0
0
capitol din volumul Fericirea obligatorie de
Sydney Wellington și Laura Cătălina Dragomir
1. Matrix
Filmul Matrix a apărut în 1999 și a fost revoluționar. Pe atunci încă trăiam cu iluzia că viitorul este întotdeauna mai bun decât prezentul. În Matrix, oamenii trăiesc prinși într-o simulare creată de mașini extraterestre, care le prezintă o realitate falsă pentru a-i menține într-o stare de ignoranță liniștită. În această distopie, alegerea între pastila roșie și pastila albastră simbolizează posibilitatea de a te trezi într-o realitate dureroasă, dar autentică, sau de a rămâne în confortul unei iluzii create artificial. Cu toate acestea, spre deosebire de Neo, protagonistul, mulți dintre noi nu trebuie să șovăim între două pastile. Ne-am făcut deja alegerea și, de multe ori, aceasta este iluzia confortabilă. Să fim sinceri, cine nu a preferat măcar o dată să rămână în pat sub plapumă, în loc să înfrunte realitatea dură a dimineților de luni?
În loc să fim victimele unei simulări extraterestre, suntem mai degrabă regizorii propriilor noastre telenovele imaginare, unde dramele familiale și versiunile idealizate ale vieților noastre de pe rețelele sociale înlocuiesc adevărul. Nu avem nevoie de invadatori extratereștri pentru a distorsiona realitatea. Suntem perfect capabili să o facem singuri, cu puțin ajutor din partea nesiguranței noastre și a rețelelor sociale. Pastila trezirii în era noastră ar putea fi pur și simplu să închidem WiFi-ul pentru o vreme, dar cine este cu adevărat dispus să se confrunte cu această doză de realitate? Atunci când diferența dintre ceea ce dorim și realitatea în care trăim devine abisală, apare nefericirea. Într-o lume în care fericirea este obligatorie, există o singură soluție: dacă nu îți poți schimba viața, lumea trebuie redesenată! Customizată, adaptată gusturilor și nevoilor tale! Cartea Fericirea obligatorie explorează modul în care această alegere se manifestă în crearea și adoptarea realităților personalizate care ne protejează de neliniște. Ele ne oferă, de asemenea, o versiune a lumii atât de bine adaptată încât ne este dificil să renunțăm la ele. Așa că, pastila roșie nu ne este oferită de extratereștri. O luăm pe cont propriu, alegând să trăim într-o irealitate care ne satisface nevoile emoționale, chiar dacă în detrimentul adevărului și al unei înțelegeri complete a lumii.
La urma urmei, cine vrea să se confrunte cu o drama reală când poate fi protagonistul propriului reality show mental, perfect editat și mai de succes decât cel al familiei Kardashian?
2. Simulacre
Există un gânditor cheie al postmodernismului numit Jean Baudrillard. El a dezvoltat teoria simulacrelor și a hiperrealității pentru a descrie cum societățile contemporane s-au distanțat de realitate prin reprezentări false care au înlocuit lumea reală. Dacă la început acest lucru putea fi văzut ca o găselniță ingenioasă a autorului, astăzi este mai mult decât evident că Baudrillard avea dreptate. Un exemplu clasic este Disneyland, pe care Baudrillard îl folosește pentru a ilustra noțiunea de simulacru. Disneyland este o reprezentare a „visului american”, o realitate creată pentru a face oamenii să uite de lumea reală. Oamenii se cufundă în această fantezie, care ajunge să fie mai reală decât înseși Statele Unite. Decât restul lumii chiar, pentru că Disneyland este un fenomen exportabil. Disneyland nu mai este o copie, ci ajunge să reprezinte ceva ce nu a existat niciodată în mod original. Virtualitățile evazioniste ne invadează astăzi.
Astfel, Baudrillard susține că simulacrele sunt cópii care nu au un original sau care se distanțează atât de mult de original încât ajung să îl înlocuiască. Ideea este că, de-a lungul istoriei, reprezentările au trecut prin mai multe faze până să ajungă la ceea ce el numește „al patrulea ordin al simulacrului”, în care copiile nu doar că eclipsează realitatea, ci creează o nouă „realitate” de sine stătătoare.
În prima fază, reprezentarea este o reflectare fidelă a realității. Imaginile au o legătură cu obiectul real. În a doua fază, imaginile distorsionează realitatea, dar sunt percepute ca deformări conștiente. În a treia, imaginile pretind a fi o copie perfectă a realității, dar nu sunt, începând să înlocuiască obiectul original. În a patra fază, simulacrul nu mai are nicio legătură cu realitatea. Este o copie fără original, o „realitate” complet construită și artificială.
3. Simulacrul personalizat
Pornind de la ideea de simulacru a lui Baudrillard, să vedem mai întâi cum, în era digitală, rețelele sociale au dus această teorie la un nou nivel. Astăzi, oamenii pot crea, menține și împărtăși simulacre ale vieților lor ideale în timp real. Platforme precum Instagram, Facebook, TikTok, Twitter sau videourile de pe YouTube sau Twitch au devenit scene unde indivizii proiectează versiuni atent editate ale propriilor persoane. Aceste versiuni nu doar distorsionează realitatea, ci de multe ori înlocuiesc experiența reală a vieții cu aparența unei vieți perfecte, care nu are neapărat legătură cu realitatea trăită.
Identitatea însăși a uneia dintre autoarele cărții, Sydney Wellington, este o virtuală, apărută ca rezultat al studiului comportamentului maselor în Twitter și YouTube, în timp ce cealaltă autoare, Laura Cătălina Dragomir, își menține identitatea reală.
În lumea digitală, rețelele sociale le permit utilizatorilor să selecteze ce părți din viața lor să împărtășească, filtrând tot ceea ce nu se potrivește cu idealul pe care vor să-l prezinte. De la fotografiile cu filtre care îmbunătățesc aspectul fizic până la postările care evidențiază momente de fericire și succes, aceste platforme le permit oamenilor să controleze și să proiecteze o narațiune a vieții care rareori coincide cu complexitatea reală. Acest lucru generează un tip de simulacru în care viața idealizată devine versiunea „oficială” și publică, în timp ce realitatea este păstrată în plan secund sau pur și simplu ascunsă.
La fel ca simulacrul Disneyland, menționat de Baudrillard, viața pe rețelele sociale ajunge la un punct în care nu mai este percepută ca o simplă reprezentare. Este o „realitate” proprie, în care simulacrul nu reflectă nimic original sau autentic. Fiecare like sau comentariu întărește această construcție artificială, dându-i mai multă greutate decât experienței trăite, consolidând ideea că ceea ce contează este cum te văd ceilalți, nu ceea ce trăiești cu adevărat.
4. Evadarea digitală
Acest fenomen poate fi interpretat ca o formă de evadare, în care persoana caută să evite confruntarea cu dificultățile sau nemulțumirile din viața cotidiană prin construirea unei versiuni idealizate a sinelui. Rețelele sociale permit, în esență, redesenarea lumii.
SĂ RECAPITULĂM! Când distanța dintre dorință și realitatea trăită devine abisală, în loc să schimbe realitatea, oamenii își schimbă reprezentarea acesteia.
Actul de a posta pe rețelele sociale devine un refugiu emoțional, în care poți alege ce momente să împărtășești și ce aspecte ale vieții să evidențiezi, omițând eșecurile, zilele dificile sau momentele de plictiseală. În acest simulacru, durerea, conflictul și nefericirea pur și simplu nu există.
5. Dependența de simulacru și erodarea autenticității
O consecință a acestei hiperrealități digitale este că, în timp, indivizii pot începe să-și piardă capacitatea de a distinge între „eul” lor real și „eul” lor digital. Ca și în a patra fază a simulacrului lui Baudrillard, simulacrul pe rețelele sociale nu mai are o relație clară cu realitatea. De fapt, această reprezentare idealizată devine singura versiune cunoscută publicului, determinând individul însuși să se simtă obligat să trăiască conform parametrilor pe care i-a creat pentru „eul” său digital.
Această dinamică poate avea efecte profunde asupra sănătății mintale. Expunerea constantă la viețile „perfecte” ale altora poate genera sentimente de neadecvare, anxietate și depresie. Acest lucru reflectă cum simulacrele create pe rețelele sociale nu servesc doar ca refugiu personal, ci acționează și ca forțe înstrăinătoare care separă oamenii de realitate.
Rezultatul este o societate imersată într-un ciclu de comparație și validare digitală, unde căutarea de „like”-uri și urmăritori devine o sursă de satisfacție temporară care nu poate înlocui bunăstarea reală. Mulți se văd prinși într-o spirală în care viața pe rețelele sociale devine singurul spațiu în care se simt valoroși, estompând importanța realității tangibile.
6.Simularea și dorința de recunoaștere
Simulacrul pe rețelele sociale satisface și dorința de recunoaștere, un aspect fundamental al identității moderne. Într-o lume în care vizibilitatea publică este totul, profilurile pe rețele devin vitrine ale realizărilor, stilurilor de viață și atitudinilor care caută aprobare constantă. Acesta este un alt aspect în care teoria lui Baudrillard găsește un nou ecou în era digitală: simularea devine un instrument pentru modelarea identităților și crearea de conexiuni care, deși adesea superficiale, întăresc sentimentul de apartenență și succes.
De la evoluția mitului lui Dracula, la cel al căderii cetății mitice Troia, la justiția mediatică a unor personaje faimoase precum Amber Heard & Johnny Depp în Statele Unite, Rocío Carrasco și Antonio David Flores în Spania, Simularea Pământului Plat sau Simularea dacopatică (Dacia Felix – Buricul Pământului), volumul Fericirea obligatorie ajunge la ideea de dragoste ca oglindă și simulacru, trecând prin numeroase alte „parcuri de distracție” (Simularea Kardashian, Simularea Playboy). Într-un final, pastila roșie din era rețelelor sociale ar fi deconectarea, confruntarea vieții fără filtre și fără „like”-uri, acceptând realitatea crudă așa cum este. Însă confortul și gratificarea oferite de simulacrul digital sunt atât de atrăgătoare, încât puțini s-ar încumeta să facă acest pas.
