Plagiatul ca omagiu

Read Time:27 Minute, 45 Second

fragment din volumul în curs de apariție, Contagii – autori: Laura Cătălina Dragomir și Nona Oprixor

Mărcile Chanel, Marc Jacobs sau Givenchy au fost acuzate că folosesc simboluri culturale iconice pentru a avea un impact mai profund cu colecțiile lor. Plagiatul obiectelor de artizanat duce la un profit de milioane pe care legile nu-l pot opri. Casa de modă Christian Dior a fost criticată după ce a fost prinsă că a plagiat modele tradiționale românești din regiunea de nord-est a Bihorului. Moda a folosit aproprierea culturală ca motor creativ dintotdeauna și în acest caz, nu mă refer la inspirație. Fie că împrumută estetica altor țări sau îmbrăcămintea tipică anumitor culturi, nu par să existe probleme grave, exact ca în cazul Dior-Bihor, în care nimeni nu a cerut scuze țăranilor români pentru că hainele lor tradiționale se vindeau drept piese de lux, cu 30.000 de euro bucata, fără ca zona de proveniență sa fie citată. Scandalul apare de obicei atunci când sunt uzurpate elementele identitare ale minorităților etnice.

După ce a vândut unul din faimoșii săi iepuri pentru 91 de milioane de dolari, într-o licitație, Jeff Koons este considerat cel mai scump artist în viață din lume. În urmă cu trei ani, a plătit 24.000 de euro ca despăgubiri, după ce a fost acuzat de un nou plagiat. A fost condamnat de Curtea de Apel din Paris pentru ca „a falsificat” în sculptura sa, Naked (1988), o imagine realizată de fotograful francez Jean-François Bauret (1975). Jeff Koons nu este rușinat că l-au prins cu ocaua mică. Din contră. Artiștii pe care el îi alege pentru a fi copiați sunt revalorizați, scoși din anonimat. Koons s-a confruntat anterior cu alte acuzații de plagiat. În 2018 a fost condamnat pentru falsificarea unei fotografii realizate în 1988 pentru o campanie de publicitate a brandului de îmbrăcăminte Naf Naf. În 2017 a fost condamnat pentru uriașa sculptură Dansatoare șezând, instalată în centrul Manhattanului, în Piața Rockefeller, copie exactă a unei figuri de porțelan a unei artiste ucrainene, Oksana Jnikroup, decedată în 1993. Multiplele cazuri de plagiat ale artistului neopop nu stabilesc o legătură între prețul lucrărilor și amenzi. Ca și în lumea modei, acest furt nu este doar tolerat, ci pare un titlu de glorie. Plagiatul pare să aibă relevanță reala doar în lumea literelor, în timp ce în zona modei si a artelor plastice e un soi de joc, de ghidușie.

Cuvântul „plagiat” vine din latinescul „plagiārius” – „sechestrator” și din „plagiatum” – sechestru. Ceea ce este mai mult decât interesant: este vorba deci despre „răpirea, sechestrarea ideilor”. Furtul e pentru obiecte. Sechestrul e despre ființe. Ideile erau văzute, deci, ca pline de viață. Antichitatea nu condamna preluarea ideilor, ci o încuraja, având în vedere că învățarea valorilor se făcea prin imitarea maeștrilor, conform conceptului de mimesis al lui Aristotel. Dar se recunoștea și se promova această copiere a maestrului, nu se pretindea o falsă originalitate a lucrării, așa cum studenții la arte plastice copiază tablouri și nu se pretind mari maeștri. Se diferenția imitația servilă de imitație ca disciplină retorică, întrucât aceasta din urmă servea emulării modelelor clasice ca sursă de pregătire.

I se atribuie lui Marcus Valerius Martial inventarea noțiunii de „plagiat”, datorită epigramelor în care îi cere unui anume Fidentin să înceteze să afirme că este autorul lucrărilor lui, să înceteze să-i „sechestreze” opera. În aceste epigrame se observă o idee incipientă a noțiunii de trafic mercantil cu o idee valoroasă. Totuși, noțiunea de „furt literar” este mult anterioară. Ausoniu l-a certat pe Virgiliu pentru că l-ar fi copiat pe Homer. Aș zice că în Eneida, Virgiliu a încercat să-și imite maestrul cu devoțiune. Potrivit lui Seneca, cele mai bune idei sunt proprietate colectivă, dar obligația autorului era să își sporească moștenirea.

Cel mai cunoscut exemplu de etică intelectuală a fost cel al lui Platon, căruia îi datorăm transmiterea cuvintelor lui Socrate. Deși nu a scris niciodată, Socrate a reușit să fie îngropat la rădăcina culturii europene. Adeseori îl simt umblând printre noi, întrebându-ne șoptit dacă are cineva idee despre ce vorbește sau despre ce scrie. Să fim sinceri: nu ne plac prea mult oamenii care ne trezesc și ne pun pe gânduri. În consecință, Socrate a fost executat. Din antichitate, poate singura transmisie citată faimoasa, cu recunoașterea expresă a dreptului de autor, ar fi cea a lui Isus Hristos. Se spune că și el a fost executat.

Intenționez să mă refer în continuare la câteva cazuri emblematice de plagiat. Cred că aleșii spun multe despre epocă, despre „vinovați”, dar și despre noi, cei din jur.

1. Cazul Michel Houellebecq

Oricare nou roman al lui Michel Houellebecq trebuie să stârnească polemică. Aceasta este o axiomă. La carte et le territoire, romanul apărut în septembrie 2010 a adus ceva nou: o acuzație de plagiat. Deși mă întreb dacă se poate vorbi cu adevărat despre plagiat când se reproduc definiții din populara enciclopedie online Wikipedia. Nici nu începuseră bine vânzările și toți ceilalți scriitori erau deja eclipsați de ultima găselniță a „copilului teribil” al literelor franceze. Editura Flamarion a distribuit în data de 8 septembrie acest roman unor critici ce trebuiau să contribuie la lansarea cărții, între aceștia Vincent Glad, jurnalist al magazinului american Slate.fr. Acesta a crezut că recunoaște stilul călduț și alb al Wikipediei. Așa că a verificat temeinic și a contestat paragrafele suspicioase cu articole pline de pasiune: unul referitor la descrierea muștei comune (domestice), portretul unui politician rural și o descriere a orașului Beauvais. În concluzie, Glad a găsit în roman nouă paragrafe din Wikipedia cu intervenții minime ale scriitorului. Presa s-a umplut de articole apărându-l pe autor. Unele afirmau că nici Wikipedia nu-și citează toate sursele, ceea ce, până la urmă, nu este tocmai o scuză. Altele ziceau că două-trei propoziții redând definiții nu-s tocmai plagiat. Wikimedia France, conectată cu Wikimedia Foundation, care găzduiește enciclopedia Wikipedia în Franța a estimat că „împrumuturile” nemărturisite par reale, deși, trebuie spus că fragmentele respective denotă o mare banalitate, neavând legătură cu partea creativă a operei.

Oricum, autorul cel mai iubit și mai contestat din Franța s-a văzut expus unui conflict judiciar. Wikipedia permite reproducerea conținutului articolelor sale, chiar și în scop comercial. Licența Creative Commons CC-BY-SA permite asta dacă respectivul conținut este preluat ca citat, indicând sursa, ceea ce Houellebecq nu face. Adaug că marele scriitor s-a jucat de-a „Control C/ Control V” nu numai cu Wikipedia, ci și cu web-ul Ministerului de Interne francez. Până la un punct, asta se numește documentare. Problema rezidă în faptul că Michel Houellebecq a trecut linial în care creatorul digeră și dă o formă nouă informației adunate. Așa că acum există un „caz Houellebecq” când vine vorba despre plagiat. Între atacuri furibunde și apărări pasionale, romanul a avut vânzări spectaculoase.

Uneori îmi pare că Michel Houellebecq se strică de râs pe tema asta, că e stilul său de banc. Dar o intuiție personală nu e o probă. N-am văzut campanie publicitară mai nebunească decât asta. Și niciodată n-a fost mai citită pe net definiția muștei domestice. Insecta asta e „personajul” cel mai cunoscut din carte.

Dar de ce tot acest scandal? Care-s limitele plagiatului?

Scriitorii le cunosc foarte bine. Ei se tem cel mai tare de plagiatul involuntar: o idee adormită din adolescență sau din copilărie care revine la maturitate cu forță poate să facă autorul să creadă că este originală și scriitorul o folosește cu onestitate, dar de fapt e vreun episod dintr-o cărțulie banală, uitata, consumată decenii în urmă. După mine, de fapt, asta ar fi definiția însăși a creației literare. Scriitorul s-ar transforma într-un creuzet în care lecturile sale s-ar topi, s-ar uni aleator și ar căpăta forme noi.

Restul plagiatelor, adică cele intenționate, sunt evitabile. Lucrând cu un computer sunt mai ușor de făcut, copiind și lipind, dar sunt și mult mai ușor de detectat. Sinceră să fiu, ceea ce m-a deranjat de fapt, a fost că Michel Houellebecq nu și-a ales o enciclopedie mai prestigioasă. Dar Wikipedia a fost ingredientul cheie al scandalului publicitar, dat fiind că e universal cunoscută. Romanul Harta și teritoriul a obținut premiul Goncourt și s-a tradus în 36 de limbi.

2. Cazul Ian McEwan

Ian McEwan, unul dintre autorii mei favoriți, nu a ajuns în tribunale, dar a fost acuzat repetat în presa de inspirație nelegitimă pentru romanul sau Ispășire. El neagă că s-ar fi inspirat din proza doamnei Lucilla Andrews pentru a descrie un spital în timp de război. Pare straniu ca un scriitor de valoarea și talentul lui McEwan să fure de la o populară autoare de romane sentimentale. Britanicul recunoaște că a citit memoriile de război ale Lucillei Andrews. Ale ei și ale altora, dar nu a copiat nimic.

Când e vorba de inspirație și când de plagiat?

Lucilla Andrews a fost infirmieră în timpul celui de-al doilea război mondial, în același spital din Dunquerque, cel care apare și în romanul lui McEwan. Protagonista, Bryoni, are o traiectorie comună cu a doamnei Andrews. Deci, nu ar fi vorba de recursul la o informație concisă, exactă despre spital, nu ar fi vorba despre o documentare din lucrarea unui martor la evenimente, în căutare de detalii tehnice și istorice, ci despre un „împrumut creativ”, descoperit de către Natasha Alden, o studentă la Oxford ce realiza o lucrare despre proza belică. După semnalarea cazului, parte din critici afirmă că personalitatea doamnei Lucilla Andrews a fost înghițită de către protagonistă.

3. Cazul Alfredo Marcelo Bryce Echenique

Alfredo Bryce Echenique este un scriitor peruan de calitate indiscutabilă. Nu are rost să înșir toate premiile cu care romanele și povestirile sale au fost răsplătite. În 2010, voci literare s-au ridicat împotriva acordării unui nou premiu, dată fiind acuzația de plagiat din articolele de presă, pedepsită de un tribunal peruan cu o amendă de 177 500 soles (53 000 euro). Jorge Volpi și alți scriitori s-au ridicat în apărarea lui. Citez din articolul lui Vopi: „Mă întreb dacă noua inchiziție literară va strânge semnături și pentru a-l deposeda pe Günter Grass de Premiul Nobel pentru că a ascuns că în tinerețe a fost înrolat într-un batalion SS. Sau pe Álvaro Mutis de premiul Cervantes pentru că a fost condamnat pentru un delict fiscal.” Oricum, scandalul a fost atât de mare, încât s-a optat pentru înmânarea premiului în tăcere, în Peru, fără nicio festivitate. Nu știu eu dacă „greșelile”, „păcatele trecutului” lui Günter Grass și Álvaro Mutis au într-atât de a face cu munca literară, precum plagiatul.

Plagiatul demonstrat, recunoscut și penalizat de justiție, în cazul Bryce Echenique pare ridicol. Scriitorul a publicat în variate reviste articole, majoritatea fără importanță literară, unele furate din ediții electronice ale ziarului spaniol La Vanguardia. Căutându-și propriul articol, jurnalistul Sergi Palmi a avut surpriza să-l regăsească sub „o semnătură ilustră”. Așa a început investigarea tuturor articolelor publicate de către marele scriitor peruan. Am citit unele dintre articolele plagiate și e surprinzător să descopăr, de pildă, o anecdotă despre banii lui John Lennon copiată integral, un articolaș de umplutură. Acum zece ani puneam totul pe seama faptului că scriitorul nu știa că acest tip de furt se descoperă cu aceeași ușurință cu care se realizează. Cred că textele furate i se păreau fără valoare și că astfel găsise o manieră de a obține un ban rapid și fără efort.

După un timp, anvergura gestului s-a dovedit a fi mult mai amplă. Se pare că Brice Echenique a publicat timp de douăzeci de ani articole copiate de la alți autori, mai ales spanioli. După o primă apărare ce o acuza pe secretara lui personală, avocații lui Echenique au argumentat că plagiatul nu se poate aplica între țări diferite… fapt straniu și disperat, ca și următoarea strategie ce semnalează că vinovată e o conspirație a președintelui Fujimori. Unu dintre cele mai puternice ziare spaniole, El Pais, (înclinare social-democrată, antifujimorist) redă într-un un articol scuzele și explicația prezentate de Bryce Echenique spaniolului José María Pérez Álvarez, unul dintre ziariștii copiați. Dacă vinovat de toate ar fi fost fostul președinte peruan, Fujimori, nu se precizează cum s-a accesat mailul personal al lui Bryce pentru a trimite articolele lui José María Pérez Álvarez către ziare, schimbându-li-se semnătura. Nu se precizează nici de ce, în toată intriga rocambolescă, Bryce Echenique accepta să fie plătit pentru munca altuia, nici de ce nu a făcut gălăgie când scrierile au fost publicate cu numele său. Întrebat la ani de zile de la furt, la rece, ziaristul spaniol filosofează cu ceva logică și bun-simț, zicând că cel mai vajnic opozant al lui Fujimori a fost Mario Vargas Llosa și pe el nu l-a pedepsit regimul dictatorial cu o conspirație, înscenându-i un plagiat prelungit.

Citesc un interviu al lui Bryce Ecenique în care zice că n-a copiat, dar se scuză că a copiat, dar e nevinovat și o conspirație fujimoristă îl face să pară hoț, combinată fiind cu erorile informatice repetate ale secretarei, care copia aiurea, de pe mapamond, când ea trebuia doar să expedieze munca maestrului. Măcar nu o bagă-n conspirație. Doar îi dăruiește o prostie zăpăcită și foarte specială, transformând-o într-un soi de personaj de ficțiune. În interviu, Bryce Echenique zice că „plagiatul e un omagiu” (citându-l pe Borges). În spaniolă, măcar nu rimează. În română, gluma cinică pare și mai proastă. Recunosc că îmi plac intrigile complicate, dar ceva mai aiuristic și mai penibil n-am auzit de când i-am zis mamei că o zână a spart vaza din sufragerie. Măcar eu aveam patru ani! Contextul nu are de-a face cu cel borgian și citarea lui Borges a devenit un recurs clișeistic al hoțului de idei literare.

În concluzie, romanele citite de mine până acum, semnate Alfredo Bryce Echenique: O lume pentru Julius și Grădina iubitei mele, mi se par la fel de minunate. Dar de când am dat peste toată povestea asta, parcă nu mă trage ața să continui citindu-i opera, deși nu pot explica exact de unde vine această respingere. S-a produs o certă cădere de pe piedestal.

Săpând după informații, am descoperit că în 2006, primul ce-l acuză pe Echenique de plagiat este prietenul lui de-o viață, eseistul Herbert Morote. Se pare că i-a furat ideea unui capitol despre decesul sistemului educativ peruan dintr-o carte în manuscris, gata corectată, numai bună de trimis la editură. Morote a trimis manuscrisul prin mail la câțiva prieteni deștepți, printre care și Echenique, așteptând o părere. Asta mă șochează cel mai tare. Bryce Echenique nu știa ca prietenul lui îi va citi articolele? Are un soi de afecțiune psihică, o cleptomanie literară? Alfredo Bryce Echenique l-a pus pe Herbert Morote într-o situație oribilă ca prieten și, practic, l-a obligat să înainteze un demers legal. Furtul de anecdote de la necunoscuții de peste ocean este impersonal. Dar furtul ideilor unui prieten mi se pare un soi de viol intelectual greu de înțeles, și, evident, imposibil de justificat.

4. Cazul Borges

Îmi permit o conexiune cu anteriorul capitol. În interviul pomenit anterior al domnului Bryce Echenique, se afirmă că „marile plagiaturi nu ajung la urechile publicului”. Pot fi de acord, îmi place cum sună și pot să-l cred în virtutea unei mai vechi simpatii. Dar mi-ar plăcea un exemplu. Și tocmai când gândeam asta, vine perla: „Plagiatul, cum zicea Borges, e inclusiv un omagiu. Borges a plagiat jumătate de planetă. Eu nu simt că am plagiat pe cineva. Textul lui Willy Niño despre Cortazar e o bucățică atâtica (gest cu degetele arătând cam 3 cm), restu e al meu.”

Aici cred că am explodat și căderea de pe piedestal a lui Bryce Echenique s-a dovedit iremediabilă. M-am supărat într-atât că i-am scris lui Bryce cu majuscule, evident, fără să expediez misiva. Dar m-am descărcat. Deși scrisorica mea nu are caracterul unei lucrări universitare, o citez pentru prospețimea momentului de acum două decenii: „OM BUN, N-AI ÎNȚELES NIMIC DIN CE ZICE BORGES. E VORBA DESPRE CUM SCRIITORII CRESC UNII DIN ALȚII, P NĂ LA A SE IDENTIFICA UNII CU ALȚII. E VORBA DE O SEVĂ COMUNĂ CE CURGE PRIN COLERIDGE, WELLS, SHELLY, BORGES… CLASICII SE OMAGIAU PRELU NDU-ȘI IDEILE CARE I-AU FORMAT, E ADEVĂRAT, DAR ASTA NU ESTE O ÎNCĂLCARE DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ.

VORBIND DE PLAGIAT, PUTEM VORBI DE CLINAMEN (HAROLD BLOOM) = „MISREADING”, DE COLAJ, DE REFERINȚĂ. CE ÎNȚELEGI, TU, ECHENIQUE, DIN IDEEA PLAGIATUL PERFECT A LUI BORGES? CE ÎNȚELEGI DIN PERSONAJUL PIERRE MENARD, CARE RESCRIE DON QUIJOTE, LITERĂ CU LITERĂ, DAR NU COPIINDU-L, CI RE-CRE NDU-L? CE ÎNȚELEGI DIN PLAGIATUL INVERS, AL LUI BORGES, CARE SCRIA CU STILUL ALTORA ȘI SEMNA CU NUMELE ALTORA PROPRIA-I CREAȚIE?”

Această notă veche mi-a reamintit conceptul de „clinamen”, împrumutat de către Harold Bloom de la Lucrețiu și teoria sa fizică a devierii traiectoriei atomilor, ca sursă a schimburilor din Univers. Bloom face o distincție clară între influențe și delict. Influențele sunt benefice și formatoare, sunt „omagiul lui Borges”. Copierea integrală și schimbarea numelui autorului este furt. Pentru Bloom, „clinamen” înseamna o rea interpretare, intenționată (misreading). E ceea ce am găsit în Bryce Echenique, ceea ce a distrus piedestalul. Folosirea lui Borges ca scuză, ca alibi, m-a jignit ca cititor admirator al operei sale, mai mult decât furtul articolelor cu care și-a scos banii de cafea. Evident, furtul unui articolaș de magazin ieftin, despre banii moștenitorilor lui Lennon nu are ce căuta pe aceeași pagină cu Borges, sună a lezmajestate. Borges îmi amintește mai curând de Salvador Dali semnând în stânga și în dreapta copii ale operei sale și declarându-le astfel autentice. Există un teribilism al genialității ce sfidează normele. Dar în cazul lui Borges, ca și cel al lui Dali sau Picasso, plagiatul este absolut imposibil, pentru că prelucrarea oricărei idei de către ei ar fi afectată de imensa lor originalitate și ar transforma vechiul în nou.

Orlando Barone a consemnat un dialog fenomenal de la obiect, dintre multele purtate de Ernesto Sabato și Borges („Diálogos Borges-Sabato”) din care traduc:

„Borges: (pe jumătate în glumă): Dar eu credeam că labirinturile sunt creația grecilor!

Sabato: Nu poate fi întâmplător că dumneavoastră, care nu sunteți grec, ați scris atât de mult despre labirinturi.

Borges: Cazul meu e mai mult unul de plagiat. (Râsete).

Sabato: Da, dar se plagiază ceea ce unul simte, ceea ce unul are nevoie. În plus, totul e plagiat și nimic în mod special e plagiat, pentru că fiecare are propriul său spirit, propria sa tonalitate.

Borges: Accept această imposibilitate a plagiatului. Dacă Menard scrie „Don Quijote”, nu rescrie „Quijotele”, ci o operă a secolului XX. Lui Cervantes, din contra, nu i-ar fi dat prin cap să ia o operă anterioară și s-o recreeze.”

Aceasta este o referință la personajul lui Borges, Pierre Menard. Acesta rescrie opera lui Cervantes, cuvânt cu cuvânt, în anii ´30, încercând să fie Cervantes. Dar un Cervantes al secolului XX e total altceva decât unul al secolului XVI. Multe sunt lecturile și interpretările acestei scurte povestiri geniale scrise de Borges. Gestul lui Menard alătură ficțiunea și realitatea, jucându-se cu granițele dintre ele, cu granițele ideii de verosimilitate. Borges înțelege creația literară ca un joc de oglinzi ce se deplasează. Actul lui Pierre Menard este autoconștient și ironic. E modul său de a lupta cu uitarea și indiferența cu care se înfruntă Don Quijote. Rememorându-l. Rescriindu-l. Punând în discuție ideea de plagiat drept concept filosofic.

În eseul Floarea lui Coleridge, Borges scapă câteva indicii despre uriașa și ambigua sa gândire pe acest subiect: „Cine copiază cu minuție un autor, o face în mod impersonal, o face pentru că confundă acest scriitor cu literatura, o face pentru că bănuiește că îndepărtându-se de el, se îndepărtează de rațiune și ortodoxie; nu există plagiat pentru că această (acțiune) este un exercițiu sincer de admirație”.

Floarea lui Coleridge este o dezbatere originală a ideii de originalitate. Borges transcende ideea normală, banală, juridică, de plagiat, așa cum întreaga sa operă transformă un echilibru precar într-o bază solidă, cultivând ambiguitatea. Cred că Borges revendică naturalețea cu care Shakespeare, de pildă, prelua un text al epocii, la cerere sau nu, și îl rescria, transformându-l într-o capodoperă, cu naturalețea cu care azi Hollywood-ul realizează un „remake” sau un „spin-off”. Pentru că preluarea unui text și rescrierea lui peste secole era esențială pentru a făuri mituri care să conecteze prezentul cu trecutul, mituri care să alimenteze umanitatea de la aceleași izvoare.

Această continuă tatonare a ideii de plagiat din partea lui Borges i-a adus nenumărate acuzații, cu unele luptând după moartea autorului, văduva sa. A trebuit să zică și Pablo Picasso că „Marii artiști copiază, geniile fură”, ca să facă acest concept și mai confuz pentru cei ne-atinși de genialitate și care nu percep nuanțele acestei afirmații. Ca să amplificăm confuzia, adaug că Picasso a ajuns la aceeași concluzie cu Nobelul american pentru literatură, T.S. Eliot care a scris: „Immature poets imitate; mature poets steal; bad poets deface what they take, and good poets make it into something better, or at least something different.” (Traducere: „Poeții imaturi imită, poeții maturi fură. Poeții răi strică ceea ce fură, iar cei buni transformă în ceva mai bun, sau măcar în ceva diferit.”)

5. Cazul Ion Luca Caragiale

Contextul obligă la referirea la cel mai cunoscut caz de plagiat din limba și literatura română. La începutul secolului, Caragiale se bucura de succes și popularitate, precum și de antipatii puternice, din motive politice. La începutul regimului format de Partidul Liberal, este eliberat din funcția deținută în Regia Monopolurilor Statului. Imediat după aceea, un anume Constantin Al. Ionescu îl acuză de plagiat. Acest nume nu apare ca exemplu de alte realizări. Îl va însoți pe dramaturg, pentru, totdeauna prin istorie, prin manuale, într-o punere în scenă care a luat naștere din rea-credință, cu scopul clar al distrugerii totale.

Caragiale a făcut mișto în revista Moftul român de un text trimis sub pseudonimul Caion. Cu această ocazie, pretendentul la glorie literară a generat un depozit de ură și o necesitate de răzbunare împotriva lui I.L. Caragiale, ce au culminat cu un atac violent în presă și o acuzație de furt literar. Afacerea a ajuns în tribunale iar sentimentul de lehamite a fost atât de intens, că scriitorul a abandonat România, drept consecință.

Într-un număr din Revista Literară din decembrie 1901, Caion a semnat un articol intitulat: „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat“. În acesta, povestește o operă a ungurului Kemeny Istvan, alăturând pemtru comparație fragmente din Năpasta domnului Caragiale, ajungând la concluzia că dramaturgul român a copiat integral, schimbând doar titlul. Scandalul capătă așa amploare, încât este silit să se apere. Apelează la prietenul său, Barbu Ștefanescu Delavrancea, avocat.

Scormonind puțin, unul din susținătorii atacurilor este Alexandru Macedonski. Pe vremea în care eram elevă, aveam nevoie să cred că sensibilul poet al rondelurilor fusese înșelat şi credea sincer în vina lui Caragiale. Azi îmi este clar că a știut tot timpul că nu exista niciun plagiat și acest caz se rezumă la o plată de poliță politică, la o manevră de discreditare, un atac susținut cu scopul exclusiv de a face rău. În primăvara lui 1902, s-a produs o primă înfățișare în instanță. Interesul era așa de mare, că publicul a intrat în sală cu bilet, ca la un spectacol de teatru. În realitate, marele caz de plagiat, nu e un caz de plagiat ci un act de defăimare.

Caragiale călătorise în Ungaria și era pregătit să demonstreze nu doar că nu există un furt literar, ci și că nu exista o piesă asemănătoare care să poată da naștere la interpretări și îndoieli, dar nici măcar un dramaturg ungur cu numele fluturat în presă. Totul era o înscenare. Prin decizia Curții din 11 martie 1902, Constantin Al. Ionescu zis Caion a fost „condamnat la trei luni de închisoare, 500 de lei amendă și 10.000 de lei despăgubiri civile.”

La a doua înfățișare, adică la partea a doua a spectacolului cu public, Caion admite că nu există un dramaturg Kemeny Istvan, că totul a fost o farsă plănuită în scop de răzbunare. Dar plagiatul chiar ar exista și drama Năpasta de I.L. Caragiale ar seamăna, de fapt, cu Puterea întunericului de Tolstoi. Citind acest argument, se simte surpriza sălii și momentul de murmure agitate în sala de tribunal transformată în sală de teatru.

Barbu Ştefănescu Delavrancea a acționat în calitate de prieten și avocat al apărării, susținând o pledoarie care și-a câștigat locul în manuale și în materialul de față. La final, Caion a fost considerat un fel de copil teribil care a reacţionat exagerat, dar care nu merita o condamnare în justiție, pentru că nu putea fi luat în serios. S-a zis ca a avut sprijin politic liberal. Evident, cineva trebuie să fi plătit cei patru avocați cu care a apărut la proces, cei care au inventat lovitura de efect a introducerii numelui unui gigant al literaturii în locul unui dramaturg inventat, cei care au justificat punerea în scenă transformând cazul într-o analiză a personalității lui Caragiale.

Deși Caion a fabricat așa-zisele dovezi ale plagiatului, s-a dat impresia că procesul s-a încheiat cu un scor egal, că nu a fost vorba în realitate despre un plagiat, nici al unui dramaturg maghiar inventat, nici al lui Tolstoi, ci o dezbatere despre personalitatea acidă a lui Ion Luca, un domn care caracteriza atât de usturător pe cei pe care îi considera nedemni de munci literare, încât își căutase singurel dușmanii, cu lumânarea.

Macedonski s-a ocupat de campania mediatică a lui Caion. Profesorul universitar și penalistul Ion Tanoviceanu a declamat o apărare în care adevărata vinovăție era a societății românesti. În cele din urmă, poate acesta era adevărul. Un an mai târziu, sub alt pseudonim a publicat un „studiu critic” în care se denunțau plagiaturi noi în comediile lui Caragiale. Acesta s-a simțit atât de lovit de evoluția evenimentelor încât s-a exilat din țară. La un nivel mai profund, s-a declarat înfrânt. A abandonat atât România, cât și scena teatrală.

După părerea mea, Caragiale a înțeles ce mașinărie puternică și complicată activase, gata să se ridice din nou împotriva lui în orice moment. A înțeles că libertatea lui de expresie se terminase, că dușmanul nu era Caion. Că oricând putea apare altă persoană gata să-i ia locul, cu altă acuzație fantezistă, cu fondurile necesare pentru a-l târî din tribunal în tribunal până când reputația lui ar fi rămas franjuri. Deranjase un sistem bine uns iar plagiatul era doar o armă. Era acuzația cea mai oribilă ce i se putea aduce.

Din Germania, Caragiale, cel mai mare dramaturg român, îi scrie prietenului sau Vlahuță: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest loc de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am mai văzut, să mai sufăr pentru ceea ce am mai suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile care conduc viaţa publică, otrăvindu-te cu privirile lor stupide şi bănuitoare, aceiaşi juraţi care pierd intenţionat procese sau achită pe nedrept. Nu dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei, şi nu am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul sunt vicii demne de compătimit. Semnat: Iancu.”

6. Scurtă istorie

Până la apariția tiparului, dreptul roman cerea autorului să se responsabilizeze vizavi de originalitatea lucrării. Tiparul a dus la disocierea autorului de operă. Texte populare circulau ignorându-se numele autorului ca un accesoriu nenecesar. Cu tiparul apare și piața editorială. În teorie, orice carte tipărită trebuia să aibă o licență de la autoritatea religioasă, o Nihil Obstat. Era un soi de protecție publică, administrativă, dar nu și juridică, nu așa cum o înțelegem azi. Umanismul adâncește conștiința noțiunii de proprietate intelectuală. Că tot am vorbit despre Pierre Menard, copiind Cervantes, revin la opera spaniolă. Don Quijote este un puzzle de elemente la modă în epocă, consumate de către Cervantes, digerate și regurgitate cu umor și ironie. Originalitatea este evidentă, dar în zilele noastre ar fi fost hărțuit cu plângeri, cam cum i se întâmpla lui Borges. Don Quijote însuși va fi victima plagiatului, în a doua sa parte, apocrifă, cea a misteriosului Avellaneda, a cărui operă este cunoscută azi sub numele de „El Quijote de Avellaneda”. Aceasta nu este singura imitație a operei lui Cervantes, dar este cea mai importantă, pentru că este pomenită în a doua parte a romanului. Cervantes denunță acest fals Quijote și profită de anumite elemente ale acestuia introducându-le în propria sa continuare a operei sale și face prin personajele sale o critică a romanului în interiorul romanului. Don Quijote însuși citește cu tristețe „El Quijote de Avellaneda” în capitolul 59 al celei de-a doua părți. (1615)

Secolul XVIII oferă o perspectivă modernă a proprietății intelectuale: o viziune juridică, unită în mod indisolubil cu aspectul economic. Această perspectivă se cristalizează în primele norme protectoare ce se promulgă în Anglia și Franța. Beaumarchais, Hugo, Twain, Dykinson sunt câțiva dintre autorii ce au cerut să li se apere prin lege proprietatea intelectuală.

În prezent, proprietatea intelectuală este protejată de către Convenția Universală asupra Drepturilor de Autor semnată la Geneva în 1952.

7. Cazuri și cazuri

Alex Haley, autorul celebrelor „Rădăcini” a trebuit să plătească peste jumătate de milion de dolari din cauza coincidențelor între opera sa și cea a lui Harold Courlander. Dan Brown se ciocnește periodic de acuzații pentru sursele Codului Da Vinci, acuzații făcute de către Michael Baigent y Richad Leigh. Dan Brown nu a pierdut procesul intentat. Nici Stephen King, ce consideră că astfel de acuzații pot fi prețul succesului.

După o aprigă campanie împotriva sa, Pablo Neruda, răsplătit cândva cu un Nobel, a recunoscut că unul din celebrele sale poeme de amor este o parafrază a lui Rabindranath Tagore.

Gabriel Garcia Márquez este alt Nobel latin ce a primit astfel de acuzații. Se pare că Aureliano Buendía, personaj cheie din „Un veac de singurătate”, are prea multe în comun cu un personaj balzacian, din „Căutarea absolutului”. Nu m-am obosit să caut și să compar, pentru că Buendia îmi pare esența prozei lui Marquez și nu îmi amintește nicio secundă de Balzac și tipul său de proză.

Arturo Pérez-Reverte, autor de nenumărate best-seller-uri spaniole, a trebuit să prezinte în mod public scuze scriitoarei mexicane Verónica Murgía pentru un text copiat cu schimbări minime în cartea sa „Perros e hijos de perra”.

8. Plagiatul științific și academic

Se pare că știința e bazată pe fraude dintotdeauna. Subiectul e atât de amplu că ar merita încă o carte pe această temă. Mă limitez să fac un recurs comun la invențiile uitate ale lui Nikola Tesla:

1. Radioul, atribuit lui Marconi, care a câștigat un Nobel pentru munca sa (și a lui Tesla)

2. Descoperirea curentului alternativ. Lupta sa cu Edison în domeniu e cunoscută. Tesla a câștigat instalând o centrală electrică pe cascada Niagara, demonstrând că teoria sa despre curentul alternativ era perfectă.

3. Motor polifazic de inducție.

4. Aparat de zbor cu decolare verticală (adică elicopterul).

Multe din invențiile sale sunt încă în discordie, dar adevărata contribuție a geniului Tesla este astăzi din ce în ce mai recunoscută. Firma Telefonica din Spania a organizat, de pildă, o impresionantă expoziție în Madrid dedicată lui Nikola Tesla, marele uitat și recunoscut azi ca omul ce a schimbat lumea, cel mai mare inventator al secolului trecut.

S-ar zice că plagiatul științific și cel academic sunt mult mai ușor de probat decât cel literar. Plagiatul a evoluat în ultimii ani odată cu tehnologia. În anii 70, în Occident era destul de comun ca lucrările de diplomă să se cumpere în campus de la studenții mai avansați și cu necesități economice. În țările mai puțin dezvoltate, printre care și România, acest obicei încă se practică. Umberto Eco a scris un cunoscut manual numit Cum se face o teză de licență. Printre alte sfaturi de neprețuit, Eco le zice studenților aflați în imposibilitatea de a face singuri o bună teză din motive de stress sau nepricepere, să investească o sumă oarecare și să o cumpere. Probabil că manualul lui Eco este cartea cea mai descărcată de pe internet. Cererea și oferta de lucrări academice a explodat în anii ’90, datorita apariției Internetului. Se găsesc lucrări atât gratuit, cât și contra cost. Profesorul Jaume Sureda (Universitatea din Insulele Balleare, Spania) denumește aceste locuri drept bănci sau fabrici de eseuri.

Revin la ideea lui Harold Bloom. În zilele noastre, obținerea obținerea propriei voci, propriei lumini ca autor (în orice domeniu, aș spune) se face printr-o luptă agonică cu predecesorii, cu maeștrii ce te-au influențat.

Până la urmă, plagiatul e o chestiune de priorități. Depinde ce vrea unul: să fie a lui gloria maestrului apus, ori ceva bani economisind efort în modificarea textelor ce-l influențează, sau obținerea strălucirii proprii. Până la urmă, e o problemă de conștiință de sine și de raportare subiectivă la granițele între opera altuia și cea proprie.