1
0
fragment din volumul în curs de apariție, Contagii – autori: Laura Cătălina Dragomir și Nona Oprixor
Vă spune ceva termenul “psihopat”? Pentru unii e sinonim cu sadic, criminal, alții îl folosesc ca insultă îndreptată împotriva persoanelor violente. Pentru majoritatea înseamnă pur și simplu nebun. Psihopatia tinde să fie utilizată ca o etichetă pentru indivizi care nu ne plac, nu îi putem înțelege sau pe care îi considerăm răi. De la lupul din Scufița Roșie, la Jockerul din Batman, întruchiparea psihopatului a fascinat și îngrozit omenirea. Și dacă vă zic că lăsând la o parte psihopații fictivi de Hollywood din filme și seriale, e foarte posibil să vedeți zilnic măcar doi – trei? Hai să uităm asasinii în serie din Criminal Minds, pe Hannibal Lecter, Dexter sau pe Ted Bundy. “Psihopat” nu e nici măcar un termen clinic. Atât comportamentul psihopatic, cât și cel sociopatic intră sub umbrela generoasă a terminologiei: tulburare de personalitate antisocială. Nu am de gând să vorbesc despre trăsături, manuale de diagnostic, amigdală, cortex prefrontal. Genul ăsta de informații sunt peste tot pe internet. O vastă literatură de specialitate se cumpără online în caz că există interes real.
Psihopatia pare a fi o afecțiune complexă, cu multe fațete, cu o combinație de trăsături de personalitate care reflectă diferite niveluri de dezinhibiție, îndrăzneală, machiavelism. Dar trebuie să avem mare grijă în a eticheta cu prea mare generozitate. Un subgrup considerabil de infractori minori și adulți etichetați ca psihopați sunt de fapt mai curând deranjați emoțional decât detașați emoțional, prezentând semne de anxietate și disforie. Lipsa de empatie nu implică neapărat dorința de a face rău-care provine din sadism și tendințe spre violență, trăsături care au doar o mică corelație cu psihopatia.
În ciuda deficienței emoționale, majoritatea psihopaților învață să imite aspectul emoției normale suficient de bine pentru a se încadra în societate, să zicem cum unii cu deficiențe de văz sau analfabeți învață să folosească alte abilități pentru a compensa. Orbirea e evidentă în cazul celor ce nu văd. Și ei compensează prin dezvoltarea auzului, a pipăitului. „Orbirea sufletului” e ascunsă. Iar psihopații se adaptează la mediu comportându-se cum ceilalți ar aștepta de la o persoană de încredere, ideală. Nu se comportă cum sunt, ci cum vor să fie văzuți. Și sunt neobosiți.
Voi păstra această terminologie familiară, generică, ne-clinică: PSIHOPAT. Chiar dacă mă refer la tot spectrul larg al celor cu tulburare antisocială. Pentru că oricum, chiar și ochiului clinic îi e dificil, dacă nu imposibil să diferențieze tipurile de psihopatie fără o analiză amănunțită. Mă interesează psihopatul de lângă noi, vecinul simpatic, șeful cuceritor, colegul de bancă, iubitul irezistibil. Ce ar trebui să ne alarmeze? Și de ce?
Psihopații sunt oameni cu relații interpersonale dificile și probleme de gestionare a emoțiilor. Aparent sunt reci, deși nu este adevărat că nu au emoții. Le au și foarte intense. Ceea ce nu au, sunt remușcări, ceea ce dă uneori o tendință spre infracțiuni, dar nu în toate cazurile, desigur. Ce e sigur e că lipsa de remușcări îi face o sursă permanentă de probleme pentru cei din jur: familie, prieteni, colegi.
Hai să stabilim întâi ce e empatia. Simplu: capacitatea de a ne pune în locul altora. O facem automat. Ea ne face să privim un atac terorist de pildă, cu oroare. Ea ne face să avem compasiunei. Să fim drepți. Să avem conștiință. Și așa cum nu toți vedem cu aceeași precizie, nici empatia nu are aceeași intensitate la toți indivizii. Majoritatea suntem la mijlocul graficului. Iar cei cu empatie scăzută sau zero, se dau mereu de gol, oricât de buni actori ar fi. Cum spuneam, e o orbire a sufletului. Un psihopat poate fi istețul ce animează o înmormântare spunând bancuri, cel ce transformă orice conversație într-un monolog despre sine. Cum s-ar spune în mod curent, egoistul, nesimțitul.
Ce caracteristică să adăugăm mai întâi ca să identificăm un individ cu trăsături psihopatice? Plictiseala. Mereu are nevoie de stimuli și forțează limitele. Un dependent de adrenalină, să zicem. De asta vom găsi indivizi cu trăsături psihopatice în profesii de risc. Sunt din cei ce intră în flăcări și scot persoane pe umăr, în aplauzele străzii. Îi considerăm eroi. Curajoși. Pentru că ne punem în locul lor și simțim că trebuie să le fie greu să învingă frica de foc. Nu-i așa. Nu simt frică de pericol, ci sunt incitați să-l înfrunte. Nu sunt predispuși la anxietate. Țin pistolul sau bisturiul cu calm. Așa că sunt jucători de poker, soldați, artificieri, alpiniști, agenți secreți, neurochirurgi, traficanți, mafioți, sportivi, avocați, judecători, jurnaliști, artiști. Ca toată lumea. Sau așa par.
Cine crede că dacă ar cunoaște un psihopat ar ști să se păzească, se înșeală. Aș putea da exemple de personalități publice care demonstrează că se încadrează în această categorie, dar mi se pare incorect atâta timp cât respectivii nu au trecut un test autorizat care să stabilească exact dacă au o tulburare de personalitate reală sau doar unele trăsături psihopatice. Hai să iau exemple din filme. Sunt la îndemână și așa avem o referință comună.
Patrick Swayze (Bodhi) în Point Break
Patrick Swayze în rolul lui Bodhi, din Point Break, cuceritorul, învăluitorul surfist în veșnică urmărire de valuri gigante pe planetă, spărgând bănci ca să își finanțeze expedițiile, este un psihopat nuanțat și foarte bine realizat. Cu cât riscul e mai mare, cu atât plăcerea lui e mai intensă.
Nu e un „rău” schematic ce râde sardonic. Are farmecul unui guru, e înconjurat de tovarăși loiali ce cred că sunt într-o relație de prietenie reală, dar în situații de pericol, singura piele ce trebuie salvată, e a lui Bodhi. Cei ce cad sunt victime colaterale. Ale modului lui de a fi.
Și așa ajungem la o altă trăsătură: farmecul. Dezarmează. Cum să te ferești de băiatul simpatic ce te invită la dans? Cum să îți imaginezi că îți va pune un sedativ în băutură? Sau de bancherul extrem de amabil ce îți oferă pachete de acțiuni, tratându-te ca pe un client privilegiat? Cum să anticipezi că vei rămâne fără economiile de o viață?
Afacerile sunt un alt mediu de risc în care cerințele de abilități pentru funcții de răspundere sunt ca o pagină dintr-un manual despre personalitatea psihopatică. Ca să ne întoarcem la filme, șefii psihopați precum Dave Harken, interpretat de Kevin Spacey în Horrible Bosses, sunt des întâlniți și sunt convinsă că aveți unul în minte chiar acum. Mii de psihopați de succes au admiratori, adepți, votanți. Am zis votanți pentru că politica e un alt mediu favorit al indivizilor cu trăsături psihopatice ce îi ajută să fie buni lideri. Deschideți televizorul, și vor începe să apară unul după altul personalități cu empatie joasă, fie că sunt psihopați, fie că sunt narcisiști. Aici sunt: miniștri, șefi de stat, prezentatori de știri. Impecabili și carismatici. Psihopații au de fapt performanțe manageriale slabe, dar sunt excelenți în urcarea ierarhiei corporative, deoarece își pot acoperi slăbiciunile fiind fermecători cu superiorii și subordonații. În concluzie: buni la aparență, slabi la performanță profesională. Recomand sincer cartea psihologului britanic Kevin Dutton, The Wisdom of Psychopaths: What Saints, Spies, and Serial Killers Can Teach Us about Success. (Înțelepciunea psihopaților: Ceea ce ne pot învăța sfinții, spionii și criminalii în serie despre succes).
Stilul de conducere al psihopaților corporatiști îi face să nu fie foarte predispuși la munca în echipă, dar mulți au o viziune strategică deosebită, capacitate creativă, de inovație, precum și bune abilități de comunicare. Sunt îndrăzneți, asumă riscuri. Evident, asta e bine când planurile le reușesc și un dezastru când provoacă prăbușirea financiară a firmei sau sectorului. Au o reactivitate fiziologică zero față de daunele economice enorme pe care le provoacă altora. Mai mult, unii sunt extrem de inteligenți, ceea ce îi împiedică să cadă în infracționalitate. Sau dacă fac pasul, sunt foarte greu de prins. Adolf Tobeña Pallarés în lucrarea sa Neurología de la maldad: Mentes predadoras y perversas (Neurologia răului: minți prădătoare și perverse), afirmă că scopul psihopaților corporatiști este de a atinge niveluri maxime de putere. Ei au abilitatea de a-i face pe ceilalți să facă ceea ce psihopații doresc, fără a fi nevoie să sugereze calea de urmat, și chiar mergând împotriva intereselor persoanelor manipulate. Dacă nu stăpânesc un anumit câmp profesional, știu să se înconjoare de colegi și subalterni pricepuți care să execute munca respectivă astfel încât planurile psihopatului corporatist să meargă strună.
Cum nu pot folosi empatia, afectivitatea sau moralitatea pentru a lua hotărâri în relațiile interpersonale, folosesc reflex o analiză de tip costuri/beneficii. Acest fapt se vede clar la alt psihopat din cinema interpretat de Leonardo Dicaprio în rolul lui Frank Abagnale Jr., escrocul din filmul biografic Catch Me If You Can. Știa să își facă interlocutorii să se relaxeze, să aibă încredere în el. Făcea femeile să se simtă frumoase, bărbații să se simtă siguri și prietenoși. Era un as al deghizării, un escroc foarte intuitiv și atât de plăcut că-ți părea rău să-l denunți. Până la urmă, Frank Abagnale Jr. cel real e atât de șmecher că s-a îmbogățit de pe urma cărții și filmului ce îi povestesc viața infracțională, decorând psihopatia cu glamour și făcând-o să pară invidiabilă. Acum posedă o firmă de consultanță în materie de fraude. Ca bun falsificator, e autorul unora din cele mai sigure cecuri din lume. Și e multimilionar… ceea ce e absolut ironic. Până la urmă, s-a îmbogățit prin munca cinstită, urmărind infractori ce încercau să-i calce pe urme.
Văzând filmul, e ușor să-l admiri, chiar să-l invidiezi pe Frank. Ceea ce am simțit eu, a fost ciudă. Pentru că este atât de ușor să fim înșelați, pentru că ne oprim la suprafață, la aparențe. O facem în toate aspectele, așa că nu avem prea multe șanse să nu cădem în capcanele lor.
În relațiile romantice, un psihopat poate fi fermecător și afectuos suficient de mult pentru a stabili intimitatea cu un partener, și apoi a deveni brusc abuziv, infidel și manipulator. Știți genul: soțul sau soția care se schimbă de pe o zi pe alta. Partenerii de viață ai psihopaților ies adesea din relație distruși emoțional. Dar de la o distanță confortabilă, impresia dată de un psihopat este adesea pozitivă. Lipsa de inhibiții și simularea onestității le oferă o neobișnuită carismă. Ei pot ști ce gândești pentru că îți pot citi limbajul corporal, pot asculta ceea ce spui, dar ceea ce nu fac cu adevărat este să poată simți ceea ce tu simți. Pot zice că iubesc, dar vor simți ceva foarte diferit, mai înrudit cu mândria de a poseda o piesă rară de colecție.
Leonardo DiCaprio (Frank Abagnale Jr.) în Catch Me If You Can
Cum să știm de cine ne-am îndrăgostit? Ce indicii sa căutăm? La drept vorbind, e chestie de intuiție. Trebuie să avem încredere în instinctul nostru când ni se pare că ceva nu e în regulă cu persoana ce ne învăluie cu complimente, ne răsfață și ne face să ne simțim iubiți.
Atunci când ochii, zâmbetul și cadența unei persoane se aliniază în timpul unei conversații, avem tendința de a avea încredere. Dar când cineva îți vorbește și acțiunile persoanei nu se potrivesc cu ceea ce spune, poți avea un sentiment neliniștitor, deoarece intuția te avertizează că această persoană ar putea fi prefăcută. Un exemplu, ca să se înțeleagă mai clar la ce mă refer: reportera ce zâmbește în timp ce relatează prăbușirea unui avion. Știm instinctiv că nu se încadrează în situație. Povara victimelor e purtată doar de persoane empatice. Dacă simțim această lipsă de corelare între atitudine și gest, ar trebui sa fim în alertă. Dar dacă deschidem tema de conversație, dacă îi alertăm, psihopații vor avea mereu o explicație sau o minciună de livrat, își vor învăța lecția și nu vor repeta greșeala. Reportera noastră imaginară va trasmite următoarea tragedie cu ochii-n lacrimi.
Trebuie să înțelegem că psihopatia nu este o boală. Nu se poate vindeca, deoarece nu există nimic de vindecat. Nu există pacienți care solicită ajutor, care suferă. Problema este la ceilalți, din jurul afectațior. Psihopații se cred perfecți și se simt perfect. Nu pot simți niciodată empatie, să se pună în locul altei persoane, să aibă sentimente față de cineva. Nici măcar pentru ființele apropiate, părinții, frații, partenerii, copiii… Empatia nu se învață.
Adevăratul pericol este în faptul că timp de secole, psihopații au reprezentat un model de masculinitate. Că sunt foarte admirați de către empatici. Ajunge să pronunț numele următorului personaj: James Bond. Cel mai faimos personaj de film al Marii Britanii, un bărbat cunoscut și apreciat pentru un set de abilități bazate pe farmec. Ne place să-l vedem zâmbind, spunând fraze insensibile, pline de umor negru, în timp ce ucide oameni care i se pun în cale. Personajul lui Connery era mai puțin esența gentlemanului desăvârșit și mult mai mult un psihopat periculos.
Actorii Timothy Dalton și George Lazenby au arătat sclipiri de remușcare și compasiune, și asta explică de ce niciunul dintre ei nu a durat mult în rol. Pierce Brosnan, însă poate pretinde titlul de cel mai psihopatic Bond. Numărul de 135 de ucideri îl face desigur pe cel mai prolific ucigaș Bond. În Goldeneye, el combină un număr record de 47 crime cu o obsesie sadică ce ar face să roșească cel mai dur personaj al lui Schwarzenegger. O scenă edificatoare: personajul lui Sean Bean e agățat în gol, cu piciorul susținut de mâinile lui Bond. „Pentru Anglia, James?” întreabă Sean Bean, în timp ce Brosnan se pregătește să dea drumul piciorului. „Nu”, răspunde Bond. „Pentru mine”. Până și într-un film șochează atitudinea. În viață, nu doresc nimănui să depindă de cheful unei așa persoane. Cât despre Daniel Craig, ultimul Bond, cel puțin nu arată atâta plăcere evidentă doborându-și țintele.
Nu sugerez să-i discriminăm. Nici n-am putea. Sunt prea mulți și prea puternici, mult mai bine echipați pentru supraviețuire. Noroc că nu toți sunt deștepți și eficienți. Cred că singura cale e să știm să-i detectăm ca să nu le stăm în drum, ca să nu le cădem în mreje. Pentru că într-o confruntare directă, avem toate șansele să pierdem. Cred că îi am localizați pe cei din viața mea și mă străduiesc să le par neinteresantă. Atâta timp cât nu simt nici un stimul să se joace cu destinul cuiva, toate bune. Din păcate, nu am cum să mă feresc de crizele financiare sau politice pe care le provoacă.
În încheiere, vă pomenesc psihopații mei preferați de film.
Tom Ripley, e fascinant în toate adaptările, fie interpretat de un tânăr Alain Delon, fie de către Matt Damon sau John Malkovich. „Ucigașii pe care cineva îi întâlnește citind ziarul sunt, în jumătate din cazuri, oarecum deficienți sau, pur și simplu, insensibili (…), destul de inteligenți și cu un caracter amoral; bănuiesc că se formează un contrast interesant cu moravurile stereotipice, adesea ipocrite și false (…) Nu se pot face povești interesante cu idioți.” Așa a justificat Patricia Highsmith crearea celebrului ei Tom Ripley. E un personaj fascinant prin capacitatea de deghizare, rapiditatea cu care croiește un plan de salvare, cu care minte. E uimitor cum poate să învingă bărbați mult mai puternici decât el, pentru că știe să surprindă, să atace pe la spate.
Matt Damon (Tom Ripley) în The Talented Mr. Ripley
Fascinant, desigur, de citit, de văzut pe ecran. Dar câți din dumneavoastră îl vor de prieten sau de pereche? Amintește de superomul lui Nietzsche, cu propriul său cod moral, cu valori întoarse pe dos, așa încât nimeni nu știe ce este corect sau greșit; Ripley se uită fix la cititor și întreabă: „Ce ai face? Ai vrea să fii în locul meu”?
Și favoritul meu dintre psihopații cinematografici: sergentul de clasa I William James, interpretat de către Jeremy Renner în The Hurt Locker. Psihopatul „banal”, nonviolent.
Jeremy Renner (William James) în The Hurt Locker
James se alătură unei echipe de curățare a bombelor din Irak și câștigă repede neîncrederea tovarășilor săi prin faptul că urmează propriul cod de reguli. Ar putea fi un psihopat, îndeplinește absolut toate cerințele, dar nu face nimic pentru a răni pe nimeni. Este un cowboy neînfricat obsedat cu eliminarea explozibililor, dependent de adrenalină și nu funcționează bine în echipă. Viața de civil îl plictisește enorm, chiar dacă altora le-ar părea ideală. Câți psihopați nu se ascund în spatele muncii? Da, trăsăturile sunt toate acolo, mereu împinge limitele mai departe decât empatia îi lasă pe ceilalți să o facă.
Suntem toți cocktailuri de comportamente. Oricine poate avea anumite trăsături psihopatice, fără să ajungă să obțină îndeajuns de multe puncte în testul Hare pentru a fi marcat de o tulburare de personalitate. Aici las la latitudinea fiecăruia cât vor să se joace cu focul. Dar dacă dragă doamnă, soțul tău cel romantic s-a schimbat de pe o zi pe alta devenind o bestie, fugi mâncând pământul. Dacă soția ta cea seducătoare e un as al manipulării, dragă domnule, dacă ești cunoscut ca băiat bun, nu încerca să o aduci pe calea cea bună. Nici să o înfrunți, dacă nu vrei să afli cât de bine se răzbună. Fă cumva să-și piardă interesul.
Probabil că nu există un psihopat inofensiv. Oamenii care trăiesc pentru ei înșiși vor avea tendința de a se ascunde, provocând rău oamenilor din jur, fie și neintenționat. Fie că îi alegeți ca aliați, fie că îi preferați departe, sfatul meu e sa învățați să îi mirosiți. Măcar ca să știți dacă vreți să votați o persoană cu farmec dar căreia nu-i pasă de oameni.
