Unite reprezintă semnul deschiderii unei pături a populației către valorile democrațiilor vestice. Contrareacția este o masivă expunere a drapelului autohton și o apetență crescândă a cântăreților locali pentru includerea imnului național în repertoriul propriu. Până la găsirea unei noi căi, simbolurile afișate pretutindeni invită la a alege între Cuba Socialistă și SUA. Intonarea imnului La Marseillaise a fost un simbol al solidarității cu poporul francez după atacurile teroriste (opt atentate între 2014 și 2018) așa cum s-a întâmplat și cu iluminarea multor monumente reprezentative ale lumii în culorile drapelului britanic după atacul din luna iunie 2017, la Manchester. Drapelul spaniol a colorat și el în roșu și galben marile orașe ale lumii după atacul terorist din Barcelona (17 August 2017).
Dincolo de legile ce reglementează strict utilizarea oficială a steagului, dimensiunile exacte ale emblemelor ce se aplică pe uniformele militare, există și un alt soi de folosire a drapelului național, cum ar fi în reprezentări artistice sau în obiecte cotidiene și publicitate. Ne întoarcem așa la conceptul de „naționalism banal” al lui Billigs. În reclame, imaginile naționale sunt folosite pentru a crea asociații pozitive cu un produs sau serviciu sau cu consumul în general. Steagurile apar imprimate pe mașini, tricouri, cutii de cereale etc… În acest fel simbolurile naționale intră în spațiile obișnuite ale vieții noastre de zi cu zi, cum ar fi rafturile de supermarketuri sau masa de mic dejun din casele cetățenilor. Circulă în acele spații ca reamintiri minore ale identității naționale.
De exemplu, danezii au un mod curios de a „desacraliza” drapelul, introducându-l în festivități de orice rang, inclusiv zile de naștere, ca obiect decorativ pentru torturi și alte deserturi. Danezii au o relație unică cu steagul lor și au încercat sa o consolideze permanent și să-i adauge noi valențe.
Arborarea drapelului în curțile caselor s-a lansat ca o adevărată modă în Danemarca.
Importanța relației cetățenilor danezi cu acest simbol național este cel mai bine reliefată de faptul că există o societate națională numită Danmarks-Samfundet care isi dedica exclusiv activitatea promovării cunoașterii istoriei și a utilizării adecvate a drapelului(Dannebrog). Există o serie de reguli privind steagul, inclusiv proporțiile corecte ce trebuiesc avute atunci când acesta este înălțat. Nu se poate niciodată lăsa steagul să atingă solul și nici nu se poate coborî steagul înainte de apusul soarelui. Manualul de folosire corectă a steagului danez are 68 de pagini.
Cu toate acestea nici drapelul danez și nici altul nu se apropie de utilizarea cotidiană a celui american, chiar și în afara Statelor Unite.
Identificarea simbolului cu națiunea merg până acolo că în zonele de conflict din Africa, de pildă, unde trupe paramilitare fac incursiuni în localitățile în care voluntari ai lumii se ocupă de ridicarea și întreținerea de școli și spitale, se recomandă în mod special sa nu se poarte tricouri imprimate cu drapelul american, nici insigne sau orice alt soi de obiecte, aparent inocente, care sa vinculeze purtătorul cu orice simbol național american. Expunerea drapelului într-o formă atât de banală pe străzile lumii occidentale pune în pericol serios viața celui ce alege vestimentația nepotrivită locului. La polul opus, arderea drapelului american este o formă deja comună de protest a celor ce intră în dezacord cu politica acestui stat.
Forța simbolică a culorilor naționale în zonele de conflict arată, dacă mai era nevoie, că simbolurile naționale sunt extrem de puternice, deci merită respectul nostru. Nu pentru că sunt reprezentări statice ale idealurilor unui grup, ci pentru că ele oferă un punct focal pentru diferitele societăți să exprime și să găsească ceea ce le unește și le reprezintă, tocmai pentru că ele poartă sens, valori și idealuri.
Deci simbolurile naționale sunt spații importante pentru dezbatere și transformare. Fiecare generație reinventează și reimaginează ideea ei de națiune. Acest lucru face ca unii oameni să nu se simtă confortabil deoarece, într-un anumit moment, se consideră că cel mai bun mod de a respecta orice simbol național dat este să-l tratezi ca fiind sacrosanct. Stabilitatea se poate simți ca un confort, iar schimbarea poate părea o amenințare.
Dar aceasta este o dihotomie falsă. Așa cum posesorii de șosete sau lenjerie intimă cu steagul țării lor nu au câtuși de puțin ideea de a fi lipsiti de respect, ci din contra, apelează la naționalismul banal, nici artiștii ce reinterpretează steagul în viziuni inovatoare nu sunt lipsiți de respect.
Reprezentare simbolică a războiului comercial între USA și China
Pe 10 iulie 1969, Apollo 11 a atins Luna. La ora 22:56 ora estică (SUA), Neil Armstrong spunea cuvintele emblematice: „Acesta este un pas mic pentru un om, un salt uriaș pentru omenire”. Întreaga planetă urmărea în direct, cu sufletul la gură, marea aventură lunară. Apollo 11 a lăsat în urmă dovezi ale întâlnirii astronautilor cu selenarul corp ceresc: trecătoarea amprentă a bocancilor lui Armstrong și Aldrin în praful lunar, o mulțime de „gunoi cosmic” și, înfipt superficial în sol, un drapel american de trei picioare pe cinci picioare de dimensiuni. Următoarele misiuni Apollo au făcut exact același lucru.
Dar ce s-a întâmplat cu toate aceste steaguri? Sunt încă în picioare? Există chiar și după aproape o jumătate de secol pe Lună? În ceea ce privește steagul plantat de misiunea Apollo 11, când motorul a pornit și nava spațială a ieșit din nou în atmosfera, Buzz Aldrin a spus că a văzut steagul lovit de explozia rachetei. Deci cel mai probabil, acest prim steag a fost făcut cenușă.
Ceea ce contează este că pentru întreaga planetă, în acea zi, steagul american reprezenta întreaga omenire, era steagul umanității. Este momentul în care un drapel național a căpătat cea mai mare încărcătură afectivă și a reprezentat cel mai mare număr de oameni, mult dincolo de granițele naționale. Comparându-l cu drapelele din fotografii anterioare, care marcheazăvvictorii în războaie, comparându-l cu steaguri de exploratori înfipte la poli, cu steaguri fluturate pe vârfuri amețitoare de munți, acest steag pus să existe în inconștientul colectiv, a încetat să fie doar american în acel moment și a devenit al tuturor.
Nicio campanie de marketing nu a reușit ceva asemănător. Niciodată steagul URSS nu a fost adoptat cu atâta fervoare de către populația statelor ce formau uniunea sau de către țările satelite din blocul comunist.
Într-un articol din revista Air & Space Smithsonian, omul de știință specializat în geologia și fizica Lunii, Paul D. Spudis explica: Pe parcursul programului Apollo, astronauții au desfășurat șase steaguri americane pe Lună. Timp de patruzeci de ani, steagurile au fost expuse la furia plină a mediului lunar-alternând 14 zile de lumină solară și 100 de grade de căldură cu 14 zile de întuneric la temperatură scăzută de -150 ° C. Chiar și pe Pământ, culorile unui drapel de nailon în lumina puternică a soarelui pălesc și, după câțiva ani trebuiesc, în cele din urmă, să fie înlocuite. Deci, este probabil ca aceste simboluri ale aselenizăriii americane să fie deja total decolorate. Unele dintre ele poate au și început să se dezintegreze fizic în condițiile prezentate. Lăsând la o parte primul steag, care conform spuselor lui Buzz Aldrin, trebuie să fi fost ars la scurt timp după decolare, celelalte cinci steaguri, dacă încă există, sunt albe. Metaforic, culorile naționale fiind îndepărtate până la ștergere, acum aceste steaguri chiar reprezintă întreaga populație a planetei.
Așa cum am arătat anterior, steagurile Evului Mediu indicau oamenii regelui. Cu timpul, reprezentarea s-a extins la teritorii, din ce în ce mai ample, căpătând o încărcătură simbolico-emoțională superlativ puternică. Imaginea drapelului american înfipt pe Lună de către misiunea Apolo 11 echivaleaza cu împingerea acestei evoluții până la momentul în care un steag a reprezentat pentru scurt timp o întreagă planetă. Nu toți erau americani dar steagul americanilor devenise al umanității ce își depășea limitele.
Conform titlului 4 din Codul SUA (cunoscut sub numele de „Codul steagului”), care a fost scris în anii 1920 și adoptat în 1942: „Steagul nu trebuie folosit niciodată în scopuri publicitare de nici un fel. Nu trebuie brodat pe articole cum ar fi perne, batiste și altele asemănătoare, tipărit sau imprimat în alt mod pe șervețele sau cutii de hârtie sau oricare obiect ce este destinat utilizării temporare și apoi aruncării”.
Acestea fiind spuse, steagul bine cunoscut și numit cu drag „Stele și Dungi” (Stars and Stripes), este probabil drapelul cel mai imprimat din lume pe absolut orice obiect, folosit și recunoscut pretutindeni pe planetă. În contradicție cu stipularile oficiale, pe data de 4 Iulie nu se fac arestări, deși absolut tot ce se vinde de Ziua Americii pare să trebuiască să poarte un steag.
Codul, care a fost elaborat la prima Conferință Națională de Steaguri de la Washington din 1923, face parte din Legea Pământului. E drept că interzice publicitatea și comerțul implicând drapelul Americii. Dar legea nu este aplicată, nici nu este executorie. Reprezintă doar un set de linii directoare, permițând americanilor să știe ce să facă și ce să nu facă cu emblema lor națională . Realitatea arată că au ales să ignore total acest cod a cărui existență rămâne o simplă curiozitate.
Desert de orez crocant pentru ziua de 4 Iulie (Ziua Națională a S.U.A.)
Legenda afirmă că Betsy Ross (Elizabeth Claypoole) a conceput și cusut primul drapel american. Mitul este caracterizat de o lipsă totală de dovezi istorice și de documentare. Nepotul lui Ross a declarat Societății Istorice din Pennsylvania că bunica sa a făcut steagul la cererea lui George Washington. Singura dovadă: o declarație de avere a membrilor familiei. Pictura iconică din 1893 reprezentând-o Ross, așezată în salonul său din Philadelphia, cu soarele strălucitor atingând steagul ținut în poală, este o scenă inventată de Charles H. Weisgerber, artistul care a ilustrat legenda acestui personaj cu majusculă a istoriei SUA.
Nu există nicio lege federală, nicio rezoluție sau o hotărâre executivă care să ofere un motiv oficial pentru alegerea culorilor drapelului sau pentru semnificația acestora. Cea mai apropiată explicație se găsește în cuvintele lui Charles Thomson, secretarul Congresului Continental, cel care a contribuit la proiectarea Marelui Sigiliu al Statelor Unite. Raportul lui Thomson către Congres din 20 iunie 1782, ziua în care a fost aprobat sigiliul, conținea o descriere a culorilor: „Albul înseamnă puritate și nevinovăție, perseverență și dreptate. Roșul – rezistență și curaj. Albastrul inseamnă vigilență, perseverență și dreptate.” Diverse documente oficiale și proclamații – inclusiv cea a președintele Ronald Reagan din anul 1986, marcat ca fiind „Anul Drapelului”- au reflectat acest raționament.
Istoricii afirmă că utilizarea de roșu, alb și albastru în drapelul „Stars & Stripes” are legătură cu simplul fapt că acestea erau culorile primului steag al coloniilor americane, culorile continentale. Pentru că steagurile coloniale provin din roșul, albul și albastrul culorilor lui Union Jack, drapelul Angliei.
Arderea steagului american a fost ilegală până în 1989 când Curtea Supremă de Justiție a decis, în procesul Texas contra Johnson, că arderea steagului este o formă de discurs simbolic protejată de Primul Amendament constituțional. Cazul îl implica pe Grigorie Lee Johnson, membru al Brigadei Tineretului Comunist Revoluționar, care a ars steagul în timpul unui protest la Convenția Națională Republicană din 1984. El a fost condamnat pentru încălcarea legii Texasului de Denigrare a Steagului, a fost amendat cu 2.000 de dolari și condamnat la un an de închisoare. Curtea de Apel Penal din Texas a anulat condamnarea, declarând că Johnson își exercita dreptul la libertatea de exprimare a Primului Amendament. Decizia Curții Supreme a invalidat o lege națională de denigrare din 1968, precum și legi similare existente în 48 de state (cu excepția celor din Wyoming și Alaska). Ca răspuns, Congresul a adoptat Legea Privind Protecția Steagurilor, dar această lege a fost, de asemenea, contestată și lichidată în Curtea Supremă. Instanța din 1990 a afirmat, în esență, hotărârea sa anterioară, declarând că orice lege care interzice arderea drapelului încalcă libertatea de exprimare. Aceste decizii au condus la apariția unei mișcări naționale pentru modificarea Constituției în așa fel încât cadrul legal sa stipuleze ca arderea drapelului este ilegală.
Citizens Flag Alliance, care a fost înființată în 1994 de către Legiunea Americană, propune periodic modificări în cadrul Camerei și al Senatului, dar niciodată cu suficient sprijin.
Juramantul de loialitate făcut steagului a fost scris de redactorul de reviste Francis Bellamy în 1892 cu ocazia unei sărbători organizate de școlile publice americane, la nivel național, pentru a celebra 400 de ani de la descoperirea Americii de către Cristofor Columb.
În 1898, în timpul războiului spaniolo-american, New York a devenit primul stat care a decis ca elevii din școala publică să recite Jurământul de loialitate la începutul fiecărei zile de curs. Multe state au urmat ulterior exemplul și gestul, de o simbolistică plenară, s-a transformat într-o bază a rutinei zilnice în centrele educative.
Și pentru că vorbim de steaguri și simboluri în Statele Unite, nu putem trece peste recrudescența extremei drepte. Acest termen descrie mișcările sau partidele politice care promovează și susțin poziții sau discursuri naționaliste și conservatoare considerate radicale, legate de practici antidemocratice. În epoca noastră vorbim de mișcări rasiste, xenofobe, anti-globalizare. Deși au trăsături comune, foarte des, aceste mișcări manifestă diferente importante între ele. În ultimul timp câteva organizații de extremă-dreapta americane au scos în străzi steagurile proprii sau steagul Confederat, reclamând moștenirea Sudului proprietar de sclavi înainte de Războiul Civil. Într-o manifestare unică în istorie desfășurată în Charlottesville, Virginia de Vest, 11-12 august 2017, mișcările naționaliste s-au unit într-un White Nationalist March (marș al naționalismului alb). Charlottesvile este un oraș modern, cu o prezență importantă a întregului spectru politic. Dar este, de asemenea, un oraș dominat de istoria sudului, unde încă se luptă cu moștenirea sclaviei. Potrivit lui Jalane Schmidt, profesor universitar de studii religioase, 52% dintre locuitorii din Charlottesville și din regiunea Albemarle din imediata vecinătate – 14000 de oameni în total – au fost înrobiți aici în timpul războiului civil. Jefferson, încă venerat în Sud, era el însuși un proprietar de sclavi. Ku Klux Klan a ales orașul în trecutul apropiat pentru a se manifesta. Trecând peste alegerea locului, menționăm rapid evenimentul. Participanții au scandat sloganuri rasiste și antisemite, au afișat puști semiautomate și propria lor simbologie. Deși mișcările naționaliste fac în mod normal un uz excesiv al simbolurilor naționale, nu este cazul în acest exemplu. Așa că evenimentul a fost contextul în care s-au putut vedea la lumina zilei simbolurile celor mai importante mișcări neo-naziste americane.
National Socialist Movement (Mișcarea Național Socialistă), cea mai mare organizație activă neo-Nazi din SUA, folosind scuturi inspirate din Cruciade, decorate cu zvastici;
Detroit Right Wings, mișcare suprematistă albă ce unește logoul unei echipe de hockey (în ciuda protestelor oficiale) cu emblema Nazi SS)
Valknot, inspirat din mitologia nordică, este azi un simbol al urii de rasă. Numit și „knot of slain”;
Kekistan este drapelul mișcării all-right. Imită drapelul nazismului german, înlocuind roșul cu verde și zvastica cu un simbol original.
Vanguard America este o mișcare ce folosește sloganul „sânge și pământ”, sugerând că numai între sângele rasei albe și pământul Americii există o reală conexiune.
Deus Vult este o expresie latină referitoare la voința domnului extrasă din discursul Papei Urban II în 1095, cel ce a luptat pentru înfăptuirea primei cruciade împotriva musulmanilor și pentru cucerirea „Pământului Sfânt”. Expresia Deus Vult este folosită recent ca hashtag în întâlniri online ale suporterilor extremei drepte.
Steagul Bonnie Blue – bannerul neoficial al confederaților în timpul războiului civil american. A fost steagul adoptat de către republica rebelă a Floridei de Vest, ridicat împotriva dominației spaniole (1810). Încă acest steag neoficial și foarte iubit în Sud este folosit periodic pentru a răscoli emoții și pasiuni legate de o atitudine și o ideologie pro sclavagistă..
The Punisher – este o variatie a logoului folosit de personajul cu același nume lansat de Marvel Comics. Acest logo este folosit frecvent de către milițiile anti-guvernamentale americane.
„White lives matter” (Viețile albilor contează). Acest slogan a apărut ca reacție la mișcarea Black Lives Matter (Viețile negrilor contează). Dacă Black Lives Matter dorea să atragă atenția asupra abuzurilor și pierderea de vieți din sânul comunității sale, fără sa atace comunitatea albă, “White lives matter” este un slogan pur rasist, al unui grup neo-nazi creat în 2015.
The Iron Cross – Crucea de fier – este o fostă decorație militară în Regatul Prusiei, și mai târziu în Imperiul German (1871-1918) și Germania nazistă (1933-1945). Având în vedere că legea germană modernă interzice expunerea simbologiei naziste, guvernul vest-german a autorizat înlocuirea crucii de fier. Folosirea medaliei rămâne populară pentru neo-naziști și pentru alți supremațiști albi.
