1
0
Laura Cătălina Dragomir
Pentru profesorul Voinescu, stadiul alert al limbii române nu cunoaște odihna. Girează activitatea revistei de cultură OltArt, dialoghează gramatica pe rețelele de socializare, e unul dintre oamenii care e făcut să fie acțiune. Despre forma imediată a poeziei și despre cum se pot solicita cititorii am vorbit cu dumnealui la „Literatura de proximitate”.
Laura Cătălina Dragomir: Sunt poet, după aceea lucrurile există! Infatuarea ” descartiană” face ca scriitorii să nu se conformeze realității ci să continue cognitiv o natură pe care și-o stabilesc singuri?
Constantin Voinescu: Așezând rațiunea la baza cunoașterii Descartes este adeptul metodei, ordinii și rigorii. În ceea ce privește poezia, aș porni, mai degrabă, de la Lucian Blaga, a cărui viziune lirică se circumscrie misterului, concept de referință atât în opera sa filosofică, cât și în cea poetică. De aici ar trebui să pornească poetul în configurarea unei atitudini potrivite față de realitatea imediată, cea din care se inspiră, nu cea pe care o transfigurează artistic.
Blaga identifică și propune două căi de cunoaștere, una de tip rațional (paradisiacă), care, prin logică și intelect diminuează misterul lumii, și alta de tip poetic (luciferică), intuitivă, emoțională, care potențează misterul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii […] căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Aceasta este, cred, calea nimerită pentru ca un poet să se apropie cognitiv de o natură dată, pentru că cea creată de el, imaginarul poetic, este efect, nu cauză a cunoașterii prin artă.
Laura Cătălina Dragomir: Ce agravează structura individului cu talent în așa fel încât poezia sa să devină efectivă? Debilitățile vulgare? Ideologiile?
Constantin Voinescu: În cartea sa „Cinci fețe ale modernității”, Matei Călinescu spunea că principala sursă de inspirație și creativitate a poetului este ”conștiința prezentului asumat în nemijlocirea și în irezistibila sa efemeritate.”
Din perspectiva modernității, între poet și trecutul pilduitor de factură normativă s-a produs o fractură, tradiția nemaiavând autoritatea de a oferi modele sau direcții. Mutația culturală majoră – consideră criticul român – „s-a produs odată cu trecerea de la o estetică a permanenței, bazată pe credința într-un ideal de frumusețe neschimbător și transcendent, la o estetică a tranzitoriului și a imanenței, ale cărei principale valori sunt schimbarea și noul.” Poezia devine „efectivă”, în sensul împlinirii rostului ei, doar dacă este căutată de cititori, suferind sau nu influența ideologiei (poezia militantă, poezia cetății) sau chiar a vulgarului. Determinantă rămâne însă capacitatea autorului de a transfigura poetic realitatea. Ceea ce poate părea vulgar, pornografic devine argument liric, ca la Emil Brumaru, de pildă, dar și la Baudelaire (estetica urâtului) sau Arghezi, ca să ne întoarcem în timp. Cuvintele „interzise”, cum le numea cineva, se pot așeza cu alte străluciri într-o poezie artistic meșteșugită.
Laura Cătălina Dragomir: Are nevoie poezia să i se furnizeze pământ stabil să avanseze sau tentația de a-l avea se transformă-n balast, într-o gravitație-n plus?
Constantin Voinescu: Vechii greci făceau distincție între noțiunile de „creație” și „creator”, pe de o parte, cărora le atribuiau o libertate absolută, și noțiunile de „artă” și „artist”, pe de altă parte, care se supuneau riguros normelor. Fiind inspirată de muze, poezia nu era considerată artă, de unde și o serie de consecințe despre care s-ar putea discuta mai mult.
În Evul Mediu, creația a fost socotită atributul exclusiv al lui Dumnezeu, artiștii fiind doar producători, până în pragul epocii moderne, când atitudinile s-au schimbat, Leonardo da Vinci afirmând că alcătuiește forme ce nu există în natură, iar Michelangelo – că artistul mai degrabă își proiectează viziunea decât imită natura. Creația poetică presupune existența unei individualități complexe bine conturate, bazată pe talent și geniu (natura naturans). Trecând peste obstacole și adversități, creatorul liric de talent sau de geniu dă la iveală forme noi, originale, neexplicându-le sau neputând să le explice și de ce ar face-o?
Este destul că el a găsit noi căi de exprimare, părăsind vetuste formule estetice, părăsind mimesis-ul aristotelic, teoria imitației, de fapt. Cât privește „pământul”, să ne gândim ce poeți de marcă au ieșit, într-o vreme, din două țări mici ale bătrânului continent, e drept că și cu sprijinul unor limbi de amplă circulație: Irlanda și Austria. E vorba de Joyce și Musil, de Rilke și Yeats, de Kafka și Beckett, care păstrând legătura ombilicală cu pământul, evadează într-un univers de necuprins, având drept puncte de referință, Viena, Dublin sau Praga.
Laura Cătălina Dragomir: Învățătura etimologică lăsată deoparte, e fiecare poet un agitator? Și dacă dă substantivului, atunci e o condiție de orgoliu?
Constantin Voinescu: Într-un fel sau altul, fiecare poet este un agitator al formei, al esteticii adoptate, dar și al temei, al mesajului, fără ca acesta să poarte neapărat o evidentă amprentă socială și să facă din autor un poet al cetății, cum a fost Octavian Goga, de pildă. Să ne întoarcem tot la greci, unde Platon dezvoltă un raționament educațional privindu-i pe „regii înțelepți”, pe paznicii cetății.
Pentru a înlătura orgolii și invidii, dar și pentru a nu fi corupți de poeții care cântă intrigile zeilor, regii-filosofi ar trebui feriți de contactul cu asemenea relatări, Platon propunând un program de educație bazat pe corp și spirit. Pe de o parte el îi alungă pe poeți din cetate, pe de altă parte, tot el îi cheamă înapoi, cerându-le să renunțe, în scrierile lor, la certuri și alte asemenea întâmplări, care plac vulgului, dar fac rău educației. Dar exemplul potrivit l-ar putea constitui Byron, lider al organizației Carbonari din Italia și luptător împotriva turcilor, pentru independența Greciei.
Laura Cătălina Dragomir: Are poetul justificarea delicvenței, a diluării responsabilităților, pretinzând statutul său intelectual nevoia de experiențe care să-l crească polemic?
Constantin Voinescu: Eugen Lovinescu, făcând distincția dintre polemică (grecescul polemikos – referitor la război) și pamflet, preciza că prima este o specie a dialogului, o dezbatere de idei, utilă culturii, și, de ce nu, ea poate îmbrăca și forma versului, cu condiția așezării argumentelor lirice pe coordonata adevăr – fals, conformist – nonconformist, tradiționalism – modernism. Macedonski, de pildă, dorind modernizarea poeziei românești, s-a aflat într-o permanentă polemică cu junimiștii. Experiența lirică și individualizarea creației sale în raport cu tendințele estetice ale vremii presupun un substrat intelectual polemic, exprimat în temele abordate, în forma dată poeziei, în țintele propuse. Poetul este un liberal, un democrat. De ce n-ar fi polemic? Nu vorbim de lipsa de talent și de impostură.
Laura Cătălina Dragomir: Trebuie să ne placă poezia sau să ne înfurie, ce categorie de scriitori sunt ” norocul” nostru ca lectori?
Constantin Voinescu: Nu este obligatoriu să ne placă poezia, cum nu este obligatoriu să ne placă arta, în general. Atitudinea individului față de artă, de poezie ține de educație, de gust, de lecturi, de orizontul de cunoaștere, de un anumit interes intelectual propriu, de satisfacerea unor cerințe estetice, de experimentarea permanentă a unor intense trăiri lăuntrice.
Un om cu gustul educat, rafinat, face o selecție a produsului artistic, îl alege pe cel care corespunde coordonatelor sale estetico-filosofice. Cunosc intelectuali, mari iubitori de poezie, cantonați în stilul clasic european sau mondial, care resping neomodernismul, postmodernismul și alte isme, considerate experimente artistice, neconfirmate de timp și de istoria literară. Așa a apărut și noțiunea de „scriitor preferat”, care înseamnă o raportare subiectivă la temele și stilul unui scriitor.
Unii îl adoră pe Saramago, alții nu, fie și numai pentru cum îl așază el în ficțiune pe Iisus. Unora le este indiferent Phillip Roth, sau o parte a scrierilor sale, alții se dau în vânt după Murakami, fie și numai pentru că este un scriitor la modă în Europa. În ceea ce mă privește ca cititor, scriitorii care constituie „norocul” meu, cum ziceți, sunt sud-americanii Marquez, Llosa, Sabato, Cortazar, Borges, Carpentier, Bastos, Isabel Allende cu romanele lor fabuloase, realist-magice. Asta nu înseamnă că nu citesc, nu doar ca pasionat de literatură, ci și ca profesor de literatură, cărți cărora unii le găsesc cusururi mari, cum ar fi Solenoid al lui Mircea Cărtărescu, care mie însă mi-a plăcut. Intelectualul care nu are obligații profesionale literare, cum are, de pildă, dascălul de literatură, dispune de o libertate mai mare în selectarea lecturilor, a scriitorilor potriviți gustului său. Un profesor de literatură nu are această libertate, el are obligația, dacă nu de a fi citit totul, de a ști măcar din ce direcție bate vântul în poezia și proza lumii.
Laura Cătălina Dragomir: E de ajuns să ai bune intenții intelectuale când scrii sau dezinvoltura e capacitatea și răspunsul?
Constantin Voinescu: Din acest punct de vedere lucrurile sunt mai complicate. Într-o vreme când cititul cărţilor – lecturile formative, necesare atingerii unui anume nivel de cultură, vreau să spun, – îi interesează pe tot mai puţini dintre noi, numărul grafomanilor, al celor care scriu mai mult decât citesc, sporeşte devastator. Iată doar unul dintre paradoxurile acestui timp mistificator!
Există pregnante exemple în literatura română şi universală de autori cu o operă impresionantă ca întindere tipografică, a căror scriitură a avut însă un rost. Dacă au scris prea mult, au plătit la vreme: istoria literaturii a reţinut criterial doar valorile estetice din noianul producţiei lor, asta însemnând că şi-au conştientizat totuşi rostul. Mă gândesc la Cezar Petrescu, de pildă, dar de ce nu şi la Mihail Sadoveanu sau Adrian Păunescu. „Cărţile pe care le-am parcurs, spune Alex Ștefănescu despre literatura proastă, constituie un carnaval al prostiei omeneşti, al prostiei care stă ascunsă în fiecare om, prost sau inteligent, şi aşteaptă să se manifeste cu exuberanţă. Îmi place, recunosc, să privesc acest spectacol (al prostiei în forma sa de veleitarism literar, n.n.), imprevizibil, pitoresc, şi să râd orgiastic…”
Dacă grafomania se uneşte cu semidoctismul, iar rezultanta cu provincialismul şi carierismul, consecinţa poate fi mai dezastruosă decât chiar dispariţia Bibliotecii din Alexandria.
În splendida sa „Carte a râsului şi a uitării”, Milan Kundera zice: „O femeie care-i scrie iubitului câte patru scrisori pe zi nu este grafomană, ci o îndrăgostită. În schimb, prietenul meu care-şi fotocopiază corespondența galantă, ca s-o publice într-o bună zi, e un grafoman. Grafomania nu-i dorinţa de a scrie scrisori, jurnale intime, cronici de familie (cu alte cuvinte scrisul pentru sine sau pentru cei apropiaţi), ci dorința de a scrie cărţi (de a avea un public de cititori anonimi). Grafomania (mania de a scrie cărţi) capătă în mod fatal proporţiile unei epidemii, atunci când evoluția societăţii îndeplineşte trei condiţii fundamentale: un nivel ridicat al bunăstării generale, care le permite oamenilor să se consacre unei activităţi inutile; un grad înalt de atomizare a vieții sociale şi, în consecință, de izolare generală a indivizilor; lipsa radicală a marilor schimbări sociale în viaţa internă a naţiunii …” Și continuă scriitorul praghez: „… fiecare suferă la gândul că dispare, neauzit şi nebăgat în seamă, într-un univers indiferent, şi de aceea ţine, cât mai e timp, să se transforme în universul propriilor sale cuvinte. Căci, într-o zi, când fiecare se va trezi scriitor (şi asta se va întâmpla curând), va fi timpul hipoacuziei şi al neînţelegerii universale.”
Laura Cătălina Dragomir: Există public inutilizabil sau doar public care nu a recurs încă la ” alfabetizare” ?
Constantin Voinescu: Operele literare sunt create pentru a fi receptate nu de un cititor pasiv, beneficiar involuntar al mesajului artistic transmis, ci de un cititor interesat, partener activ la înțelegerea și interpretarea textului liric sau epic. Și cum interesul artistic este rezultatul unui proces de educație, vorbim adesea de cititori avizați sau neavizați, de o receptare care diferă de la individ la individ.
Cititorul trebuie să aibă știință de condițiile subiective și obiective ale actului creației artistice, să probeze capacitatea (formată în școală) de a surprinde mesajul global al textului liric sau epic, să surprindă și să se încânte, în baza unei sensibilități proprii, de imaginile artistice inerente operei literare. Altminteri, vorbim de un „public inutilizabil”, cum îl numiți în întrebare, adică de un gust estetic primitiv, neevoluat, care, de fapt, ori respinge lectura, ori nu înțelege nimic din ea, în timp ce cititorul avizat, interesat, nu va confunda niciodată realul cu imaginarul, și nici creația lirică, în ansamblul ei, cu obiectele fizice ale universului cotidian. El se așteaptă, în urma lecturii, la plăcere, la satisfacție estetică. „Alfabetizarea” – repet, se face în școală prin mai multe tipuri de orientare a receptării operei de artă: hedonistă, cognitivă, axiologică, comunicativă etc.
Laura Cătălina Dragomir: Poeți care nu spun că sunt poeți, ca și cum de-o boală ar fi vorba. Oameni care spun ca sunt poeți, ca și cum de-o treabă pe care doar cei Mari o pot face ar fi vorba. Cum se pot evita grandios extremele?
Constantin Voinescu: Ca să nu repet unele idei, voi aminti doar că modestia este apanajul marilor intelectuali, artiști, savanți, iar megalomania – a oamenilor mărunți, lipsiți de talent, de educație, de cultură. Am întâlnit poeți autodeclarați astfel pe plăcuțele de pe ușa garsonierei, pe cărțile de vizită, pe copertele cărțuliilor publicate cu bunăvoință sau interes pecuniar de edituri obscure, în paginile unor reviste fără pretenții, și, mai ales, la nunți și botezuri. Nu poți să fi poet decât dacă te-ai născut poet, dacă porți în tine misterul, harul, risipirea în cuvânt, dacă porți cântecul așezat pe portativul unei culturi solide, formate prin neîntrerupte lecturi din literatura lumii.
Poetul este un damnat, un exilat al lumii acesteia, și cred că, de la Ovidiu încoace, exilul face parte din ființa poetului, lumea pentru el existând doar ca o condiție sine qua non a permanentei înstrăinări, ca motiv pentru asumarea pescuitului în apele tulburi ale existenței umane. Dintre atâtea ilustre exemple, m-aș opri la „Les poetes maudits”, Baudelaire, Mallarmé, Verlaine, Rimbaud. Nu zice Baudelaire: Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări/ Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă;/ Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări/ Aripile-i imense l-împiedică să meargă?
Laura Cătălina Dragomir: Cât timp trebuie să te uiți cu dorință la poezie și la ce vârstă știi c-ai mângâiat-o suficient și poți debuta? E îndeajuns, e un exces, susținerea pe care ți-o dă vârsta?
Constantin Voinescu: Se spune că poezie se scrie la tinerețe, vârsta iubirii și a marilor visări, a elanului juvenil greu de stăvilit, iar roman – la maturitate, vârsta acumulării unei bogate experiențe de viață.
Rabindranath Tagore a scris, la vârsta de opt ani, prima poezie în metrică populară bengaleză, iar mai târziu cu câțiva ani – primul poem de mare amploare, Eminescu debutează în 1866, la numai 16 ani, iar Borges scria poezie și la 85 de ani. Nu cred că trebuie să-ți reprimi, indiferent de vârstă, dorința de a scrie poezie.
Condiția fundamentală rămâne, repet, talentul, pe care nu tu îl evaluezi, ci aceia care îți caută poezia. Dar și talentul poate fi irosit, dacă nu i se dă un sens, dacă nu se împlinește într-o formulă estetică, de preferat, novatoare, dar oricum originală sau măcar particularizată, dacă nu găsește limbajul poetic adecvat, dacă nu se așază pe lecturi temeinice și continue, pe o cultură vastă, pe esențele ei.
Laura Cătălina Dragomir: Există revoluții timide, există poeți în care suspectăm evoluția. Care e ghidul ca ei să reziste până li se prind forțele?
Constantin Voinescu: Pornind de la totala libertate de creație susținută de André Breton în ”Primul manifest al suprareaslimului”: „Automatism psihic pur prin care se exprimă, fie verbal, fie în scris, sau în altă modalitate, adevărata funcţie a gândului. Gând dictat în absenţa oricărui control dictat de raţiune, şi în afara tuturor preocupărilor morale şi estetice”, ajungem, echilibrând situația, la Blaga care spune: „Dacă lirica sinceră, directă și pasionată ar fi adevărata poezie, atunci mugetul cerbilor, în anumite ceasuri ale toamnei, ar face de prisos toate antologiile.”
A existat dintotdeauna o tendință a poeților de a se desprinde din banalul cotidian meschin, din platitudine, din liniaritatea monotonă a discursului liric. Dacă au reușit – asta înseamnă evoluție. Dacă s-au și așezat într-un program estetic novator (teme, imaginar, limbaj poetic) – asta înseamnă mai mult, înseamnă revoluție. Când simți că-ți dă ghes muza să întinzi mâna după pană, trebuie să ai în vedere cel puțin două criterii: revizuirea sistemului de convenții poetice existent și atribuirea unui statut propriu eului poetic.
Laura Cătălina Dragomir: Toți trăim cu cineva apropierea argumentării. Oglinda cui, oglinda cărui poet ați fost?
Constantin Voinescu: Mai puțin eu am fost oglinda cuiva și mai mult revista OLTART. Ea a devenit oglinda unor tineri poeți pe cale de afirmare, a unor debutanți în ale căror versuri am întrevăzut filonul poetic, vibrația lirică, metafora, sau oglinda chiar a unor poeți consacrați, cu operă poetică bine apreciată. Cum singurul nostru criteriu rămâne valoarea literară, s-a întâmplat să avem și poezii sau proze respinse sau a căror publicare a fost doar amânată, întru așezarea lor în parametri estetici reclamați de nivelul de exigență pretins de OLTART.
Se scrie mult, e ușor de observat, se scrie chiar mai mult decât se citește, și tot cu ușurință se identifică acea presupusă creație lirică needificată pe eșafodajul unor vaste și obligatorii lecturi din poeții naționali și universali. Doar cu talent, dacă acesta chiar există, nu se poate face poezie. Sau numai cu insistență, care uneori nu e doar sâcâitoare, ci și primejdioasă.
Laura Cătălina Dragomir: Este accesul la cuvinte resuscitarea apropierii de Dumnezeu? E poetul fiul cel mare al divinității? Cel care ca și ea rămâne protagonist și timpurilor care vin dupa el…
Constantin Voinescu: Ce altceva ne dezvăluie cei 151 de psalmi biblici ai lui David, dacă nu o apropiere a omului de divinitate, prin cuvânt. Însuși termenul psalm, venind din grecescul psalmos, înseamnă compunere poetică biblică cu caracter de rugăciune, odă, elegie sacră. Câți poeți, români și universali, începând cu Dosoftei, primul versificator al Psaltirii din întreg Răsăritul ortodox și continuând cu psalmii lui Arghezi, cu poezia lui Vasile Voiculescu sau Radu Gyr, nu au căutat, prin cuvânt, raportul spiritual dintre om și Dumnezeu, nu au încercat definirea omului și a Divinității? Ce altceva este cuvântul dacă nu spirit, har, forță divină interioară coborâtă în poet spre a putea crea și el. Sau cum zicea Nichita Stănescu: chipul decurgerii materiei din Cuvânt.
Laura Cătălina Dragomir: Are dreptul poetul să-și aleagă propriul destin sau trebuie să se cunoască, mai devreme sau mai târziu, cu datoria socială?
Constantin Voinescu: Shelley susținea într-un articol polemic de prin 1821 că poetul nu este o relicvă a trecutului, ci este un vestitor al viitorului, drept care poeții sunt numiți heralzi, iar gândirea lor o „oglindă a viitorului”. Ce răspuns mai potrivit la întrebarea dvs. privind datoria socială a poetului decât opinia lui Shelley, valabilă și după două sute de ani: „Poetul este legiuitorul nerecunoscut al lumii.” Funcția socială unică a artistului, nu doar a poetului, ca să lărgim sfera cuprinderii, se manifestă prin forța lui unică de expresie, dar, mai ales, prin imaginația nesupusă rațiunii, ci inspirației. De aceea, prin căutările și neliniștile sale creatoare, poetul se implică volens-nolens în dinamica reformismului social, în avangarda socială.
Laura Cătălina Dragomir: Câte simțuri trebuie să-și mutileze poetul pentru a-și rămâne singura metoda de cunoaștere? Când ideile certe pleacă, rămâne arta?
Constantin Voinescu: Artistul trebuie să se identifice cu sinele, cu sinele poetic, dacă vorbim de poeți. Ne lămuresc chiar termenii cu origini vechi, grecești: poet – poietés, din poiéo – fac, și poezie, poiesis, facere, creare. Nu întâmplător însă, până prin secolul al XIX-lea, în spațiul de limbă germană, termenul poet fiind asociat cu amant, cântărețul de versuri pe sub ferestrele iubitelor, se folosea pentru disociere, Dichter – poetul serios, altfel zis. Mai devreme cu vreun secol s-a mai produs o disociere.
Poeți erau numiți atunci cei care compuneau versuri pentru opere muzicale și care apoi s-au numit libretiști. Așadar, poetul nu trebuie să-și mutileze simțuri, ci doar să se supună de bunăvoie unor rigori, pe care adoptându-le, la început ca novice, le poate preface apoi, înnoi, despovăra de vechiul din ele, ca poet. Parcurgând o cale, un drum liric inițiatic, cum însăși arta poetică a parcurs de la mimesisul aristotelic la îndemnul lui Boileau: Iubiți deci rațiunea și pentru-a voastre lire / Din ea luați frumosul, și-a artei strălucire, la cel al lui Breton, și apoi la postmodernismul zilelor noastre. După ce ideile și-au împlinit rostul, rămâne arta, poezia, cum o definea Nichita Stănescu: Ea era frumoasă ca umbra unei idei – / a piele de copil mirosea spinarea ei…
Laura Cătălina Dragomir: Și totuși unde stau poeții, domnule profesor, pentru ca lucrurile să existe abia după ce ei le gândesc? În ce constă excelența lor?
Constantin Voinescu: E greu, dacă nu imposibil, de imaginat o societate fără poezie, fără poeți autentici. Spunea cineva, tot un poet, că o lume fără poeți ar fi ca un spital fără doctori. Numai că există o relație nemijlocită între poetul autentic și cititorul autentic, cu efecte reciproce: parcă tot mai puțini cititori veritabili ai unor tot mai puțini poeți veritabili.
Tot mai evidenta lipsă de cultură, de educație estetică, instrucția superficială și sumară creează o societate populată de indivizi atrași de kitsch, de subproduse culturale, consumatori exclusiviști de mici, bere, telenovele și manele. O societate în care, paradoxal, se scrie mult mai mult decât se citește favorizează proliferarea versificatorilor de duzină, a veleitarilor și a grafomanilor, care, au, desigur, adoratori într-o lume grav afectată de superficialitate. Ei pervertesc gusturi încă în formare, abat atenția dinspre autentic spre fals a tinerilor cu educație neconsolidată, și se învârtesc bezmetic într-un cerc al prostului-gust, aplaudându-se între ei.
Cred, totuși, în rostul înnobilator al artei prin lucrarea artistului autentic, cred în vindecarea noastră prin artă, cred în poetul făclie, glas al luminii, al frumosului artistic și al cetății. Cred în educație și în mântuirea prin educație.
Excelent trafic de idei.