1
0
Laura Cătălina Dragomir
Portretizarea validă recuperează versiuni despre care nu s-a convenit nimic, fără insistența de voyeur a celui inversează forța intelectuală a întrebărilor pentru a o trece la exploatarea temelor care iradiază interes mercantil.
Despre Silvia Marcu mereu se mai poate spune ceva. E cercetător științific de reputație constantă, „între altele” și scriitor; mereu vorbind despre ea realizăm că descifrăm doar condiții, înveliș. O folosim pe Silvia Marcu pentru a exemplifica, pentru a ordona reelaborarea unui profil de emigrant, ne caracterizăm făcându-i o caracterizare.
Oamenii însă se practică, relațiile au nevoie să fie repetate. Am văzut-o pe Silvia Marcu la Getafe, la primul Târg de Carte Românească în Spania. Timpul insuficient mi-a permis doar s-o apreciez.
Suntem la un interviu să ne cunoaștem! Nu am nevoie de așteptări, îmi place senzația de-a fi împreună cu dumneavoastră! Sunteți o persoană la care se poate ajunge.
Obișnuită a conversațiilor cu atestat. Ați simțit vreodată că nu sunteți ascultată deși atenția și semnificația vă erau oferite de către interlocutori?
Silvia Marcu: Stimată Laura, vă mulțumesc frumos pentru inițiativă, pentru interviu și pentru această caracterizare sensibilă în care mă regăsesc, ca într-o oglindă de suflet. Cum să nu??? Este atât de ușor de „ajuns la mine”, eu sunt o persoană deschisă, care iubește oamenii, care are are nevoie de oameni. Și dvs. ați făcut-o într-un stil atât de delicat! Vă mulțumesc frumos!
În ceea ce privește răspunsul la întrebarea dvs. da, de multe ori am simțit că nu sunt ascultată, mai ales la interviurile în direct, pentru anumite emisiuni, sau televiziuni… Pentru că trăim în secolul vitezei, unde așa cum spuneați dvs. în textul de mai sus, de multe ori „ne simțim utilizați” de către mijloacele de comunicare. Evident, nu este cazul dumneavoastră.
Cea mai recentă experiență în acest sens am avut-o la un interviu pentru programul „Divorț de România”, al cărui titlu nu-l înțeleg, care se emite în fiecare miercuri sau joi la emisiunea de știri Observator, Antena 1 din țară. După un interviu de mai bine de o oră, doamna care m-a intervievat și m-a fotografiat în diferite ipostaze în birou, utilizează acum, în trasmisiile dumneaei, imaginea mea doar pentru publicitatea emisiunii, dar nu oferă nimic din conținutul interviului. Acest lucru mă întristează și… mă pune pe gânduri. E bine sau nu să acceptăm astfel de experiențe???
Cred că fiecare dintre noi are experiențe similare, nu sunt singura. La cursurile pe care le ofer studenților simt, însă, că sunt ascultată. Și aici, la CSIC unde îmi desfășor activitatea ca cercetător, da, simt și aici că sunt ascultată. Și pe 26 noiembrie, la „Gala Excelenței” organizată de „Occidentul Românesc” unde am primit „trofeul excelenței” pentru activitatea mea, pe timpul discursului oferit, am simțit că am ajuns la oameni, la public. Că am fost ascultată. Acest fapt mă bucură și uit momentele triste…
Spuneți-mi despre dumneavoastră în așa fel încât să nu am nevoie să mai caut în altă parte!
Silvia Marcu: Foarte frumoasă și originală întrebare… Sunt o persoană deschisă, generoasă, capabilă, onestă. Certată cu nedreptatea și cu cei care, la rândul lor, sunt certați cu etica. Nu îmi plac oamenii invidioși și geloși din toate punctele de vedere: în profesie, în iubire, în toate activitățile și trăirile umane. Gelozia și invidia sunt boli adevărate… Incurabile, din păcate. Le observăm pe rețelele sociale. Îmi dau seama de multe lucruri. Sunt diplomată, sau directă, după caz. Pregătită în așa fel fel încât să fac față oricărei „furtuni” personale și profesionale. Rezilientă. Locuiesc în Spania, la Madrid, din 1992, unde am venit ca imigrantă, am solicitat azil și refugiu. Am început de la zero. Pe urmă, puțin câte puțin, mi-am inițiat zborul. Am călătorit cam prin toată lumea, în cadrul proiectelor științifice. Și acum, după 30 de ani, sunt realizată profesional, cercetător titular la CSIC. Am scris mult, opt cărți de autor și mai bine de 100 articole științifice pe tema geopoliticii și a mobilității umane. Și multe capitole de cărți.
Și, mai ales, îmi plac oamenii; de aceea, cercetarea mea este „calitativă”, la nivel metodologic, și conceptuală, la nivel teoretic. O cercetare creativă. La rândul meu realizez interviuri cu oamenii, cu persoane tinere acum – români și spanioli – în cadrul unui proiect obținut de la Ministerul de Cercetare și Inovare din Spania (2022) în regim extrem de competitiv. Sunt cetățean spaniol, dar patria („pater”) mea este România, pe care o port în suflet în fiecare moment.
Posedăm și putem utiliza informații. Mișcăm forme de aprobare a lumii în care trăim, o și înțelegem însă?
Silvia Marcu: Este foarte adevărat ceea ce spuneți. Eu, fiind cercetătoare, nu utilizez însă informația în orice mod. Am foarte mare grijă cu ceea ce numim informație. Am nevoie să citesc și să ascult mai multe surse de informație, să le „rumeg”, să le gândesc. Să „conceptualizez” informația. Dacă nu, această informație la care se presupune că avem acces, pe mine nu mă ajută. Și nu, eu nu aprob lumea în care trăim, nu mereu. Trăiesc, într-un fel, „incomodă” cu viața pe care o avem acum. Mai ales, în ultimii 2-3 ani, de când toate viețile noastre s-au întors pe dos. De exemplu, când se închide edificiul CSIC cu săptămânile, profitând de șiragul de „punți” din Spania, sufăr. Pentru că, unde se cercetează mai bine informația adunată pe teren, decât într-un birou unde liniștea și concentrarea sunt asigurate??? Acum vorbesc despre mine…
Dar dacă ne gândim la scară globală, cred că lumea nu înțelege complet realitatea în care trăim. O viață alcătuită din „momento”, fără un curs normal, o viață cu știri negative… O realitate sumbră, de multe ori manipulată, politizată, rece. Dar știți? Cum firul puterii este decis, sau se decide în funcție de jocurile geopolitice mondiale în fiecare moment, de interesele puterilor, oamenilor le este mai ușor să-și caute refugii, să le numim…frumoase, agreabile, pentru a supraviețui. Și, dintr-o dată, vedem o rețea socială, de exemplu Facebook, împodobită cu flori, cafele, dorințe de la mulți ani, „să aveți o zi frumoasă”… O fotografie reușită, peisaje cu munții Carpați…Pentru că lumea s-a obișnuit cu această situație, este rezistentă, în felul ei. Și, în același timp, fuge în căutarea frumosului, a lumii pașnice, dincolo de realitatea crudă în care trăim…
Vin dintr-o generație căreia încă i se întâmplă să-și amintească de frontiere ca „dispozitive de control și apărare”. Pandemia ne-a instruit despre biopolitică. Înainte se numea protecție ideologică, azi vorbim de operațiuni de protecție sanitară. Avem nevoie să ni se faciliteze atâta protecție sau o amortizăm prin pierderea de libertăți individuale?
Silvia Marcu: Da, aveți dreptate rolul frontierei mereu a fost cel de „dispozitiv de control și apărare”. Eu, în cercetare, vorbesc și scriu despre frontiera deschisă care să faciliteze mobilitatea umană. Și pledez pentru ea! De când s-a deschis frontiera „Schengen” pentru România, în 2002, și culminând cu aderarea țării noastre la Uniunea Europeană (UE), mai bine de un milion de români trăiesc în Spania, de exemplu… Și alt milion în Italia, și alte milioane răspândite prin lume. O diasporă incredibilă!!! La rândul ei, România a devenit o țară receptoare de imigranți. Lumea are nevoie de mișcare, de o frontieră fluidă, care să-i permită să-și îndeplinească scopul în viață.
Ceea ce s-a întâmplat în ultimii aproape trei ani, după cum bine scrieți dvs. ne-a „resetat” creierul oarecum, ne-a creat un fel de teamă interioară, în numele „protecției sanitare” de care avem nevoie… S-ar părea că trăim într-un secol al pandemiilor de orice tip: sanitar, economic, belic, al manipulării geopolitice. Cred însă că nu avem nevoie să ni se faciliteze protecția și nici să ne pierdem libertatea individuală. De fapt, cred că lumea continuă să se miște, mai timid poate ca în anii din urmă, dar continuă. Acum, după noua invenție a lucratului de acasă, cunosc persoane care au lucrat în diferite țări din Occident, și care s-au întors în țară și continuă să lucreze în aceeași companie, sau chiar în companii din Statele Unite ale Americii, din salonul casei lor, de la Galați, de la Iași, sau de la București. Voiau să fie alături de familii. Într-un fel, această „protecție sanitară” a schimbat realitatea umană. Dar cred și consider că lumea, deși a pierdut parte din libertatea individuală, o va recupera. Deși cu teamă inerentă la început. Trebuie să încercăm.
Uniunea Europeană, ca proiect politic integraționist, a fost o „ambiție” ale cărei beneficii s-au uitat mai mult la unii decât la alții? Parte a opiniei publice continentale vede în interesele economice( aproape exclusiv!) ale marilor puteri motorul din spatele perforării/ ștergerii formale a frontierelor.
Silvia Marcu: Uniunea Europeană, cum bine știm, are germenii creați în 1957… A fost mai întâi o Uniune de Cărbune și Oțel…. Și pe urmă, cu timpul, s-a extins pentru a deveni această Uniune de azi (Tratatul Maastricht, 1992). Au urmat valurile de extinderi, cele mai importante fiind cele care cuprind Europa de Est (2004 și 2007). Deci vocația inițială a fost integrarea economică. Pe urmă au urmat ceilalți piloni, adică política externă, internă, sau política cetățenilor, dar ideea UE a fost mereu „economia”. Și da, există țări care beneficiază mai mult decât altele. Există țări „supuse” marilor puteri, care se află în serviciul UE, practic, așteptând doar decizii „la nivel înalt”. „Ștergerea sau perforarea” frontierelor de care vorbiți, cred că s-a reușit oarecum, referindu-ne la faptul că oamenii care fac parte dintr-o țară UE pot circula liber, doar pe baza buletinului de identitate. Ideea că România este mereu amânată pentru a forma parte din spațiul Schengen, are în spate un joc (geo)politic, cu concursul SUA. Deci UE, ca și concept, este o uniune fără o voce clară, fără timbru, la nivel global. Este supusă intereselor americane. Faptul că UE nu are până acum o polítică de apărare proprie spune multe lucruri în acest sens…
În cazul României, se poate vorbi de o emigrare pragmatică a cărei fundament ținea de acoperirea unor necesități bazice de trai. Cum vedeți, ca specialist, fenomenul „economiei populare” care, statistic demonstrat, a asigurat ținerea pe picioare a produsului intern brut?
Silvia Marcu: Îmi place foarte mult conceptul pe care îl utilizați, de „economie populară”. Cum să nu, românii din diaspora au susținut și susțin produsul intern brut (PIB) al României. Și o fac cam de douăzeci de ani… De aceea, probabil și interesează ca oamenii plecați să rămână unde sunt. Și din același motiv, niciodată nu s-a creat o „polítică de revenire” în România, cu proiecte stabile, care să le permită oamenilor să lucreze și să trăiască în țara lor în condiții acceptabile de viață. Este o mobilitate pragmatică, fără îndoială. Cred că nu mai vorbim despre migrație, în secolul XXI, cred că vorbim despre mobilitate. Mulți dintre intervievații mei au revenit în țară, doar parțial. Ei locuiesc în Spania și în România în același timp. Sunt „transnaționali”. Ei participă la PIB-ul ambelor țări. Au construit case în țară, și-au cumpărat sau doresc să își cumpere case și în Spania, gândindu-se la viitorul copiilor lor, mulți născuți în Spania. Globalizarea în masă este un fenomen fără precedent, care avansează. Și doar timpul ne va demonstra că oamenii sunt creați pentru a se mișca. Pentru a avansa. Revenind la întrebare, desigur, subliniez că interesul României a fost și rămâne susținerea PIB-ului de către cetățenii mobili, fără îndoială.
Trăiți de peste 30 de ani în Spania. S-a văzut, încă se vede depășit statul spaniol de viteza de circulație a comunității românești?
Silvia Marcu: Da, locuiesc de peste 30 de ani în Spania. Când am ajuns eu aici, în 1992, numărai oamenii pe degete și mergeai duminica la o biserică în „Plaza de Castilia” din Madrid, pentru a asculta o slujbă ortodoxă, sau mai exact, pentru a asculta muzica limbii române, sau pentru a căuta de lucru prin intermediul rețelelor sociale care se înfiripau pe atunci. Cum spuneam mai devreme, din 2002, și mai ales din 2007 cu aderarea țării la UE, a venit „avalanșa”, această „viteză de circulație” a rețelelor sociale create în timp. Perioada critică a fost chiar cea situată între 2002 și 2007… Când românii veneau și nu se mai întorceau…. Când le era mai greu să-și legalizeze situația. Când s-au creat rețelele de prostituție și rețelele de spălare a banilor… Atunci da, Spania a avut un moment de „impas” cu România. Probabil Statul spaniol a fost „depășit” în acei ani. Pe urmă însă, lucrurile s-au schimbat. Oamenii au demonstrat că au o conduită exemplară în cea mai mare parte, ca cetățeni ai UE, că se integrează, că au capacitatea de a lupta, de a-și deschide propriile afaceri, de a contribui la PIB-ul Spaniei, la natalitatea scăzută a acestei țări… că au o activitate culturală și asociativă armonioasă, cu participarea spaniolilor într-o anumită măsură. Eu aș dori, sincer vorbind, o mai mare confluență între cele două țări, între români și spanioli. Probabil a doua și a treia generație de români vor ști cum să contribuie la această confluență. Timpul îi va invita, le va călăuzi drumul. Pledez enorm pentru schimbul intergenerațional. Este nevoie urgentă de o schimbare!
Declinul economic spaniol a făcut ca, în ultimii ani, parte a românilor rezidenți în Regat să opteze pentru traiul în alte țări. Care e profilul „colindătorilor”?
Silvia Marcu: Fiecare persoană mereu dorește ceva mai bun, mă refer la calitatea vieții, pentru ea și/sau pentru familie… Este normal ca mobilitatea românilor, mai ales a tineretului, să se îndrepte spre țări care le aduc beneficii economice mai mari. Mulți dintre intervievații mei au trecut chiar oceanul și locuiesc în Canada. Alții în Marea Britanie… în Olanda, în Germania, Austria… Dar au părinții în Spania…. Astfel încât, eu îi numesc tot cetățeni mobili, pentru că Spania, în ciuda crizei economice instalată în 2008 și care parcă se acutizează din ce în ce mai mult, are un magnetism aparte. Este lumina solară. Căldura. Viața. Am studenți austrieci și elvețieni care luptă să-și găsească un loc de muncă în Spania, pentru ca nu vor să renunțe la această lumină. Cred că depinde de ce doresc oamenii, acești „colindători” cum îi numiți. Pe de o parte, ne întâlnim cu un profil mai materialist, cel care alege o altă țară unde să lucreze, bazat pe profit, care este mare, vă asigur; și pe de altă parte, ne aflăm în fața unui profil mai „spiritual”, cu lumea care rămâne, luptă, caută, circulă, dar care se ancorează în Spania… Acest lucru nu înseamnă că un profil este mai important decât celălalt. Sunt oameni îndrăzneți și capabili, în ambele cazuri.
Se practică o clasificare a emigranților pe piața locurilor de muncă? Toți emigranții sunt „ceilalți” dar, există unele niveluri de asemănare și deosebire pe care indivizii le practică, premeditat sau nu?
Silvia Marcu: Cred că… premeditat… din nefericire… În ultimul meu articol științific publicat în „Population, Space and Place” (2022) – cotată ca cea mai bună revistă la nivel de demografie din lume -, scriam recent despre comunitățile de români din Spania: comunitatea asociativă, (adică marea masă a oamenilor), comunitatea profesionistă (aglutinată în jurul Instituțiilor care reprezintă România în Spania) și comunitatea tineretului, care este globală și cosmopolită. În alt articol pentru „Ethnic and Racial Studies” (2022) scriam despre oamenii străzii, cărora le aduc un omagiu în acest interviu, pentru că ne aflăm în prag de iarnă. Nu au un loc unde să doarmă… În cele mai bine de 100 interviuri realízate pentru ambele articole, românii mi-au vorbit despre nevoia de o coeziune între aceste comunități… de o mai mare atenție față de ei, de căutarea de sinergii, astfel încât, fiecare comunitate sau subcomunitatate, să se oglindească, să se unească cu cealaltă, să se complementeze. Să se sprijine. Cred că pentru acest lucru este nevoie de o mai mare implicare la nivel instituțional, atât din partea instituțiilor Spaniei (cu schimbarea de politici pentru imigranți/cetățeni mobili) cât și din partea instituțiilor României.
Cum gestionează comunitatea românească integrarea prin fuziune? Am ajuns la un de la egal la egal cu cetățenii spanioli?
Silvia Marcu: Cred că acum, se încearcă, de fapt, o astfel de fuziune. Ultima întâlnire la nivel înalt între Guvernele României și cel al Spaniei de la Castellón de la Plana, (noiembrie 2022) scoate în relief necesitatea unei duble cetățenii, atât de mult dorită de românii din Spania, mai ales de familiile cu copii. Cred că acest termen „fuziune” este foarte apropiat aici, nu mai putem vorbi despre integrare, deoarece copiii românilor sunt de fapt fuzionați cu colegii lor, la școli, licee, universități. Apare o comunitate de români fuzionată din naștere. Când ei vor fi maturi, se va produce această fuziune integrală, și acest „de la egal la egal” cu cetățenii spanioli. Am convingerea că se va produce în foarte scurt timp.
Odată cu Donald Trump s-a impus un model de refronterizare „absolvită de responsabilități”. Cu ce pericole se pot confrunta țesuturile sociale transfrontaliere, în urma unui astfel de precedent?
Silvia Marcu: Vedeți dvs., política americană se schimbă sau rămâne aceeași, indiferent de președinte… cu anumite nuanțe. Nu am simpatizat cu președintele Trump, nu era posibil, dar SUA mereu a avut frontierele cele mai crunte din istoria contemporană. În SUA, migranții, refugiații, mereu au plâns în fața unei sârme ghimpate…. America Latină și țările din Caraibe sunt pentru mine o lacrimă imensă, o rană deschisă. Așa cum se întâmplă cu continentul Africa, în fața Europei. Dar știți? Oamenii mereu vor sfida frontiera. Cu riscul pierderii vieții. Oamenii mereu vor pleca, vor fi pe drum! Foametea, setea, regimul dictatorial, „împinge” omenirea în căutarea idealului, a schimbării. Frontierele mereu vor exista. Mai mare pericol ca acela de a-ți pierde viața în Marea Mediterană, pentru a ajunge în Europa… nu cred, sincer, că există.
Eu mă poziționez în favoarea mobilității, și cred că pericolul este și va fi mereu pentru cei care pleacă, nu pentru țările de recepție, care impun norme stricte, deși au nevoie de populație…. De forță de muncă… Gândiți-vă la rata natalității atât de scăzută în țările Europei.
Și vorbind despre SUA, oricum este o țară formată din imigranți. Și da, SUA are o imensă capacitate de absorbție, dar este nevoie de schimbarea politicii de migrație la nivel global. Din nefericire, „vocea” cercetătorilor este dominată de polítică. De excesiva politizare pe toate planurile. Menirea mea ca cercetător este să atrag atenția politicienilor în lucrările științifice. Și o fac fără cenzură, deoarece editurile cele mai bune din lume – „Routledge”, „Wiley”, „Sage” -, acceptă lucrările mele care sunt critice cu politicienii, cu lipsa de politici favorabile procesului de migrație/mobilitate. Dar mă gândesc, oare când se vor destina mai mult din PIB-ul țărilor lumii, în cercetare? Și cât de mult citesc/ascultă politicienii vocile cercetătorilor??? Aici lipsește clar o confluență, o sinergie, o fuziune. Sunt două lumi paralele, și din nefericire, cercetătorii depindem de politicieni, în cadrul proiectelor, atunci când se acordă cu finanțare publică, când ni se acordă de la Ministere. Sunt cele mai valoroase și extrem de competitive. Deci diplomația în cercetare este foarte importantă, atunci când construim un proiect și îl depunem pentru finanțare.
Vecina României, Ucraina, este de câteva luni un teatru de război. Populația și-a demonstrat solidaritatea. Se practică însă și o rentabilizare a frontierelor, la nivel de politici de stat?
Silvia Marcu: Cred că deocamdată nu… România este „ultima țară de frontieră” a UE și a NATO, în acest război. Cred că a demonstrat și demonstrează într-un mod exemplar sprijinul, solidaritatea. Așa cum o fac și aproape toate celelalte țări europene. Sincer vorbind, merită să facă parte din acest spațiu „Schengen”. Dar, câteodată, când ești doar ascultător… mai ai de așteptat… Consider că România ar trebui să se impună mai clar în Europa, să aibă o voce mai fermă. Oferim, dar dorim să primim și noi în schimb, ceea ce merităm de atâta vreme. Poate ultima vizită a Președintelui NATO în România, cu prilejul întâlnirii miniștrilor de externe, zilele trecute, să ajute în acest sens.
Politicienii vin puțin în Diaspora și se pare că, în afara alegerilor, nu se prea poate face nimic ca să se vină mai mult. Protagonismul colectiv nu funcționează la solicitări ci la interese. Posibil ca „străinătatea“ să justifice obiective politice de care n-are nicio idee?
Silvia Marcu: Da, este posibil. Cum spuneam mai devreme, interesul este să existe această „străinătate”. Dar nu este doar cazul României, Spania are din ce ce în ce mai mult aceeași realitate. Este de fapt, lumea actuală cea care a creat acest tablou strategic de cosmopolitizare socială… Revenind la România, totuși, parcă în ultimul timp, au existat câteva vizite oficiale. În aceasta toamnă au sosit în Spania de exemplu, Ministrul de Interne, Ministrul Românilor de Pretutindeni, Președintele de Guvern. Acum să vedem și rezultatele acestor vizite. Suntem în așteptare.
Limba și cultura sunt factori identitari care asigură continuitatea. Suntem națiunea care domiciliază în locurile cele mai neașteptate. Ce măsuri concrete credeți că s-ar putea adopta când se vorbește de aspecte atât de importante precum conservarea culturii tradiționale românești în spațiul diasporean?
Silvia Marcu: Chiar dacă parțial, câteva măsuri cred că s-au luat, pentru că există școli cu predare în limba româna cam în toate țările cu o diasporă reprezentativă cantitativ. Există acorduri guvernamentale, și la nivel de Comunități Autonome. Dar realitatea este că nu putem aduce România în Spania… Este nevoie de o artă a dualității, cea de a învăța să trăiești aici, fără să-ți uiți rădăcinile. De a te întâlni, așa cum o fac Asociațiile românești la final de săptămână, de a organiza activități culturale, de a continua să trăim între două lumi. Și se poate! S-a demonstrat că se poate. Este nevoie și de sprijinul familiilor, pentru ca micuții români să nu își uite țara de origine. Părinții să le vorbească în limba română de la naștere.
Politic vorbind, nu am mari așteptări, cel puțin imediate. Consider că Institutul Cultural Român are o activitate bogată și frumoasă în ceea ce privește menținerea tradițiilor, și cred că o face în toată lumea. Dar ar trebui, în modesta mea opinie, să implice mai mult comunitatea de cetățeni români care locuiesc în țările de adopție, în acest caz, în Spania… Sunt și aici artiști, scriitori, nu e nevoie ca la un Târg de Carte, ca cel din Retiro, de exemplu, să venim mereu cu aceeași scriitori de acasă, din țară. Există oameni din diaspora cu talent. Și chiar am observat că scriu bine. Ar trebui promovați mai mult!
Astăzi politica, în lume, este mai mult despre imagine decât despre ideologie. Suntem martorii unui naționalism care știe să opereze cu prioritățile alegătorilor? Nici măcar nu mă refer la îndeplinirea lor efectivă.
Silvia Marcu: Da, aveți perfectă dreptate, suntem martorii unui naționalism care știe cum să manipuleze alegătorii. Și imaginea este importantă, mediile de comunicare. Deși eu continui să cred în ideologie. Probabil pentru că așa m-am format, ideología este baza în polítică, și Statul de Drept nu poate funcționa dacă ideología nu știe să-și aplice principiile.
Intermediază naționalismul între actualii proprietari ai lumii? Se împrietenesc naționalismele între ele? Se poate vorbi de o intersectare a naționalismului de rezistență cu cel revendicativ?
Silvia Marcu: Desigur, este o întrebare delicată, dar da, vorbim clar despre o intersectare a naționalismului de rezistență cu cel revendicativ. Exemplul este acest război pe care îl trăim la porțile Europei, și care este un război de fapt cum bine ziceți între marile puteri ale lumii.
„Las Fronteras de Júpiter”( Adarve, 2022) a surprins și a convins. E o carte care v-a reunit cu dumneavoastră, înainte de toate. Ați fost tentată să înlocuiți din amintiri? Nu toți avem curajul să povestim despre noi până la punctul în care poate repercuta în viața prezentă.
Silvia Marcu: „Las fronteras de Júpiter” (Adarve, 2022) aveți dreptate. „A surprins și a convins”. Multumesc sincer pentru aprecierea dumneavoastră!!! Și aveți perfectă dreptate, „m-a reunit cu mine”!
„Las Fronteras de Júpiter” este un roman de ficțiune, redactat la a treia persoană, în care am împletit parte din experiența mea. Fiecare autor, fiecare roman în parte are ceva autobiografic în conținut, și autorul care nu recunoaște… nu spune adevărul. Știm acest lucru. Consider că romanul este important pentru cititorul spaniol, pentru că redă viața crudă a unei societăți pe vreme de dictatură. Și viața unui migrant în Spania.
Această carte, la care eu sunt scriitor și observator în același timp, fără să critic, fără să judec, ci doar utilizând metafora și simbolismul pentru a explica realitatea, mă onorează ca persoană și ca cercetător. Țin la această carte mai mult decât la toate celelalte cărți științifice la un loc. Și sunt 7 ca număr… Există persoane care au afirmat că este un text „terapeutic”. Nici pe departe. Este literatură pură, meditată cu atenție, lucrată cu rafinament, cu jurnale din studenție în față, realizată ca pe o bijuterie de suflet. Când îl scriam, simțeam profund sensul literaturii în sine, și bogăția conceptului de „experiență” a unui cercetător. Și încă ceva…nu înțeleg această teamă a multor scriitori de a fi, să spunem, vulnerabili în fața cuvântului, în fața metaforei. Vulnerabilitatea și adevărul sunt cele mai importante „arme” ale scriitorului, ale forței umane!!!
Adevărul unei epoci de tristă amintire nu are de ce să repercuteze în viața mea științifică. Știu sa fac diferența. Și adevărații cititori o apreciaza. Viața mea ca cercetător se vede cu ochiul liber… e limpede, transparentă. Romanul este un roman. Și nu trebuie să conving pe nimeni. Fiecare cititor este liber să tragă concluzii. Să rămână, sau să plece. Cartea merge… Funcționează, după patru prezentări publice. Și vor continua aceste prezentări… A fost și este cel mai frumos cadou al meu pentru anul 2022. În același timp primesc premii pentru cercetare. Deci toate lucrurile merg perfect la acest capitol!!!
Redactați articole științifice, e parte a activității dumneavoastră zilnice. Vă mai trădează învelișul academic atunci când scrieți literatură?
Silvia Marcu: Da… cum să nu. Ce întrebare frumoasă! Dar fenomenul se produce și invers. Dacă vă uitați cu atenție, pe rețelele de cercetare „Researchgate” sau pe „Academia”, cam toate articolele mele științifice încep cu un titlu metaforic: „Tears of time” sau „Emotions on the move”, printre altele. Dar acest lucru ajută, aduc noutate și sunt atractive pentru cititor. Iar editorii și revizorii științifici anonimi apreciază enorm acest lucru. Pe urmă, normal, lucrările sunt pur științifice, și doar din când în când utilizez metafora, pentru a oferi „culoare” cercetării. Și cu literatura se întâmplă la fel. Concepte științifice apar, ca și în cadrul acestui roman. Cu modestie spun că acesta este un stil particular al meu. Și cred că nu toată lumea care este cercetător știe să scrie literatură. Și mai știu că scriitorii nu obișnuiesc să fie și cercetători, chiar dacă „cercetează” continuu în memoria lor, pentru a… mai scrie o carte! Tocmai de aceea sunt fericită. Sunt capabilă să le fac pe amândouă. Scrisul este pasiunea mea din copilărie. Și, mai ales, sunt mulțumită pentru că am găsit „miezul”, punctul de uniune între cercetare și roman, și am fost capabilă să lansez această carte la momentul oportun.
Există oameni care polenizează, Silvia Marcu?
Silvia Marcu: Cred că da, și este chiar de dorit. Schimbul generațional de care vorbeam mai înainte, trebuie să se producă. Nimeni nu este etern. Sunt mulți tineri talentati, care îmi spun că „îi inspir”, îmi mulțumesc deschis „că exist în viața lor”. Ce cadouri minunate!!! Îmi iubesc studenții din toată lumea pe care i-am avut, sau pe care îi am chiar acum, pentru că sunt îndrăzneți, activi, rezilienți, rezistenți. Tinerii americani sunt mereu în contact cu mine, chiar dacă timpul trece. Tinerii români la fel, nu fac distincție, pentru mine sunt toți egali. Mulți tineri își iau doctoratul, își deschid afaceri, există tineri români excepționali în toată lumea. Dorința mea ar fi să ajungă să-și îndeplinească visurile, într-o lume precară și foarte dificilă, o adevărată sfidare pentru tineret. Câteodată, i-aș vrea mai activi pe tinerii români, să aplice, să se prezinte la posturi publice în egalitate de șanse!!! De ce nu??? Sunt pregătiți, capabili să o facă!!! De mulți ani doresc să creez o echipă de cercetare la CSIC alcătuită din tineri români capabili, care să poată duce ștafeta mai departe… dar dacă nu vin, nu apar, nu mă caută, eu de unde să-i găsesc? Bine, este nevoie și de un nivel numit „excelență” pentru a lucra la CSIC, dar cum am spus, românii tineri sunt capabili. Îi aștept… să se prezinte la burse, la posturi.
În bună parte, visurile deja se împlinesc crezând în ele. La Vânători Galați, cineva a știut asta.
Silvia Marcu: Da, visam când eram copil. Așa cum visează toți copiii. Dar sincer să vă spun, nu mi-am imaginat că munca și pasiunea te pot ajuta să te realizezi pe un tărâm la care nici nu îndrazneai să visezi, în vremuri de tristă dictatură, când nămeții îți acopereau casa…și tu, adolescentă fiind, citeai „Don Quijote de la Mancha”, la flacăra sobei. În cazul meu, realitatea a depășit visul de la Vânători. Pot să vă asigur. Pe pământ iberic…
Mii de mulțumiri pentru întrebările dumneavostră de suflet, și pentru acest interviu generos, bogat unde am putut să mă exprim așa cum sunt! În limba noastră, în frumoasa limbă română.
Biografie
Prof. dr. Silvia Marcu – s-a stabilit în Spania, la Madrid, în 1992. Este Cercetător Titular la Consiliul Superior de Cercetări Ştiinţifice, instituţie a Guvernului Spaniei. Este licenţiată în Geografie – Franceză la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1989) şi are doctorat în Geografie Umana la Universitatea Complutense Madrid (2000). În ultimii 25 de ani a creat punţi de legătură între România şi Spania, promovând şi protejând imaginea României în ţara de reşedinţă, prin intermediul cercetării ştiinţifice în domeniul relaţiilor internaţionale, geopoliticii şi mobilităţii umane. A fost bursieră postdoctorală la NATO şi a obţinut un masterat în politicile Uniunii Europene (Şcoala Diplomatică a Ministerul Afacerilor Externe din Regatul Spaniei). A realizat stagii ştiinţifice postdoctorale la Universitatea George Washington, la Institutul pentru Studii Europene, Ruseşti şi Eurasiatice (Washington D.C.) şi la Academia de Ştiinţe din Moscova. A obţinut contractul “Ramón y Cajal” de excelenţă şi talent în cercetare (2010-2015) conferit de Ministerul pentru Ştiinţă şi Inovare din Spania, în regim de concurenţă. A fost profesoară de relaţii internaţionale la Universitatea Americană şi Universitatea George Washington (SUA) şi la Universitatea Antonio de Nebrija din Madrid. In prezent este profesoara in cadrul Masterului de Geopolitica de la Universitatea Carlos III din Madrid. A coordonat diverse proiecte de cercetare şi, în prezent, coordonează proiectul “Nuevas formas de (in)movilidad de los jóvenes españoles y rumanos en el contexto europeo post-pandemia ( PID2021-122229OB-I00)– Ministerul de Ştiinţă, Inovare, Guvernul Spaniei (2022-2026). De asemenea coordonează proiectul european “Contexto geopolítico, movimiento humano y consecuencias económicas de la guerra de Ucrania: implicaciones para España· (IUCRAN2022).
A publicat 7 cărţi de autor științifice și un roman, şi peste 100 de articole ştiinţifice în reviste de specialitate cu impact internaţional. În toate publicaţiile sale, România, societatea sa şi relaţiile cu Spania ocupă un loc central. Prin intermediul activităţii sale ştiinţifice, contribuie la formarea unei noi generații de cercetători români în domeniul științelor sociale. De asemenea, promovează şi contribuie atât la întărirea relațiilor științifice dintre România şi Spania, cât şi la cercetarea mobilităţii umane în secolul XXI.
