0
0
Laura Cătălina Dragomir
Charles Simic (Dušan Simić) – poet, eseist și traducător născut la Belgrad în 1938. A emigrat în Statele Unite în 1954, unde a locuit de atunci. A publicat peste douăzeci de cărți de poezii și traduceri ale poeților est-europeni precum Izet Sarajlić. Este un moștenitor direct al tradiției poetice a lui Vasko Popa și poeziile sale se caracterizează printr-o mare încărcătură ironică în care folosește imagini cotidiene pentru a face aluzie la principalele traume ale lumii contemporane și pentru a critica societățile totalitare. A fost distins cu Premiul Pulitzer pentru poezie în 1990, Grantul de geniu al Fundației MacArthur, Premiul Internațional pentru Poezie Griffin și Premiul Wallace Stevens. A fost numit al 15-lea poet laureat de Biblioteca Congresului SUA în 2007. A fost profesor la Universitatea din New Hampshire și a scris pentru The New York Review of Books. În 2010 Vaso Roto Ediciones i-a publicat memoriile, O muscă în ciorbă, carte care a fost urmată de culegerile de poezii Lumea nu se termină (2013), Anturajul meu tăcut (2014), Nebunul (2017) sau Apropie-te și listen (2020), precum și lucrarea sa în proză La vida de las imágenes (2018). Editura Valparaíso a publicat, de asemenea, câteva antologii ale operei sale, precum Poezia (1962-2020), precum și cărțile de poezii El señor de las máscaras (2018), Picnic nocturne (2018) și o compilație a articolelor sale în cartea Días cortos and long nights (2017).
S-a stins din viață pe 14 ianuarie 2023, în New Hampshire, la vârsta de 84 de ani.
Textele traduse sunt o selecție de poezii din cartea Scribbling in the Dark (Vaso Roto Ediciones, 2018) și antologia One Thousand Nineteen Thirty Eight (Valparaíso Ediciones, 2014), după traducerea în spaniolă realizată de Nieves García Prado.
O mie de ani de solitudine
În amurg
Când nu mai ninge
Casele noastre se ridică
Mult deasupra pământului
În spațiul tăcut
La care nici lătratul unui câine
Nici strigătul unei păsări, nu ajung.
Suntem ca marinarii de odinioară:
Corpurile noastre sunt oceanul
Și tăcerea este barca
Pe care Dumnezeu ne-a dat-o
Pentru lunga și necunoscuta noastră călătorie.
***
Cuplu de bătrâni
Ei așteaptă să fie uciși
Sau să fie evacuați. Curând
Nu vor avea ce mânca.
Între timp, ei șed
Ei cred că o durere violentă este pe cale să sosească.
Va începe în inimă
Și va ajunge până în gură.
Vor fi cărați pe tărgi, urlând.
În seara asta veghează fereastra
Fără să-și vorbească.
A plouat, iar acum se pare
Că parcă ar ninge puțin.
Îl văd ridicându-se să coboare jaluzelele.
Când fereastra se întunecă,
Știu că mâna lui a ajuns-o pe a ei
Tocmai când avea de gând să aprindă lumina.
***
Decembrie
Ninge
iar vagabonzii încă
merg
purtând pancarte –
o proclamație
sfârșitul lumii
cealaltă
prețuri la o frizerie locală.
***
Război
Degetul tremurător al unei femei
Urmărește lista victimelor
Noaptea primei ninsori.
Casa este rece și lista este lungă.
Toate numele noastre sunt incluse.
***
Ianuarie
Urme de copii
pe fereastra înghețată
dintr-o școală mică.
Un imperiu, am citit undeva,
se menține datorită
cruzimii închisorilor sale.
***
Cea care a dispărut
Acum că e cald ca să stai până târziu pe verandă
cineva și-a amintit de o vecină
deși au trecut mai bine de treizeci de ani
de când a plecat la plimbare după cină
și nu s-a întors niciodată la soțul și copiii ei.
Nimeni din cei prezenți nu-și putea aminti multe despre ea,
cu excepția felului în care zâmbea și cădea pe gânduri
brusc, fără să spună de ce,
când era întrebată, de parcă ar fi avut deja un secret
sau o inimă frântă pentru că nu păstrase niciuna.
***
Iubitul
Când locuiam la o fermă, scriam scrisori de dragoste.
pentru găinile care ciuguleau în curte,
sau stăteam în latrină scriind unui păianjen
care-și cârpea pânza peste capul meu.
S-a întâmplat când soția mea a plecat cu poștașul.
Vecinii au plecat și ei.
Scroafa și purceii ei zbierau
în timp ce alergau după camionul de mutări,
la fel ca și sperietoarea aceea pe care am legat-o odată de un copac
ca să mă asculte.
***
În grădina din spate a altcuiva
ce scenă frumoasă
să vezi doi îndrăgostiți ce beau vin, sărutându-se,
și un câine ridicat pe picioarele din spate
cerșind resturi de masă.
***
Vântoasa
Oh, cine ar sta într-o cutie poștală
la un colț de stradă acoperită cu zăpadă,
ghemuit pe-o scrisoare
care trimite dragoste și sărutări arzătoare
unui tip norocos de pe-acolo.
