0
0
Orlando Balaș
Laura Cătălina Dragomir nu e doar scriitoare, ci și un personaj complex. Jurnalistă româno-iberică, traducătoare literară, energică animatoare culturală a diasporei, absolventă de psihologie, sociologie și politologie la universități din România și Spania, cu activitate intensă în domeniile social și medical, Dragomir scrie proză poetică, eseuri despre România care „nu a fost regina niciunui bal“ (acestea pot fi citite pe blogul penitelelaurei.ro), cărți de iubire de limbă română spre folosul copiilor emigranților („Caietele Dragomirei“), cărți de interviuri neconvenționale cu artiști români, de studii despre capsula timpului din pandemie și despre semiotica discursului naționalist din Spania și România. Și poezie.
Volumul „Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate“ (Editura Eurostampa, 2016) e de fapt un poem polifonic alcătuit din fragmente despre viață, moarte și iubire, cântate și descântate de poetă într-o stranie limbă română ce pare pe alocuri hibridă, gata-gata să nască un alt idiom, cu o topică neobișnuită, ce mi-a adus aminte de halucinanta germană a lui Rilke și Trakl.
O parte dintre poeziile acestui volum cântă morțile unor persoane reale sau fictive, fără a fi deloc morbide, integrând trecerea acestora într-un întreg al vieții.
Mișcător este poemul care cântă amintirea tatălui care a lăsat un loc liber la masă, ce nu mai poate fi umplut decât de cuvinte. Așa cum în alte poezii din volum cuvintele nasc carne și uneori chiar pe Dumnezeu, în acest poem autoarea („eul liric“) își renaște, prin spunere, tatăl în realmul memoriei.
„Așteptarea cuiva, știa mama (…) / e o supărare importantă / în cruce roșie pusă cu sfinții de umeri drepți / unde dă Dumnezeu și ne udă. / Numai eu arătam cu mâna murdară / locul gol de la masa (…) / Pune cu lut și adu-l acasă / măcar în zilele în care nu dorm / nu zi că ai fost / scăpată prunc fără tată. / Când plecau la mai cald / oamenii lăsau lumina aprinsă, se pare.“
În același registru al nașterii și trecerii, poeta vorbește despre o divinitate ce transcende religia, fiind profetesa unui Dumnezeu pe care îl naște ea însăși, din preaplinul iubirii și suferinței.
„Primul Dumnezeu / era doar un copil la sân / și eu îmi făceam pâinea pe lângă el / îmi plăcea că ieșise un Dumnezeu nou și cuminte“, „de undeva vine Dumnezeu / și-n Babel, oglinzilor, a treia față“, „ar fi să cad soare îndumicat peste lume / să mă uit deschisă, inima dată larg de perete / cu Dumnezeu lăsat să treacă prin ochiul pântecului“ și mai ales „cum pot crede în păcat eu / ce din Dumnezeu avut-am în mine?“
Maternitatea omenească și cea dumnezeiască își întrepătrund planurile în acest volum, femeia născând în copil copilul-Dumnezeu, purtătorul miracolului lumii:
„toți copiii mici se pierd în templu măcar o dată (…) / mamele știu să nu întrebe, doar trăind lângă viață / nu se ia salvarea lumii la tine / treaba Lui e decât toate mai întreagă treaba. / Scriu să se facă în mine / ce din altă vrere vine și pune. Duminica azi / la umbra uitatului, moarte.“
Poeziile Laurei Dragomir vorbesc despre toate aspectele feminității, din perspectiva unei fiice, mame sau iubite (uneori cu nuanțe sacrale de psihopomp).
Poeta își asumă o feminitate integratoare, nevindicativă, o umanitate care poate crea trup, cuvinte și sentimente. Sunt în carte poeme de dragoste care vorbesc despre apropieri frugale („prietenii comuni o să-ți stârnească sânul / nu plânge, spune-le bărbat / fiecăruia, mai sus de genunchi / minciuna nu cere smoking“) sau despre despărțiri cu o conștiință acută a inevitabilei suferințe aduse de dragoste ce pare ruptă din poezia medievală („el a dat altora fiii. / Mai bine îl temeam, decât să îl pierd“). În toate însă dragostea, acest câmp de luptă al femeii, devine un spațiu sacru extras cotidianului:
„am aflat că sunt oarbă / când mă credeam mai frumoasă (…) am aflat că sunt oarbă / şi că îmi face bine să mă joc cu păpuşile / cele care dorm pe o parte / iubite de toţi cu intenţia de a rămâne. / am aflat că sunt oarbă / unui bărbat îi săruți coaja înainte s-o tai / atâta pâine pentru nimic.“
Dacă ar fi să căutăm punctele slabe ale acestui volum, aș numi editarea, care nu e la înălțimea conținutului, și coperta sordidă, în contrast cu conținutul scintilatoriu. Dar așa cum e bine să nu judecăm oamenii după aparențe, cititorul care nu va aprecia această carte după copertă va descoperi în ea o poezie caldă, senzuală, cu inflexiuni de vrajă, și o voce poetică puternică și autentică.
