1
0
Laura Catalina Dragomir
Naționalismul românesc se caracterizează mult mai mult decât al altor nații printr-o înclinare către protocronism. Naționalismul este o formă de narcisism grupal. Cei ce îl simt, decid că s-au născut în cea mai bună lume posibilă, mult superioară celorlalte. Când prezentul este dezamăgitor, naționalistul se întoarce către trecut, cosmetizându-l. Orice naționalism are nevoie de un mit al originilor. Dovezile istorice sunt reinterpretate, iar uneori, inventate.
Am învățat la limba și literatura română că în mod firesc, curentele literare au ajuns în țara noastră mai târziu, când societatea a fost pregătită. Nu este un secret că vestul a fost primul în a atinge progresul. Și nu văd un motiv pentru a suferi vreun complex de inferioritate din acest punct de vedere. Fiecare loc are timpii și ritmul lui. Nu contează să fii primul ci cum ajungi, ce cultură produci odată ajuns. Protocronismul are însă obsesia primordialității. E posibil ca Eminescu să fi fost ultimul romantic, dar, supralicitând, se poate scoate din joben și ideea că ar fi primul existențialist. Fie și întors pe toate părțile și nu se pot găsi asemănări cu filosofia lui Sartre și Camus în opera eminesciană. Dar orice urmă de pesimism și depresie poate fi interpretată ca atare. Faptul că existențialismul ar presupune un cer gol, o lipsă de sens a vieții, intră în totală contradicție cu alt portret al lui Eminescu pe care naționalismul îl preferă: creștin, angajat și foarte patriot. Teza existențialismului lui Eminescu îi aparține lui Edgar Papu care este un adevărat artist al protocronismului.
În aceeași linie, Caragiale ar anticipa teatrul absurdului. E mult mai logic să vezi că Eugen Ionesco cunoștea și admira opera lui Caragiale, că o avea asumată, ca expresie a clasicismului autohton, că l-a sublimat și l-a turnat în noi forme, cum se întàmplă ori de câte ori societatea dă un pas înainte.
România se dă după mode, constatabil, știut. Ne-am grecizat, ca și ciocoii lui Nicolae Filimon, care-și numeau iubita chera-mu. Ne-am franțuzit o lungă vreme, precum Chirița cu al său furculision, apoi ne-am americanizat. Fără a fi reproș, e constatare. Limba noastră nu simte nevoia să traducă împrumuturile, în special în informatică. Cred că suntem singura națiune ce nu folosește un șoarece ci un mouse. Păcat. Pierdem un prilej de familiarizare comică cu respectivul obiect. “Ne dăm” după societatea dominantă a epocii. Dar trebuie să ne autoconvingem că într-un mod subtil și misterios, noi suntem cei ce influențăm vestul.
Una din teoriile protocroniste ce mă fascinează și, recunosc, amuză, e că suntem rudele danezilor. S-or trage ei din vikingi, dar și din daci, care tocmai acolo au ajuns, în Jutlandia. Se pierde din vedere ca în Evul Mediu nu se orientau cu Google Maps. Isidor din Sevilla a copiat hărți antice ale lui Ptolemeu și s-a străduit să completeze spațiile albe cu ajutorul lecturilor. Făcea multe confuzii, asimila goții geților. A ajuns să pună Dacia mult mai la nord-vest decât trebuia. În secolul al XII-lea, o greșeală birocratică ecleziastică a oficializat numele Dacia pentru Danemarca. De la o confuzie de nomenclatură se ajunge cu ușurință la o falsificare istorică. Se vorbește deja despre comori dacice pe teritoriul fraților noștri danezi. Para-istoria romanțată a strămoșilor noștri îmi seamănă cu literatura ce documentează fenomenul OZN, clasificând extratereștrii pe specii, inventariind multiplele lor contacte cu pământenii. Poate undeva cele două genuri se întâlnesc. Nu ar strica să verificăm.
Deci românii au ajuns primii peste tot. Dar restul lumii le-a luat-o înainte. Puțin măgulitor. Să zicem că prefer să ajungă la timpul lor. Ca-n fabula cu țestoasa ce învinge iepurele zăpăcit de abilitățile atletice proprii.
