0
0
Laura Cătălina Dragomir
1. E societatea actuală una care a vrut să fugă din toate bisericile și a nimerit într-un hypermarket? Avem un interviu, cu ăsta deja trecem „la mai multe”. Am nevoie de argumente pentru protest, mai ales acum într-o societate protestul e deja o formă de a fi.
Dorin Popa: Dacă societatea actuală a vrut să fugă din toate bisericile și a nimerit într-un hypermarket, putem medita îndelung pe acest gingaș teritoriu. Credeți că trebuie să găsim ieșirea din hypermarket sau să încercăm să-l integrăm cultural, așa cum am văzut că sunt deja tendințe? Înainte de a ne hotărî, nu pot ocoli nedumerirea că, în Constituția Uniunii Europene din 2003, rămasă în stadiul de proiect, deocamdată, cuvântul creștinism nu este prezent. Asta în vreme ce unii dintre părinții Uniunii, Konrad Adenauer, Robert Schumann și Jean Monnet, au fost creștini practicanți, iar societatea în care trăim cu toții este în mare măsură moștenitoare a valorilor creștine.
Mă bucur mult că trecem acum, în 2022, către un alt dialog al nostru, pentru că primul, din 2020, a stârnit deja aprecieri care m-au surprins. Așa că îmi doresc să realizăm mai mult, dacă vom fi sănătoși!
2. Comoditatea solemnă a făcut să ne fie lene de libertate?
Dorin Popa: Există cercetători care înclină să creadă că societatea actuală nu mai prețuiește, nu mai gestionează libertatea în cel mai înalt grad. Ca orice construct, libertatea a avut, în timp, relevanțe diferite. Poate că, în lumea civilizată, nefiind multă vreme în pericol, reprezentarea libertății a suferit, subțiindu-și importanța vizibilă, și are nevoie acum de noi fermenți. Oricum, vom putea nuanța pe parcurs conceptul de libertate, pentru că va reveni în conversația noastră aproape sigur.
3. Alarma ne-a împins într-o competiție fără parametri: supraviețuirea. Literatura pandemiei, într-o asemănare cu toate celelalte lucruri ale vieții, s-a făcut din grabă?
Dorin Popa: Dacă nu m-aș teme de cinism, care mi-a repugnat întotdeauna, aș spune că pandemia ne-a adus, pe lângă necazul continuu, pe care cu toții îl trăim, și oglinzile în care putem zări porțiuni neexplorate până acum ale chipului nostru, aproape un chip necunoscut!
Pentru cei mai mulți dintre noi, supraviețuirea era, până acum, un termen greu, dar care avea aplicabilitate doar în istorie sau pe alte arii geografice. Brusc, supraviețuirea a devenit peste noapte una din problemele noastre stringente, dacă nu cea mai îngrijorătoare.
Da, deocamdată, literatura pandemiei din secolul 21 este încă apărută în grabă, nu avea cum să fie altfel! În fiecare zi, experiența noastră capătă valențe neașteptate, unele incredibile, suntem nevoiți să luăm, fiecare dintre noi, decizii care nu-și regăsesc în deprinderile noastre sprijin sau justificare. Literatura pandemiei va evolua mirabil în viitorul imediat. Mirabil, pentru că excepționalismul prezent generează puternic anticorpi intelectuali și de voință neștiuți, noi și poate definitorii.
4. Văd scriitori mai încântați să trăiască precum scriitorii, decât să dea timp talentului. Înclinația pentru a fi scriitor bate înclinația pentru scris?
Dorin Popa: Greu de răspuns, mai ales că fiecare scriitor este unic în felul său, dar, sigur, există și destule puncte comune, mai ales că trăim în aceeași epocă istorică. Fiecare cititor are propriile modele în privința scriitorilor, în privința vieții literare și, bineînțeles, a literaturii. Vrem, nu vrem, timpul modifică lucrurile în orice domeniu și poate că astăzi cea mai mare încercare este de a fi scriitor, astăzi, când aproape toată lumea scrie. Aș fi foarte bucuros dacă aș afla resorturile nevoii de a scrie ale fiecărui scriitor contemporan. Nu știu dacă s-au făcut anchete pe această temă, dar cred că da.
Din ceea ce văd și pot să îmi dau seama, există o tendință către profesionalizare detectabilă la cei mai mulți autori. Mai ales acum când alte profesii vin tot mai mult pe teritoriul scrisului. Mă gândesc la medici, arheologi, psihoterapeuți, filosofi, matematicieni, fizicieni, antropologi, istorici, lingviști, politicieni, biologi, geografi, sinologi, indianiști, care publică volume interesante și pline de interes pentru cititorii de oriunde, cititorii fiind, în bună măsură, aceiași care-s interesați de literatură. Peste tot parcă numărul titlurilor se multiplică, festivalurile, bursele, lansările, întâlnirile scriitoricești sporind, poate, atracția pentru scris.
Cu toate acestea, parcă puțini, prea puțini își asumă descifrarea sensurilor lumii în care trăim, există un soi de timiditate în explorarea vieții de acum. Iar acum pericolele sunt poate mai multe decât oricând, acum când postmodernismul, postgândirea și alte post-uri pot genera devieri intelectuale ucigătoare. Scrisul, astăzi, poate fi cu adevărat nimicitor, întâi pentru practicanții lui. Postura de scriitor cred că nu poate suplini dorința de a scrie, înclinația, cum spuneți, pentru scris. Iar dacă o suplinește, nu prea avem ce discuta aici.
5. Între atâtea îngrijiri medicale nu ar trebui sa existe și îngrijiri culturale pe timp de pandemie?
Dorin Popa: Ba da, ar trebui să existe, chiar dacă nu am întâlnit până astăzi sintagma „îngrijiri culturale”. Dar trebuie să recunoașteți că tocmai cultura medicală trebuie să primeze acum, în pandemie. Și, da, cultura medicală a căpătat un loc privilegiat astăzi în mai toate emisiunile și publicațiile de pe întreg globul.
Cu un reflex firesc, mai departe, tot mai mulți semeni ai noștri se întorc plini de speranță înspre spațiile și evenimentele culturale. Însă nu-mi pot da seama cum se poate organiza altfel decât individual, cu adevărat, îngrijirea culturală. Ceea ce știu sigur este că merită să medităm și să încercăm cu puterile noastre mărunte să augmentăm „îngrijirea culturală”.
Am putut constata că, în Franța, librăriile au fost considerate în perioadele cu cele mai puternice restricții din pandemie, funcțiuni esențiale, asemeni supermarketurilor și farmaciilor. Este un pas promițător pe drumul „îngrijirii culturale”.
6. Am cedat educației hibride? Se poate spune adevărul sau atingem codul deontologic?
Dorin Popa: Aici, chiar nu pot avea o opinie cristalizată ferm, pentru că termenul educație nu-l pot trata decât cu o reverență. După aceea, sigur că se poate discuta despre niveluri diferite și despre dinamici diferite. Codul deontologic, dacă există structurat, nu poate fi contrazis decât în situații excepționale, cu explicații excepționale.
7. Scrieți pentru că vreți. Ați scris și pentru că a trebuit?
Dorin Popa: Nu, nu mi s-a întâmplat decât o singură dată, în studenție, dar nu mi-a „ieșit” și nu doresc nici să îmi amintesc. Deci, nu pot scrie, deocamdată, pentru că trebuie. Chiar parcă scriu mai bine atunci când nu trebuie să scriu și am cu totul altceva de făcut. Asta, da, mi s-a întâmplat de mai multe ori.
8. Ca cititor, aveți răbdare cu poezia? Dacă un poet nu vă place, reveniți?
Dorin Popa: Nu prea am avut, recunosc, această experiență, dar mi s-a întâmplat, rar, de câteva ori, să încerc să văd evoluțiile unor condeie care nu m-au atras deloc inițial. Cred că se poate evolua din orice punct al unei existențe anume, dar nu am la îndemână exemple care să slujească acum dialogului nostru.
9. Se scrie o presă simplificată și dramatică. Cine ne-a trimis pe drumul ăsta: tehnologia sau accelerarea gloriei prestigiilor incerte?
Dorin Popa: Înclin a crede că abundența informațiilor și timpul din ce în ce mai grăbit simplifică și dramatizează mesajul mediatic. Poate că se adaugă aici și dorința ca mesajul să poată fi receptat de o audiență amplă, chiar și cu o pregătire sumară. Nevoia (și dorința) de audiență este motorul, iar tehnologia este doar un adjuvant al epocii.
10. Are România o elită pe care și-o poate permite oricine?
Dorin Popa: Cred că în ultima vreme termenul de elită este folosit cu multă precauție în USA și chiar în Europa. Ceea ce știu bine este că în România apar multe cărți valoroase. Chiar recent am primit, prin comandă online, mai multe volume, vreo unsprezece, scrise de oameni excepționali, români și străini.
În opinia mea, astăzi, în România, trăiesc scriitori de o valoare comparabilă cu toți scriitorii valoroși din marile noastre generații. Dacă vreți, pot aminti câteva nume care trăiesc printre noi și ale căror cărți le caut și le citesc mereu cu bucurie. Sunt intelectuali pe care îi prețuiesc foarte mult. Niciodată nu aș ocoli o carte semnată de Horia Roman Patapievici, care, pe lângă erudiție și inteligență, are un mod unic de a se dărui scrisului, cu o fervoare intelectuală inepuizabilă, plăcută și responsabilă. Adela Toplean, lector la Universitatea București, are o scriitură riguroasă, inteligentă, de o precizie aproape științifică, dar cu un stil plăcut, dezinvolt și acroșant. Sunt astăzi câțiva poeți buni la noi, iar pe unii îi admir colegial. Când spun asta, mă gândesc la Ion Mureșan, Florin Iaru, Radu Vancu, Angela Marinescu-Marcovici, Liviu Antonesei, Romulus Bucur, Marta Petreu sau Octavian Soviany. Prozatori ca Stelian Tănase, Dan Stanca, Bogdan Suceavă, Norman Manea, Bogdan Alexandru Stănescu, Radu Pavel Gheo, Codrin Liviu Cuțitaru, Ioan T. Morar, Cristian Teodorescu și Dan Alexe sunt doar câțiva dintre bunii prozatori români de azi. Apoi, cărțile semnate de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, George Bondor, Andrei Terian, Andrei Cornea, Ștefan Afloroaei, Mircea Mihăieș, Alexander Baumgarten, Alexandru Florin Platon, Vlad Zografi, Sorin Antohi, Paul Cernat, Lucian Nastasă – Kovacs, Mihai Maci, Cristian Tudor Popescu, Andrei Codrescu, Bogdan Tătaru-Cazaban, Theodor Paleologu, Mihai Iovănel, Sorin Alexandrescu, Costică Brădățean, Victor Ieronim Stoichiță, Andrei Vieru, Felix Baumgarten, Mihai Maci sunt admirabile, bucurii livrești!
11. De niște ani buni, Mircea Cărtărescu e pe lista mică a finaliștilor Nobel, dar nu câștigă. E un premiu peste posibilitățile literaturii române? E un premiu care se acordă cu cele mai bune intenții literare?
Dorin Popa: Mircea Cărtărescu are meritul de a ține România pe lista scurtă a Nobelului literar de ani buni și ne face să avem cu toții emoții plăcute în fiecare toamnă. N-a venit încă, dar sunt aproape sigur că Mircea îl va primi într-unul din anii următori. Suferim noi mai mult decât dânsul că încă nu l-a primit, el pare că suportă mai bine emoția aceasta! Doar știți foarte bine că scriitori mari, uriași, ca Jorge Luis Borges, Umberto Eco sau Ernesto Sabato nu l-au primit. Mircea și-a făcut datoria, de acum nu mai depinde de valoarea lui. Noi însă, nu-mi dau seama de ce, nu considerăm că am luat în 2009 Premiul Nobel prin Herta Muller, când ea este născută în România și formată profesional tot aici. Pentru un scriitor, copilăria și adolescența sunt esențiale, iar Herta Muller și-a trăit în România și o importantă parte a tinereții. Pentru mine, Herta Muller este scriitor român de limbă germană și sunt bucuros de asta. În plus, întreg scrisul Hertei Muller, în traducere, mă emoționează și consider pe deplin meritat Nobelul ei. Ba chiar mă emoționează că juriul a fost sensibil la scrisul atât de special al Hertei Muller. Nu înțeleg de ce nu este mai des invitată în România, care este și țara ei. Cred că România ar putea să îi acorde mai multă atenție. Rar am văzut un om atât de sincer, impenitent și legat atât de dramatic de scrisul propriu.
12. Pentru un om deschis, aveți multe chei pe care le țineți doar pentru dumneavoastră. Cum e Dorin Popa când nu mai are treburi nicăieri?
Dorin Popa: Nu cred că țin ceva pentru mine în mod conștient, ci, dacă există așa ceva, este doar ceea ce ține de cleiul ființei, de închegare, ceea ce ține stările mele sufletești laolaltă. Sunt la fel ca întotdeauna, îmi pasă de aceleași lucruri, ca și până acum. Adică să nu mă mint, să fiu cât mai smerit în fața miracolului nemaipomenit al vieții și să mulțumesc mereu pentru fiecare zi de viață care mi se oferă. Nu am avut niciodată în viața mea treabă decât cu mine însumi și acum este la fel, doar că mai acut și mult mai conștient și mai responsabil.
În această perioadă fixez tematica pentru examenul pe care studenții de la Școala Doctorală de la Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, îl au cu mine la sfârșitul acestei luni. Mi-am păstrat orele cu doctoranzii de la Litere numai pentru că prestația lor a revenit, în ultimii 2 ani, la un foarte bun nivel, așa cum era în urmă cu 11-12 ani, când am avut doctoranzi cu care chiar se putea dialoga și care îmi dădeau sentimentul foarte plăcut că muncesc, lucrează cot la cot cu mine, camaraderește.
13. Împărțim un oraș, în care stați, în care-am stat. Vorbeam odată cu Corina Tulbure, doctorandă la catalani și de-a noastră și ne-a ieșit fraza: „din când în când la Iași e glamour”. Îi „târg”, îi capitală, ce îi Iașiul ista?
Dorin Popa: Frumos! E un oraș cu de toate, fost târg și fostă capitală, dar mai mult decât atât astăzi! Fiind din Știubieni, județul Botoșani, venit în Iași la 11 ani, nu am fost multă vreme printre fanii orașului, chiar vreo 30 de ani! În ultimii ani însă, mai ales de când a apărut Palas Mall, cel mai mare și mai modern mall din România, Iașul a devenit ok pentru mine.
Iubesc orășele din Ardeal, Târgu Mureș, Cluj, Brașov, Sibiu, dar și din Banat, Timișoara. De Iași încerc să mă apropii în ultima vreme, dar nu cred că voi deveni vreodată chiar un fan al orașului. Mă emoționează că pe aici s-au plimbat, împreună, Dimitrie Cantemir – un dar făcut nouă, moldovenilor, unic în istoria noastră – și Petru cel Mare, până la biserica Trei Ierarhi.
Apoi, aici a trăit o bună parte din viață mentorul meu Mihail Kogălniceanu, pe care îl admir, în primul rând ca jurnalist, apoi, ca politician și ca intelectual de o generozitate cum, în viață, nu am întâlnit. Sigur că numai în Iași mă puteam întâlni și împrieteni cu Mihai Ursachi, Liviu Antonesei, Alexandru Zub, Alexandru Călinescu, Ștefan Afloroaei, Andrei Corbea-Hoișie, Eugen Munteanu, Tereza Culianu, Florin Faifer, Sorin Antohi, Dan Alexe, Dan Petrescu, Alexandru Florin Platon, Codrin Liviu Cuțitaru, Adrian Neculau, Emil Brumaru, Mihai Dinu Gheorghiu, Eugen Andoni.
Cu mulți dintre cei amintiți acum am fost coleg în redacția revistei studențești „Dialog” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Revista „Dialog” și „Echinox”-ul Universității din Cluj au fost revistele culturale studențești de cea mai bună calitate în România anilor ’70-’80, redacțiile noastre, tacit, erau înfrățite, cel puțin în vremea în care am fost redactor-șef. Era o bucurie pentru orice scriitor, debutant sau nu, să publice, în anii ’80, în „Echinox” și „Dialog”. Nu ne sfiam deloc să fim elitiști, dimpotrivă, scriitori foarte cunoscuți, atunci, nu reușeau să publice în paginile celor două reviste.
14. Pot să mă refer la universitatea cu B.? B. B.? Ce abilități au urcat Clujul, par că știu să coacă mai bine criteriile de eficiență.
Dorin Popa: Nu știu cât de important este că rectorul UBB, profesorul Daniel David, nu este perceput a fi simpatizantul unui partid politic. Se pare că, din cei aproximativ 50 de rectori ai universităților românești de astăzi, nici 10 dintre ei nu sunt independenți, chiar dacă nu sunt membrii unui partid. Rectorul universității mele nu poate fi considerat independent, după ce a fost ministrul lui Liviu Dragnea, în guvernul PSD, și după ce a fost 9 ani membru al Curții Constituționale a României.
Poate că nu țin minte foarte exact, dar, în urmă cu 10 ani, pe vremea rectoratului susținut de către profesorul Vasile Ișan, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași se afla în clasamentele universitare europene fie în fața Universității Babeș-Bolyai din Cluj, fie cu punctaj egal.
Daniel David, cu cercetări de nivel ridicat și cu excelente contacte cu centrele de cercetare universitare din UE și USA, înțelege, probabil, în detalii și la vreme, liniile de cercetare de astăzi. Iar punctajele universităților depind mult de cercetare și proiecte. Contează, probabil, și apropierea geografică a Clujului de Occident.
Apoi, primăria Clujului este condusă de Emil Boc, pe care, fiind într-o comisie de evaluare ARACIS, l-am găsit, în urmă cu câțiva ani, alături de profesorii de la Jurnalism și Comunicare, într-un departament mai larg, cuprinzând și Relațiile publice, fiind profesor la UBB. Nu credeți că și asta poate conta, trăind noi în România? Primarul Iașului nu știu să participe la viață universitară altfel decât formal.
Dar nu poate fi aceasta întreaga explicație, cunosc destui profesori de la UBB și chiar câțiva studenți, doctoranzi și postdoctoranzi de acolo, împreună cu care am avut proiecte interuniversitare și proiecte europene, pentru care am o considerație specială. Dacă vreți să vă destăinui opinia mea, evident subiectivă, vă spun că din contactele cu mediul universitar clujean am rămas cu impresia că sunt mai solidari unii cu alții și că, finalmente, descifrează mai repede binele comun/interesul comun.
15. Corectitudinea politică, egalitatea amabilă vor transforma generațiile viitoare, vor deveni rezistente la luciditate și incapabile „să dea și ele înapoi” manipulărilor și dictaturilor, indiferent de steag?
Dorin Popa: Sunteți tare dacă aduceți în discuție corectitudinea politică, care pare să frigă destul de urât și să umple cu adevărate războaie paginile de social media. Printre intelectualii de care mă simt apropiat, Horia Roman Patapievici, Florin Iaru, Stelian Tănase, Liviu Antonesei, Adela Toplean, Codrin Liviu Cuțitaru, Alexandru Călinescu, Mircea Mihăieș, Sorin Antohi, corectitudinea politică nu pare a găsi prea multă simpatie.
Probabil că și dvs. ați întâlnit destule luări de poziție contrare ei. Însă, de voie, de nevoie, suntem cu toții, până la urmă, atenți la efectele corectitudinii politice și, uneori, această prezență ne invită la nuanțări pe care în urmă cu câțiva ani nu le-am fi făcut. Exagerările nu lipsesc nici acum și probabil vor fi prezente și în viitor, va trebui să ne adaptăm.
Nu m-aș grăbi să fac presupuneri nici măcar despre viitorul apropiat, amintindu-mi de Clubul de la Roma, celebru în copilăria mea. Poate ați auzit de acest club, care aduna somități științifice din varii domenii din întreaga Europă, cei mai mulți dintre ei fiind academicieni în țările din care proveneau. Aceste personalități europene se întâlneau periodic și, în urma dezbaterilor, publicau concluziile în volume numite rapoarte. Ei, în anii ’80, un Raport al Clubului de la Roma era citit pe piața largă, dar și în academii și cancelariile guvernelor. Dacă citești, acum, acele rapoarte, te umflă râsul! Prognoza Clubului de la Roma pentru anul 2000, făcută cu doar 30 de ani înainte, în 1970, spunea că omenirea va avea o problemă imensă din cauza penuriei produselor alimentare, producția urmând a fi insuficientă.
Mai degrabă mă tem să nu aducă un plus de manipulare corectitudinea politică, în loc să amelioreze acest proces! Poate mă înșel, dar, din cât am trăit până acum, mi se pare că omul este tot mai ușor de înșelat, de manipulat. Nu îmi dau seama cum este posibil și mi se pare curios acest proces, ținând cont că informația este tot mai abundentă și nu poate fi ascunsă, ținută sub obroc. Nici nu cred că omul este obosit și indiferent la problematica morală, nu! Nu am o explicație, încă nu o găsesc.
Sunt semne foarte încurajatoare privitoare la generațiile noi, dar sunt și destule alte semne care te pot pune serios pe gânduri. Ca mulți alții, cred că învățământul românesc merită o reformă completă, după ce s-a clamat 32 de ani că reforma este cu noi. Riscăm să nu ne mai putem înțelege unii cu alții, privind superficial viitorul, în curând, s-ar putea să fie nevoie de explicații pentru lucruri care par/sunt elementare. Noi am avut de multe ori în față, în Istorie, modelul francez și poate că astăzi ar fi ok să privim înspre Franța educațională. Guvernul francez, cât îmi dau seama, încearcă să elimine, abia acum, efectele nocive ale lui mai 1968 și vrea să fixeze cultura clasică mai apăsat în procesul școlar. Cine știe, poate că de aici ar trebui să pornim și noi, cu tot greul, cu întreg regretul tardiv și cu încredere.
16. Va pune deoparte, pentru noi, literatura o lume în care am crescut și care va dispărea?
Dorin Popa: În literatură, nimic nu dispare, atâta vreme cât se păstrează textul și, bineînțeles, se citește! Dvs. ce credeți: viața imită literatura sau, invers, mai firesc, literatura imită viața?
Abia acum parcă se vede mai limpede ce forță uriașă avea literatura atunci când viața simțea nevoia să o imite! Credeți că acum viața mai imită literatura, ați observat acest proces, nu a dispărut? Între timp, nu au apărut destule alte motive de imitație? Viața nu imită astăzi ba filmul, ba muzica, ba mari și mulți sportivi din atâtea sporturi, toate frumoase!, ba jocurile video, entertainment-ul, ba chiar și modelul militar? Dar, dacă am spus că în literatură nimic nu dispare, să adaug că nici în viață nimic nu dispare, memoria, tradițiile, cutumele păstrând semnele adânci ale trecutului.
Pornind de la ceea ce spuneți dvs., meditația mea se oprește la două vârfuri ale literaturii române: Marin Preda și Camil Petrescu. Lumea lui Marin Preda, dispărută, este mai prezentă în memoria cititorului român decât lumea lui Camil Petrescu, mai atinsă de intelectualism, deși tot dispărută. În tinerețe, mizam pe Camil Petrescu și mă gândeam că Marin Preda ar putea fi uitat. Nu a fost așa, m-am înșelat! Cineva ar putea spune că filmele realizate după romanele lui Preda l-au ajutat să rămână mai viu în memorie, dar și după Camil Petrescu s-a făcut film. În plus, piesele lui Camil au fost filmate și sunt reluate, uneori, de televiziuni.
Vedeți, în lumea scrisului, ca și în viață, este riscant să faci previziuni. Riscant și, poate, nesănătos. Receptarea din prezent a literaturii lui Marin Preda pare să vă dea dreptate și, da, literatura „va pune deoparte, pentru noi, o lume în care am crescut și care va dispărea”!
17. Unii cred că știu ce e poezia și nici măcar n-au plâns niciodată…
Dorin Popa: Din păcate, sunt tot mai mulți! Lucian Raicu, un excelent critic român, aproape uitat azi, mort la Paris în urmă cu doar câțiva ani, scria că atunci când întâlnește pe cineva își dă seama dacă acela/aceea nu a citit de mult o carte. Nu am harul eseistului Raicu să pot spune la fel, dar, într-un registru mai umil, pot recunoaște oamenii pentru care poezia nu există. Atât, nu mă întreb dacă a citit sau citește poezie, nici nu prea contează asta pentru mine, ci doar dacă poezia îi spune ceva.
Față de Lucian Raicu, care a scris fraza de mai sus prin anii ’70-’80, am norocul de a exista Facebook-ul. Pe Facebook, îmi aleg prietenii, firește, după sensibilitatea lor pentru poezie (pe care o intuiesc, nu mereu corect, dau greș de multe ori!).
Însă, revenind la fraza dvs., dacă ei „spun că știu ce este poezia”, mi se pare absolut firesc să nu plângă niciodată. Cine spune că știe ce este poezia, nu va călca niciodată pe acel teritoriu. Nici în glumă nu am auzit vreodată un poet să spună că știe ce este poezia.
18. Citeam un studiu despre „pandemic dreams”. S-a transformat activitatea onirică în poezie, în cazul dumneavoastră?
Dorin Popa: Nu îmi dau seama cât m-a putut influența. O influență nu se poate să nu existe, dar nu o pot conștientiza foarte bine, nu o pot deloc măsura. Abia acum, de o lună-două, am început să mă gândesc mai insistent la trecutul apropiat (fiind mai mereu prins, stârnit, perpelit de trecutul mediu și îndepărtat), e prea devreme să pot avea un răspuns.
19. Nina Bahinskaja, bunica bielorusa, ieșea la proteste cu o undiță și-un steag. Dumneavoastră ce-ați face c-o undiță și-un steag, domnule profesor?
Dorin Popa: Aș face exact același lucru ca bunica Nina Bahinskaja, pe care o admir și nu vreau să fiu original neapărat, da, aș imita-o! Sunt rac și ador peștele, iar în copilărie am folosit undița cu un micuț succes. Spun micuț, pentru că nu am prins mare lucru, și spun succes pentru că, dacă se întâmpla să prind un pește, unul singur, oricât de mic, mă simțeam campion mondial, eram atât de bucuros, cum foarte rar s-a mai întâmplat să fiu. Tot în copilărie, eram fascinat de steaguri, mă visam chiar stegar în armata lui Alexandru și niciodată în armata lui Napoleon.
Adevărul este că bunica Nina este o ființă minunată. Poezia nu știe de precauții și asta face să îmblânzească percepțiile până la punctul în care dă încredere supraviețuirii, încredere și alternative.
20. Venim după doi ani în care am detestat mult și ne-am temut poate și mai mult. Ați avut și momente în care ați simțit că nu mai puteți face poezie? Că oricum totul se petrecea în exces și că trebuia doar să ne fi pus la adăpost și atât?
Dorin Popa: Nu, nu am simțit așa ceva și nici nu am avut vreun moment de depresie, deși-s un vechi insomniac. Mai mult, am reușit chiar să renunț la pastilele de somn. E drept, nu luam decât melatonină. Mă uimește atât de puternic și rapid orice se întâmplă cu oamenii, încât sunt vrăjit de multe ori, hipnotizat, și uit chiar să mai sufăr.
21. Remediază scriitorii societatea?
Dorin Popa: Bineînțeles! Dar cine altcineva să o facă? Dacă nu scrii și pentru asta, pentru ce altceva mai scrii?
