1
0
Laura Cătlina Dragomir
BIBLIOTECA D’ALEXANDRIA
Encara em pregunto què vol dir la llarga paciència
i com inadvertidament vaig arribar a endevinar-la
i després a dominar-la en tot el poder,
després d’esgotar totes les formes pacífiques de rebel·lió,
no perquè sempre hagi obeït sense dir ni piu,
ni perquè la seva fúria i la seva flamarada no hagin posat a prova el meu cor
sempre massa emmarcada en l’entesa,
sinó perquè només el plor pacífic arrela
a l’infern dins de la meva vida quotidiana,
a l’infern fora de mi, a tot arreu fora de mi,
només jo amb la meva llarga paciència,
adquirida involuntàriament, per voluntat del destí
d’aquell destí que va fer cremar la biblioteca d’Alexandria
i al seu lloc quedar únicament l’estàtua de Ptolemeu II,
ofegada darrere d’uns murs massa alts,
amb enormes lletres de tots els alfabets del món.
BIBLIOTECA EN ALEJANDRÍA
Todavía me pregunto qué significa la larga paciencia
y cómo inadvertidamente llegué a adivinarla
y luego a dominarla en todo su poder,
después de agotar todas las formas pacíficas de rebelión,
no porque siempre haya obedecido sin rechistar,
ni porque su furia y su llamarada no hayan puesto a prueba mi corazón
siempre demasiado enmarcada en el entendimiento,
sino porque solamente el llanto pacífico arraiga
en el infierno dentro de mi vida cotidiana,
en el infierno fuera de mí, en todas partes fuera de mí,
sólo yo con mi larga paciencia,
adquirida involuntariamente, por voluntad del destino
de ese destino que hizo arder la biblioteca de Alejandría
y en su lugar quedar únicamente la estatua de Ptolomeo II,
ahogada detrás de unos muros demasiado altos,
con enormes letras de todos los alfabetos del mundo.
BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA
Încă mă-ntreb ce înseamnă îndelunga răbdare
şi cum, fără să vreau, am ajuns s-o ghicesc,
apoi s-o stăpânesc, în toată puterea ei,
după ce-am epuizat toate formele paşnice de revoltă,
nu fiindcă mereu m-aş fi supus fără crâcnire,
ori că furia şi vâlvătaia ei nu mi mi-au încercat inima
cea mereu prea înrămurită în înţelegere,
dar numai plânsul împăcat ajunge să-şi facă rădăcini
în infernul dinăuntru al vieţii mele zilnice,
în infernul dinafara mea, de pretutindeni dinafara mea,
numai eu singură cu îndelunga mea răbdare,
dobândită involuntar, prin voia sorţii
a acelei sorţi care-a făcut să ardă biblioteca din Alexandria
şi pe locul ei să mai rămână doar statuia lui Ptolomeu II,
stingheră în circulaţia infernală a străzii,
înecată în dosul unor pereţi prea înalţi,
cu uriaşe litere din toate alfabetele lumii.
****
LA LLÀNTIA D’ALADÍ
Vagava en la meva pròpia absència,
embolicant-me a les aranyes dels anys, amb alegria, contínuament.
Quan, molt poques vegades, de sobte, sense poder-ho mostrar a ningú
i fins i tot sense creure-ho
un humil centelleig es cola,
com una estella
del bronze de la meva forma eterna,
en un pati de Bruges o en una torre de Rodes,
en un pont cobert del jardí de la Cort d’Argeş,
una mica més palpable, com un fresc desenterrat,
en un pati pompeià o
palpitant, com una suau tragèdia andalusa
a la casa-museu del pintor Sorolla,
però
una nimfa més sense olor,
fins que
toco per casualitat un objecte domèstic
del que brolla tota la meva fabulosa solitud,
agegantada, com es precipita el cel del conte
l’esperit amagat al llum d’Aladí
i parlant-me des d’allà, com un estrany tsunami domat:
– Ara et puc pagar, si tinguessis una mica més de temps!
LA LÁMPARA DE ALADINO
Vagaba en mi propia ausencia,
Envolviéndome en las arañas de los años, con alegría, continuamente.
Cuando, muy rara vez, de repente, sin poder mostrárselo a nadie
E incluso sin creerlo
Un humilde destello se cuela,
Como una astilla
Del bronce de mi forma eterna,
En un patio de Brujas o en una torre de Rodas,
En un puente cubierto del jardín de la Corte de Argeş,
Algo más palpable, como un fresco desenterrado,
En un patio pompeyano o
Palpitando, como una suave tragedia andaluza
En la casa-museo del pintor Sorolla,
Pero
Una ninfa más sin olor,
Hasta que
Toco por casualidad un objeto doméstico
Del que brota toda mi fabulosa soledad,
Agigantándose, como se precipita el cielo del cuento
El espíritu escondido en la lámpara de Aladino
Y hablándome desde allí, como un extraño tzunami domado:
– Ahora puedo pagarte, ¡si tuvieras un poco más de tiempo!
LAMPA LUI ALADIN
Rătăceam în propria-mi absenţă,
Încolăcindu-mă în păianjenii anilor, cu bucurie, continuu.
Când, foarte rar, deodată, fără s-o pot arăta cuiva
Şi chiar fără s-o cred,
Se furişează o străfulgerare umilă,
Ca o aşchie
Din bronzul formei mele veşnice,
Într-o curte interioară din Bruges ori într-un turn, la Rhodos,
Pe un pod acoperit din grădina Curţii de Argeş,
Ceva mai palpabilă, ca o frescă dezgropată,
Într-un patio pompeian sau
Palpitând, ca o blândă tragedie andaluză
În casa-muzeu a pictorului Sorolla,
Dar
Încă o nălucă fără miros,
Până când
Ating întâmplător un obiect casnic
Din care ţâşneşte toată fabuloasa mea singurătate,
Urieşindu-se, precum năvăleşte spre cerul de poveste
Duhul ascuns în lampa lui Aladin
Şi grăindu-mi de acolo, ca un tzunami straniu îmblânzit:
– Acum te pot răsplăti, de-ai mai avea puţin timp!
***
L’ANATOMIA DOSTOIEVSKIANA
Ara sé, prou bé,
que el món del més enllà té les seves pròpies indecisions,
perquè alguns missatgers guarden
el terrible luxe del lliure albir,
és a dir, poden canviar d’opinió d’una manera angelical,
com l’alè fresc d’una bèstia domesticada.
El jove missatger em va tocar durant uns segons,
després va girar sobre els talons, va sacsejar les ales,
amb una mena d’avorriment i impaciència,
i em va deixar indefinida, en constant espera de mi mateixa, d’aquell jo…
que algú pogués reconèixer.
Dos dimonis han estat al meu pols per sempre,
aguaitant, paralitzants,
l’orgull de la lucidesa altiva
i la humilitat plena d’inseguretat
(ets covard, em deia sempre la meva mare,
perquè semblava que qualsevol podia humiliar-me,
sovint no em resistia
als que m’obligaven, d’una manera o altra).
Tot i això, el dimoni de la serena confiança pensa fins i tot en els meus sentits,
coneix tots els meus secrets i els que se m’amaguen,
però el que pot semblar molt curiós
i gairebé palpablement curiós,
és la manera com l’enfrontament dels dimonis passa al meu costat
sense tocar-me, sense rebentar-me
com l’enormitat dels espais del Sant Petersburg imperial,
destinada a reduir-te a la condició de l’individu al formiguer,
i després, naturalment, et relega la comoditat enrarida de l’Hermitage,
expandeix el teu cor fins al cel on el dolor desapareix
i en què s’amaga l’opulència de la bellesa.
Igual que les ciutats prohibides (especialment la vietnamita, de l’antiga Hui, més majestuosa que la imperial xinesa)
encara expandeixen el seu exuberant silenci en pagodes superposades
i en grans portes pintades de colors aterridors,
que només la ment estremeixen,
que la meva pobra set mundana anhela,
aclaparada encara als jardins del desert
o pels boscos de faigs de casa.
LA ANATOMÍA DOSTOIEVSKIANA
Ahora sé, bastante bien,
que el mundo del más allá tiene sus propias indecisiones,
porque algunos mensajeros guardan
el terrible lujo del libre albedrío,
es decir, pueden cambiar de opinión de una forma angelical,
como el aliento fresco de una bestia domesticada.
El joven mensajero me tocó durante unos segundos,
luego giró sobre sus talones, sacudió sus alas,
con una especie de aburrimiento e impaciencia,
y me dejó indefinida, en constante espera de mí misma, de ese yo…
que alguien pudiera reconocer.
Dos demonios han permanecido en mi pulso para siempre,
acechando, paralizantes,
el orgullo de la lucidez altiva
y la humildad llena de inseguridad
(eres cobarde, me decía siempre mi madre,
porque parecía que cualquiera podía humillarme,
a menudo no me resistía
a los que me obligaban, de un modo u otro).
Sin embargo, el demonio de la serena confianza piensa incluso mis sentidos,
conoce todos mis secretos y los que se me ocultan,
pero lo que puede parecer muy curioso
– y casi palpablemente curioso – es la manera en la cual el enfrentamiento de los demonios pasa a mi lado
sin tocarme, sin reventarme
como la enormidad de los espacios del San Petersburgo imperial,
destinada a reducirte a la condición del individuo en el hormiguero,
y luego, naturalmente, te relega la comodidad enrarecida del Hermitage,
expande tu corazón hasta al cielo donde el dolor desaparece
y en el que se oculta la opulencia de la belleza.
Al igual que las ciudades prohibidas (especialmente la vietnamita, de la antigua Hui,
más majestuosa que la imperial china)
aún expanden su exuberante silencio en pagodas superpuestas
y en grandes puertas pintadas de colores aterradores,
que solamente la mente estremecen,
que mi pobre sed mundana anhela,
apabullada todavía en los jardines del desierto
o por los bosques de hayas de casa.
ANATOMIE DOSTOIEVSKIANĂ
Ştiu acum, destul de bine,
că lumea de dincolo îşi are şi ea nehotărârile ei,
fiindcă unii mesageri îşi păstrează
teribilul lux al liberului arbitru,
adică se pot răzgândi într-un fel îngeresc,
ca o suflare răcoroasă de fiară îmblânzită.
Tânărul mesager m-a atins vreo câteva secunde,
apoi s-a răsucit pe călcâie, şi-a scuturat aripile,
cu un fel de plictiseală şi nerăbdare,
şi m-a lăsat nedefinită, în continuă aşteptare a sinelui, a acelui sine
pe care cineva l-ar putea recunoaşte.
Doi demoni au rămas în pulsul meu dintotdeauna,
stând la pândă, paralizanţi,
orgoliul lucidităţii trufaşe
şi smerenia cea plină de nesiguranţă
(eşti laşă, îmi spunea mereu mama mea,
fiindcă părea că oricine m-ar putea umili,
adesea nu mă împotriveam
celor care mă forţau, într-un fel ori altul).
Totuşi demonul calmei încrederi îmi gândeşte până şi simţirile,
el ştie toate tainele mele şi cele care-mi sunt ascunse,
dar ce poate părea foarte curios
– şi aproape palpabil de curios – este felul în care
înfruntarea demonilor trece pe lângă mine
fără să mă atingă, fără să mă strivească,
precum urieşenia spaţiilor din imperialul Sankt Petersburg,
menită să te reducă la condiţia individului din muşuroi,
te regalează apoi, firesc, în rarefiatul confort din Ermitaj,
îţi dilată inima până la cerul în care dispare durerea
şi-n care e tăinuită bună parte din opulenţa frumosului.
Aşa cum oraşele interzise (mai ales cel vietnamez, din anticul Hui,
mai măreţ decât imperialul chinezesc)
îşi dilată încă liniştea luxuriantă în pagode suprapuse
şi-n marile porţi pictate în culori terifiante,
de care numai mintea singură se cutremură,
după care tânjeşte biata mea sete lumească,
bezmeticită încă prin grădinile pustiului
ori prin pădurile de fagi de acasă.
****
LLUNY ESTIC DE TU, OH SENYOR!
Creure que m’has oblidat, oh Déu,
entre els nou i les set morts més,
pensar que ja no visc i en la meva ignorància,
Vós, oh Senyor, heu tingut pietat de viure en mi,
jo, la no nascuda, encara tan afligida,
però visc i el senyal sobre tots,
enviada per Tu
és el rostre de la mare a la icona baixa,
lluny estic de tu, Senyor, i encara més a prop
amb la Immaculada Mare, a la cara bizantina,
i els seus ulls de misteri somriuen a la cara de la meva mare.
I la crua primavera al front es col·loca,
amb la darrera veu, la que no se sent,
em fa senyals que coneix tot el que penso.
I justament en la desesperació hi ha el camí sense límits.
Ajuda, Senyor, a la meva incredulitat
i a aquesta mena de dubte
lluint de tanta certesa,
a la simplicitat mateixa.
I heus aquí, el miracle ve, naturalment, massa natural…
Els nou mesos en què vaig créixer la mort,
la mort en mi sobre els seus nou morts.
I ara els teus signes, Senyor, inesperats,
descendeixen en mi, des de mi,
de l’embriagadora olor de l’alfàbrega,
en un diumenge tranquil,
la meva església m’acull
com una crucificció, perdonant,
no dubto dels meus sentits
sospitant que tot, per descomptat, és només per a mi,
quan, sobtadament inclinada, la velleta del meu costat
exclama: Quina olor d’alfàbrega ve de vostè!
Crec, Senyor, jo…
Ajuda, Senyor, a la meva inseguretat i perdona també els meus despecats,
sobretot les que fullegen l’apagar,
ajuda, Senyor, la humilitat sempre vídua
i, com de la meva mort, l’encara incomplerta,
tu has ressuscitat, guardant els segells sencers, tu,
llum no nascuda,
vine i asseu-te
en la meva mort acabada de començar i salva’m
de tot vaixell imaginat, de tot perdurar que crida
amb veu tacant: Jo, jo, jo…
Ajuda de nou, Senyor, a la meva incredulitat
i veuen
de la creu dels nervis de fusta
a la qual els meus ulls incrèduls
s’agenollen.
LEJOS ESTOY DE TI, ¡OH SEÑOR!
Creer que me has olvidado, oh Dios,
entre los nueve y las siete muertes más,
Pensar que ya no vivo y en mi ignorancia,
Tú, oh Señor, has tenido piedad de vivir en mí,
Yo, la no nacida, aún tan afligida,
Pero vivo y la señal sobre todos,
Enviada por Ti
Es el rostro de la madre en el icono bajo,
Lejos estoy de ti, Señor, y aún más cerca
Con la Inmaculada Madre, en su rostro bizantino,
Y sus ojos de misterio sonríen en el rostro de mi madre.
Y la cruda primavera en su frente se coloca,
Con la última voz, la que no se oye,
Me hace señas de que conoce todo lo que pienso.
Y justo en la desesperación está el camino sin límites.
Ayuda, Señor, a mi incredulidad
Y a esa clase de duda
Reluciendo de tanta certeza,
En la simplicidad misma.
Y he aquí, el milagro viene, naturalmente, demasiado natural…
Los nueve meses en los que crecí la muerte,
La muerte en mí sobre sus nueve muertes.
Y ahora tus signos, Señor, inesperados,
Descienden en mí, desde mí,
Del embriagador olor de la albahaca,
En un domingo tranquilo,
Mi iglesia me acoge
Como una crucifixión, perdonando,
No dudo de mis sentidos
Sospechando que todo, por supuesto, es sólo para mí,
Cuando, repentinamente inclinada, la ancianita de mi lado
Exclama: ¡Qué olor a albahaca viene de usted!
Creo, Señor, yo…
Ayuda, Señor, a mi inseguridad y perdona también mis despecados,
Sobre todo las que hojean el apagar,
Ayuda, Señor, la humildad siempre viuda
Y, como de mi muerte, la aún incumplida,
Tú has resucitado, guardando los sellos enteros, Tú,
Luz no nacida,
Ven y siéntate
En mi muerte recién comenzada y sálvame
De todo barco imaginado, de todo perdurar que grita
Con voz manchante: Yo, yo, yo…
Ayuda de nuevo, Señor, a mi incredulidad
Y ven
De la cruz de los nervios de madera
A la que mis ojos incrédulos
Se arrodillan.
DEPARTE SUNT DE TINE, DOAMNE!
Să cred că m-ai uitat, o, Doamne,
Între cele nouă şi încă şapte morţi,
Să cred că nici nu mai trăiesc şi întru neştiinţa mea,
Tu, Doamne, te-ai milostivit, să trăieşti în mine,
Eu, cea neîntrupată încă de-atâtea suferinţe,
Dar eu trăiesc şi semnul peste toate,
Trimis de Tine
E chipul mamei în icoana scundă,
Departe sunt de tine, Doamne, şi totuşi mai aproape
Cu Maica Preacurată, în chipu-i bizantin,
Şi ochii ei de taină surâd în faţa mamei
Şi primăvara crudă pe frunte i se pune,
Cu vocea cea din urmă, cea care nu se-aude,
Îmi face semn că ştie tot ce gândesc.
Şi chiar în disperare e drumul fără margini.
Ajută, Doamne, necredinţei mele
Şi-acelui fel de îndoială
Lucind de-atâta siguranţă,
În simplitatea însăşi.
Şi iată, minunea vine, firesc, prea firesc …
Cele nouă luni în care-am crescut moartea,
Moartea din mine peste cele nouă morţi ale ei.
Şi-acum semnele tale, Doamne, neaşteptate,
Coboară în mine, din mine,
Din îmbătător miros de busuioc,
Într-o duminică tihnită,
Biserica mea mă-ntâmpină
Ca o răstignire, iertătoare,
Nu mă îndoiesc de simţurile mele
Bănuind că totul, desigur, e numai pentru mine,
Când, aplecată, dintr-o dată, bătrânica de alături
Exclamă: Ce miros de busuioc vine de la dumneata!
Cred, Doamne, eu …
Ajută, Doamne, îndoielii mele şi iartă-mi şi nepăcatele,
Mai ales cele ce desfrunzesc stingerea,
Ajută, Doamne, smereniei veşnic văduve
Şi, după cum din moartea mea, cea încă nedeplină,
Ai înviat, păzind peceţile întregi, Tu,
Lumină nenăscută,
Vino şi te aşează
Întru moartea mea abia începută şi mă mântuieşte
De orice închipuită corabie, de orice dăinuire care strigă
Cu glas întinător: eu, eu, eu …
Ajută iarăşi, Doamne, necredinţei mele
Şi vino
Din crucea nervurilor de lemn
La care ochii mei neîncrezători
Îngenunchează.
