Teodora Coman. Doar(e) ea

0 0
Read Time:8 Minute, 24 Second

Laura Cătălina Dragomir

Câteodată contextelor determinate li se întâmplă ceva și ies bine. Distanța nu mi-a diluat percepțiile chiar dacă citesc poezia Teodorei Coman „de spate”, din Spania. O asistență care nu-mi frânează intențiile, până la punctul, ușor de suspectat, al dragului. Sibiul Teodorei Coman e la două mii de kilometri distanță dar asta e mai mult o chestiune de geografie și de înțelegere excesiv-corectă a scalelor. Noi facem lucruri mai încolo de verosimilul unui stat împreună la interviu. O recuperare neponderată și fără abuzuri promoționale a poeziei pe care o pot înțelege în limba mea maternă.

Nu pot să convoc versiunea trecutului, nu te citisem înainte de-a pleca din România, nu ar fi drept nici să mă pun să revendic lângă poezia ta, am peste 15 ani de când locuiesc în Spania. Te las să definești fără intermediari ceea ce scrii.

Teodora Coman: Nu-mi place cum scriu, dar nu știu s-o fac altfel, și nu e ipocrit ce spun, doar ca să par mai interesantă. Scriu în ciuda mea, cu un sentiment de răzbunare, așa cum am mers și prin viață, cu frâna trasă. Scriu și din cauză că nu pot vorbi cursiv, articulat. Cred că e mai bine să mă definească alții, eu nu mă pricep s-o fac. Ori de câte ori încerc, eșuez în enunțuri în care emfaza și lamentarea se combină toxic.

Consumismul se ocupă să discrimineze, strategiile de control ale favoritismelor obligă la admirație disproporționată. De ce trebuie să fie capabil un autor pentru a deveni incontestabil?

Teodora Coman: Un autor nu trebuie să facă nimic să devină incontestabil, el trebuie doar să scrie, să își găsească expresia, în cel mai fericit caz, dacă nu, să exerseze, valoarea lui e relativă și validările nu țin de el, ci de cei care ajung să îl citească. Ar fi suspect să ai parte doar de admiratori, nu?  

Contrar a ceea ce se crede, primul volum iese cumva din ce ne putem aminti din memorie. Ulterior, demonstrezi că poezia e permanentă și că poți intra în discuție ca scriitor. Până la ce punct ești comodă cu critica? Revizitezi textele de început?

 

Teodora Coman: Primul volum a ieșit ca o experiență a ieșirii în lume mai degrabă decât ca valoare. Eram destul de inconștientă să nu mă gândesc la consecințe. Îi înțeleg pe cei care își contestă debutul și se simt stânjeniți de el. Nu mi-l neg, dar nici nu am nostalgii. Nu mă recitesc, nu mă țin minte, fiindcă tot ce am isprăvit nu îmi mai aparține. De fapt, o carte îți aparține de-adevăratelea doar în manuscris, în progresul facerii ei. Când pui punct și îl trimiți la tipărit, sarcina ta s-a încheiat, cartea va aparține oricui o citește sau o cumpără. Faptul că apare numele tău pe ea e ironic, tu nu mai ai de-a face cu nimic din ce i se întâmplă post scriptum, iar dacă te iluzionezi că da, îți dai prea multă importanță. Poți, eventual, doar să asiști de pe margine la ,,destinul” ei, cum i se spune atât de prețios. Nici critica nu este problema celui care scrie, mi se pare penibil să ieși să polemizezi cu cei care te contestă sau te ironizează. Sigur că nu îți pică bine, mai ales că nimerisem chiar în perioada experimentului aceluia toxic numit Canonul, când traumele din poezia douămiistă au fost ridiculizate. Dar fiecare are dreptul la libera, agresiva, cinica exprimare.

Spiritele iremediabil-polemice vor să fie cine sunt. Există însă și categoria celor care aleg o cauză și spun „asta e pentru mine”, situându-se într-o poezie la a cărei înălțime nu ajung. Pe ce se bazează poezia fără scrupule?

Teodora Coman: Poezia fără scrupule… ce concept greu! Cred că cei care au făcut compromisul cu puterea politică au renunțat la scrupule. Tocmai din cauza asta, tema politică și poezia angajată sunt privite cu scepticism. Încă este apărată ,,autonomia esteticului”, în care eu nu cred. Poezia fără scrupule abdică de la adevărata identitate, de la miza autenticității, indiferent de registrul și limbajul pe care îl adoptă. Poezia fără scrupule se autosabotează, sună fals, nu poate amăgi pe nimeni. 

Te simți dislocată în entuziasmul participativ al celor care dau impresia că știu despre ce vorbesc când se vorbește de literatură?

Teodora Coman: N-aș zice că mă simt dislocată în entuziasm, dacă scriitura are efectul ăsta asupra oamenilor, e foarte fain. Mă deprimă pudibonderia, prețiozitățile, clișeele, poezia ca ,,loc în suflet”, cum cred unele profesoare autoînduioșate de propria sensibilitate la ,,expresii frumoase”. Dacă se vorbește cu entuziasm fără a se ști despre ce e literatura, mărturisesc că e mai bine decât să se facă prin activarea toxică a urii. 

Ești cadru didactic. Și cadru didactic. Cum ți se pare pasteurizarea curriculară, ajustarea prin „vânătoare” de la tot ce pare să nu aibă cerere pe piața muncii?

Teodora Coman: Nu sunt cadru didactic, lucrez în învățământ, îmi câștig traiul de pe urma unei meserii care durează câteva ore pe zi. Când ies din școală, sunt o femeie ratată de 40 plus, nu profesoară. Nu-mi place emfaza profesională a celor care spun că sunt statusul lor profesional 24 de ore din 24. Altfel, schimbarea schimbării, pilotarea și experimentalismul de tip ,,vedem ce se întâmplă” ne țin captivi în nivelul slab al educației, din care lipsesc fibra etică și strategia sau viziunea pe termen lung. Estonia a reușit să aibă un învățământ performat după implementarea constantă a unui program de reformă care nu a mai depins de factorul politic. E frustrant să vezi cât de deficitari și obedienți suntem față de factorii ăștia aroganți de decizie proastă, care au discreditat complet categoria profesorilor, cu perfida lozincă ,,noi suntem de partea elevilor.” Câtă vreme tu cultivi scindarea într-un sistem care, prin definiție, funcționează numai prin interacțiunea eficientă a componentelor și resurselor sale, mai ales a celor umane (elevi-părinți-profesori), e clar că, de fapt, mimezi schimbarea și menții blocajul sau nivelul continuu de degradare, de pierdere a calității, atâta câtă mai este. Mă simt irelevantă, un status social aflat foarte jos pe scara demnității sociale și umane. Foarte bună expresia ta, ,,pasteurizare curriculară”.

Política e o lume a versiunilor. Te-ai implicat într-o mișcare socială împotriva unei legislaturi, acum câțiva ani. Ți-a fost frică să nu ajungi să te înclini, mereu există riscul de-a deveni interesat sau, nu e variantă bună între ele, manipulat.

Teodora Coman: Da, mi-e teamă de obediență, deși fac compromisuri mereu, sunt ipocrită, lașă. Dar după Colectiv, ceva s-a activat în planta care eram, mai ales datorită prietenilor solidari cu cauza victimelor, omorâte sau mutilate de cinismul statului român confiscat de impostori ticăloși și agramați.

Onestitatea e un calmant sau un stimulant? Cobori vocea când te cerți cu tine însăți?

Teodora Coman: Onestitatea e un principiu pe care l-am încălcat de multe ori, a fost nevoie de mult timp să îmi dau seama că autocriticismul e un cerc vicios, o formă de autosabotare, nu una de onestitate. Nu cobor vocea când mă cert, nu mă menajez, dar simt că nu reușesc să trec la ceva mai bun, renașterea din propria cenușă e pentru spiritele tari și rarisime. De multe ori am recurs la minciună din teama de a nu fi respinsă, rușinea de a exista e incompatibilă cu empatia, cum am aflat de la psiholog.

Se spune că cei pe cale de dispariție câștigă o specie de supremație simbolică înainte de extingere. Te-a prejudiciat bunătatea?

Teodora Coman: Nu, încă nu am ajuns la acel grad de bunătate care să mă prejudicieze

Poezia, asemeni oricărui act uman, atrage consecințe asupra cărora nu întotdeauna mai poți decide. Cum funcționezi de când poezia ta cunoaște și o expunere profesională?

Teodora Coman: Poezia mea nu cunoaște expunere profesională, sunt o norocoasă, nu amestec meseria cu ce fac în timpul liber.

Se scrie o poezie care nu mai vorbește cu publicul, una care se repetă pe sine și se construiește după notițe?

Teodora Coman: Se scrie în toate felurile posibile și asta e foarte bine, se mixează registre și coduri diferite, se pleacă de la minimalism postironic și se ajunge la livrescul baroc ancorat în autobiografic, astăzi se vorbește de formula postumană sau metamodernistă și e bine, poezia a cunoscut un proteism benefic în ultimii ani.

În copilăria noastră, scriitorii erau atât de importanți încât era o rutină de nerenunțat să îi citești și admiri.

Teodora Coman, dacă n-are în mână, măcar sub braț duce mai mereu cărți.

Să ne jucăm de-a cititorii! Ce autori se mențin în lecturile tale?

Teodora Coman: Zic ce îmi vine acum în minte: Clarice Lispector, Lydia Davis, Jane Hirshfield, Nadejda Mandelstam, Margaret Atwood, Zadie Smith.

Războiul ne face să ne gândim la lucrurile pe care trebuie să le spunem de urgență și la cei cărora, știindu-le de la noi, i-ar ajuta.Î n viața fiecăruia există oameni care, dacă n-ar mai fi, în locul lor n-ar mai avea alții. Spune nume proprii!

Teodora Coman: Da, există oameni care trăiesc să vorbească și în locul nostru, le sunt recunoscătoare: Emilia Șercan, în lupta ei cu impostura plagiatelor, papa Francisc, Ciprian Mihali, Radu Vancu, Dana Jalobeanu, Magda Grădinaru, Dia Radu.

Există o fericire a celor care chiar o înțeleg și vorbesc despre și o alta, pe care o permite clandestinitatea, a celor care se bucură de ea. Fără să ai tot, ce n-ai schimba din viața ta?

Teodora Coman: Nu știu cum să îți răspund la întrebarea asta, dar încerc: mereu am fost nemulțumită de ce și cum sunt. Dacă aș fi putut lua la timp niște măsuri, poate că lucrurile din viața mea ar fi stat altfel. Acum trăiesc consecințele prea târziului, cu toată doza de vinovăție și silă de sine/mine.

Între lucrurile care chiar se întâmplă uneori poeților e să ți se apropie cineva și să-ți spună că numele copilului său e pus după al tău. Sau să-ți triumfe, fără Wikipedia, doar din memorie, versurile. Rămâne să mai vorbim!

 

Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *