0
0
Laura Cătălina Dragomir
Trăim vremuri în care epidemiile au încetat să ni se pară normale. Din confortul progresului medicinei, al geneticii, orice nouă epidemie vine însoțită de o cohortă de teorii conspirative care susțin, mai ales, că bacteriile și virușii cauzatori sunt fabricați de către oameni, ca și cum aceste organisme nu s-ar fi manifestat periodic și nimicitor de-a lungul întregii existențe a umanității. Uităm că în prezent, afară de epidemia ce cunoaștem, cea care ne-a dat viețile peste cap în Europa, din primăvara lui 2020, pe pământ mai sunt câteva epidemii, unele durând de ani de zile. India, acolo, departe, are focare de Hepatită A și E, gripă porcină (produsă de virusul N1H1), encefalită japoneză și virusul Nipah. În Congo, Ebola. În Mozambic și Yemen, holeră. Teoriile conspirative apar și ne contagiază doar când boala pătrunde în lumea albă, în lumea „civilizată”. Acolo la ei… e normal. La noi, virușii nu pot ajunge decât prin inginerie genetică și comploturi dubioase, ca să fim injectați în masă cu vaccinuri ce ne vor robotiza, ca într-o distopie de pe Netflix. Am pierdut bunul simț în contactul cu natura, viața, boala, moartea. Asta simt.
Puși să ne gândim la cele mai devastatoare pandemii ce apar în manualele de istorie, cea care vine în mintea tuturor este Ciuma Neagră, care a exterminat populația Evului Mediu. Ca și în multe alte cazuri, această epidemie a început în Asia. Apoi și-a deschis încet drumul spre Europa, pe rutele comerciale. Erau timpuri în care se călătorea puțin, și călare. Așa că epidemia s-a extins cu viteza mijloacelor de transport ale epocii. Știm sigur că Florența a pierdut aproape un sfert din populație și multe alte mari orașe europene au fost devastate. Legenda asociată a fost că evreii au provocat epidemia otrăvind puțurile cu apă potabilă, așa că s-au declanșat pogromuri care au avut o opoziție redusă din partea autorităților. Acest fenomen este legat de imaginarul catolic care definea viața europeană a timpului.
Privim înapoi spre mari catastrofe și mintea noastră călătoreste nestingherită veacuri întregi, fără să zăbovească în preajma vreunei mari epidemii mai recente, în vremuri în care exista o presă scrisă și mărturiile ar trebui să fie multe, săpate în inconștientul colectiv. Și totuși, a existat o epidemie cu un nume exotic acum exact un veac. A ucis mai multe persoane decât Primul și Al Doilea Război Mondial împreună. Iar numele ei nu ne vine cu oroare din literatura epocii. Poate cunoscătorii literaturii și artelor plastice să fi rămas cu detaliul că Apollinaire și Gustav Klimt au murit de Gripă Spaniolă. Ce știe azi majoritatea lumii despre această boală? Auzindu-i numele, probabil bănuiam că a făcut ravagii în Spania, sau că provenea de aici. Nu? Ce altceva să determine o așa denumire? Recente evenimente epidemiologice ne fac să fim devoratori de informații despre catastrofe sanitare trecute. Poate ne fac să recitim Ciuma lui Camus sau Moarte la Veneția a lui Mann. Și dintr-o dată o bogată bibliografie despre Gripa Spaniolă este foarte la îndemână, dintr-o dată canalele de televiziune prin cablu se întrec să ne ofere fiecare câte un mare documentar.
Da, acum un secol, epidemia cunoscută sub numele de Gripa Spaniolă a ucis în primele 25 de săptămani mai mult decât virusul HIV în 25 de ani. Și totuși, nu ne e familiară. Ipoteze actuale presupun că și această epidemie s-a declanșat în China. Ar fi început ca o formă ușoară, a întărit imunitatea populației, drept pentru care numărul de victime este mai redus aici. Căci privind o hartă epidemiologică, se pare că ochii de cunoscător o pot interpreta privind consecințele lăsate în urmă, așa cum un expert citește caracteristicile unei bombe, privind locul deflagrației. Există un epicentru, mai curat. Urmează o expansiune, în cercuri concentrice, apoi zone în care forța impactului este absolut cumplită. Planeta noastră are zone în care se nasc uraganele. Se pare că există și zone preferate pentru epidemii să se stârnească.
De ce atunci această denumire? Teritoriul spaniol nu a avut mai multe victime decât Franța, Regatul Unit, Germania sau Italia. Dar dat fiind că Spania nu a fost implicată în Primul Război Mondial, presa nu a fost cenzurată. Și practic este singurul loc în care au rămas rapoarte publice masive despre efectele epidemiei și impresia că aceasta ar fi fost singura țară suferind de o boală devastatoare. Trupele nu puteau fi demoralizate, soldații nu puteau fi trimiși să lupte dacă mintea lor ar fi fost acasă, la satele și orașele decimate de epidemie, dacă numele acestora ar fi apărut în presă. Ziarele trebuiau sa scrie doar despre lupte, despre victorii. Înțeleg motivele cenzurii presei. Și gândindu-mă la cum arăta lumea, mai ales cea rurală, pe atunci, cred că victimele s-au regăsit ca fiind foarte singure și că nu au fost conștiente că boala de care suferea lumea cunoscută de ele s-ar fi extins la întreaga planetă.
Astăzi, rapoartele cifrează victimele între 50 și 100 de milioane! Extraordinară aproximare! Unde încap 50 de milioane, încap 100! Acesta este marele mister. Cum este posibil, ca acum doar un secol, în paralel cu dezastrele unui război, să aibă loc o astfel de catastrofă și să nu avem idee despre ce s-a întâmplat, nu până ce o catastrofă nouă, destul de asemănătoare ne-a lovit, și astfel ni s-a deșteptat curiozitatea și am privit în urmă. Curiozitatea despre epidemii este contagioasă astăzi. Dar dilema mea devine: este uitarea contagioasă? Cum se poate uita un astfel de dezastru? De ce nu am văzut măcar un film al epocii în care oamenii să poarte măști?… De ce nu am citit un soi de „Howards End” marcat de un astfel de contagiu mortal extrem? Pot să înțeleg motivele cenzurii oficiale pe timp de război în acele timpuri. Pot să înțeleg lipsa de apreciere a fenomenului ca global, fiecare localitate sau zonă nefiind conștientă că era piesa unui gigantic puzzle. Dar nu pot înțelege că arta (literatura mai ales), nu s-a lăsat marcată de eveniment. Nu pot să înțeleg că la 16 ani găseam detalii despre ciuma medievală în decameronul lui Boccacio, iar despre Gripa Spaniolă nu am știut niciodată nimic, doar numele, pe care îl asociam cu o afecțiune banală. Pentru că dacă ar fi fost altceva, dacă ar fi fost o tragedie globală, aș fi auzit eu ceva… ar fi fost pomenită în manuale. Și dacă nu ne-ar fi lovit o nouă epidemie, aș fi continuat să ignor această tragedie.
Există o ciclicitate a catastrofelor. Suntem obișnuiți cu uraganele din Caraibe, chiar și cu traiectoria lor. Cum putem să avem o amnezie colectivă referitoare la o epidemie devastatoare relativ recentă, dacă privim la scară istorică? Cum putem, în ziua de azi, cu dezvoltarea tehnologică și informatică, să ne purtăm exact ca-n Evul Mediu, să ne căutăm țapii ispășitori, noii evrei vinovați de otrăvirea puțurilor, în loc să ne uităm la ce zic epidemiologii? De ce alegem ignoranța și uitarea? Acum văd că există îndeajuns de multe mărturii despre grozăvia evenimentului. Dar nu au fost disponibile și nu am fost interesați de ele până ce catastrofa nu s-a repetat.
Vorbim despre o boală ce a infectat o treime din populația globului, cu specială violență față de cei tineri, între 20 și 40 de ani. Mortalitatea copiiilor a fost absolut cumplită. Am citit întreaga zi mărturii ale unor britanici în vârstă care își aminteau la începutul acestui mileniu cum au rămas singuri pe lume. Ada Darwin avea 4 frați. Într-o dimineață de noiembrie, mama ei s-a trezit cu o durere de cap. În patru zile, Ada a rămas fără părinti și fără frați. „Întâi veneau caii negri, împodobiți cu pene de struț, apoi trăsura cu sicriul tatălui meu acoperit cu steagul sindicatului. Sicriul mamei mele se afla într-un vagon mare de sticlă, iar cel al fratelui meu, Noel, era băgat sub scaunul șoferului. Bunica mi-a spus că mama mea a mers la Iisus, dar eu i-am spus: „Iisus și-a luat mulți oameni, eu o iubesc pe mama”. Cazul Adei este absolut banal. E chiar tipic. Existau funcționari ce aveau rolul să însemneze ușile caselor în care nu existau supraviețuitori. În Londra, se estimează că 16.000 de oameni au pierit numai între septembrie și decembrie 1918, majoritatea bărbați și femei tinere. Anul 1919 a fost primul, de când au început înregistrările pentru recensământ, în care rata mortalității din Marea Britanie a depășit rata natalității. Această mortalitate îmi pare extrem de șocantă, de traumatică. Și vreau să înțeleg de ce a dispărut în uitare.
În 1918, la împlinirea centenarului, Laura Spinney a publicat cartea Călărețul palid (despre care am aflat abia acum) în care afirmă: „Gripa Spaniolă a remodelat populațiile umane mai radical decât orice alt eveniment de la Ciuma Neagră”. Deci nu războaiele mondiale, nu războaiele etnice, nu conflictul din orientul Mijlociu, nici foametea din Africa, ci gripa de acum un secol, gripă despre care nu s-a vorbit! Probabil că spre deosebire de războaie, epidemiile nu se terminau cu o victorie pe acele vremuri. Și poate războiul a șters orice altceva. Era mai concret, mai palpabil, se putea câștiga.
Acum am aflat că Germania a crezut că gripa a schimbat chiar cursul războiului. Nu e un lucru pe care eu să-l fi învățat la școală, desigur. Am aflat că Elveția, țară modernă, s-a aflat în pragul războiului civil, din cauza nemulțumirii populare față de reacția autorităților în lupta cu această criză sanitară. Groucho Marx a luat gripa la New York și Mahatma Gandhi la Ahmedabad. Mustafa Kemal Atatürk s-a molipsit la Viena. TS Eliot a luat gripa la Londra și a scris The Waste Land în timp ce își revenea. Alte victime care s-au recuperat au fost Franklin Delano Roosevelt, Lillian Gish, Franz Kafka, DH Lawrence, Béla Bartók, Walt Disney, Ezra Pound și aviatoarea Amelia Earhart. Atunci au murit mâna dreaptă a lui Lenin, Yakov Sverdlov, ca și bunicul lui Donald Trump, și fiul lui Arthur Conan Doyle. Scriitoarea și jurnalista Katherine Anne Porter s-a îmbolnăvit în Statele Unite. Părul ei negru a căzut ca urmare a gripei. Când a crescut din nou, părul era alb. Porter a scris volumul Pale Horse, Pale Rider (Cal palid, călărett palid). Călăreţul din titlu, evident, este moartea. Conține povestiri lungi sau, dacă vreți, romane scurte. Asta e literatura ce căutam și nu am știut să o văd până acum. Și găsesc informația în presa anului 2020!
Laboratorul de maximă securitate al Centrului de Control al Epidemiilor din Atlanta păstrează sub cheie mostre ale virusului H1N1, declanșator al epidemiei din 1918. Este un virus catalogat de tipul Gripă A, numită și gripă porcină sau aviară. Virusologii au descoperit alterații ale unor aminoacizi ce au permis un contagiu rapid de la persoană la persoană, odată trecută bariera animal-om. Trăind o epidemie eu insămi, mă uit acum în trecut și recunosc cu mâna pe inimă: a noastră este mult, mult mai ușoară din foarte multe puncte de vedere. Și nu va fi uitată. Va avea multă literatură, și filme. Deja lasă o amprentă culturală uriașa în lume, spre deosebire de antecesoarea ei, mult mai violentă și mai mortală. Gripa spaniolă este azi o enigmă, nu numai pentru că oamenii de știintă nu sunt încă siguri de ce a fost atât de letală, ci pentru că lumea a ales să o uite.
În 1890 a existat o epidemie de gripă care a ucis un milion de oameni în Rusia, bine documentată. Dar niciodată nu a existat nimic la această scară extraordinară ca epidemia din 1918. Cadavre umflate pluteau pe râuri. Clopotele sunau a moarte fără încetare. Incinerările provocau un miros oribil iar fumul încețoșa lumina soarelui zile întregi. Cum să se uite așa ceva?
Știm că memoria are propriile trucuri pentru a ajuta indivizii să se adapteze după ce trec prin evenimente traumatice. Ceea ce este foarte important să reținem ca punct de plecare, este faptul că informațiile sunt codificate, dar nu înregistrate ca o colecție de fotografii sau imagini. Amintirile nu sunt o reconstrucție, ci o reprezentare a trecutului. Când ne reamintim un eveniment, în realitate, rememomaram ultima dată când ni l-am amintit. Vorbim despre o amintire a amintirii. Și când amintirile dor, se uită. Dacă din motive de… datorie patriotică, presa a fost cenzurată, scriitorii pare că în general s-au autocenzurat, s-ar părea că nu avem prea multe izvoare concrete care să ne ajute să avem o imagine exactă, nu atâtea câte un eveniment de această amploare merită. Evident, când Laura Spinney și-a început investigația, a găsit îndeajuns material pentru a descoperi adevărul. Presa spaniolă poate fi oricând o sursă de referință, ca și cea din țările ce nu au fost implicate în Primul Război Mondial. Dar pur și simplu, afară de oamenii de știință, prea puțini s-au arătat interesați de eveniment cu trecerea timpului. Ca în familiile care aleg să tacă, să nu mai deschidă niciodată vorba despre un viol sau o crimă care i-a marcat pentru totdeauna. Își înghit anxietatea, își duc viața cum pot, cu povara secretului, sperând că generațiile ce vor veni să fie eliberate de povara și de pata vinovăției.
Știu că indivizii fac asta. Familiile. Dar că o fac societățile? Umanitatea în general? Poate fi traumă atât de profundă, încât supraviețuitorii să nu dorească să lase o mărturie generațiilor următoare, ca lecție de viată, ci să considere instinctiv că tăcerea ar ajuta mai mult unei bune supraviețuiri? Anii interbelici au fost anii nebuni, ani de o creativitate extremă, un amalgam de curente artistice de talente extraordinare care s-au năpustit să schimbe mentalitatea lumii prin artă. Acum presupun că asta a fost și o reacție la ceea ce tocmai trăiseră. Și înțeleg de ce nu s-a repetat fenomenul. Deci e posibil ca epoca mea favorită în arhitectură, pictură, literatură să se prezinte la acest nivel superlativ de calitate și intensitate ca terapie pentru întreagă umanitate? Văd America plină de petreceri, ca cele din Marele Gatsby, menite unei defulări catartice. Văd într-un bar în Paris trăind accelerat, exprimându-se în mod cât se poate de diferit, oameni ca Picasso, Tristán Tzara, Brâncuși, Anaïs Nin, Henry Miller, Max Ernst și Leonora Carrington. Poate fi avangardismul bandajul de pe sufletul unei lumi ce se recupera după un Razboi evident și o epidemiei trecută sub tăcere?
Cred că este mai mult de atât. Naratorii trăiau într-o lume în care boala era ceva normal. Trăiau și scriau marcați de tuberculoză, ca Goethe, Schiller, Kierkegard, Dostoievski, Chehov, Kafka, Walt Whitman, că să dau câteva exemple de nume ce au trăit-o și au murit-o. Gabriel Garcia Marquez și Thomas Mann ne aduc în față ochilor moartea în timpuri de holeră. Și dincolo de sifilis, de meningită, hepatită, poliemelită, tifos, malarie, varilolă, pojar, febră galbenă, epidemia această de gripă din 1918, poate a traumatizat altfel decât ne imaginăm noi acum. Pentru că moartea era altceva atunci. Pentru mulți, a venit între alte epidemii, după gripa rusă sau ciuma bubonică din San Francisco, ciuma din India, în 1903. Și în acest caz, faptul că știu mai multe despre epidemia virusului Zika decât decât știam despre așa-zisă Gripă Spaniolă, este exclusiv vina mea. Că nu m-am împiedicat de ea, că nu mi-a atras atenția, că nu am simțit că această moarte avea alt miros între celelalte tipuri de morți, e problema mea de cititor al unui prezent confortabil care s-a bazat pe manualele de istorie și pe ecoul pe care o traumă masivă ar fi trebuit să o trimită lumii.
Cimitirele pline nu au fost secrete. Și la nivel local, societatea a luptat cum au putut mai bine, adunând oamenii căzuți pe străzi, pentru că tehnologia timpului nu permitea mai mult. Au ajuns la concluzia că trebuiau să poarte măști, au dedus destul de bine cum se răspândea boala, chiar dacă nu puteau folosi modele matematice ca să o analizeze. Am trăit panica globală recentă într-o epidemie de gripa A și una de Encefalopatie spongiformă bovină (ESB), cunoscută ca boala vacii nebune. Din fericire, patogenul pare să fi fost oprit din evoluție la timp, înainte de a masacra populația. Acum, privind Gripa Spaniolă, trebuie să adăugăm efectului devastator în umani, faptul că se dezvoltă în paralel și în animale, omorând masiv pasări, porci, câini, cai. Trebuie să adăugăm de pildă că Guvernul Britanic pare să fi ignorat orice ajutor ce trebuia dat Indiei, pentru că în acel timp, colonia britanică se ridica sub Mahatma Ghandi cerându-și independența. Și trebuie să adaug că populația nativă din Alaska, șocată de forța cu care epidemia le-a luat tinerii, a ascultat sfatul bătrânilor care le-a cerut sa întoarcă spatele răului, și să se poarte ca și cum nu s-ar fi întâmplat. În fiecare zi apar informații dispersate, piese mici, care se adaugă marelui tablou, ajutându-mă să înțeleg cum a funcționat lumea înainte. În timpul epidemiei, și după ea.
Abia încep să unesc piesele acestui mister și poate că îmi va lua ani buni să ajung la o concluzie care să mă satisfacă, la o concluzie care să mă facă sa înțeleg și să accept uitarea. H1N1 poate reveni oricând, cum a făcut-o în 2006. Poate suntem capabili să oprim virusul în orice formă ar reveni, pentru că în lumea științifică, tăcerea și uitarea nu s-au asternut, și virusul a fost studiat în profunzime. Suntem conștienţi că o epidemie a virusului H1N1 se desfășoară în India din 2016? Că alta lovește Mexic din 2015? Evident, nu manifestă același tip de contagiune agresivă la oameni ca acum un secol. Tratamentele prezente își spun cuvântul. Sunt posibile azi epidemiile scăpate de sub control? Se poate ajunge la același număr de victime? Și dacă da, o să le uităm?
Mi-e foarte greu să găsesc câte ceva despre epidemia de Gripa Spaniolă în România. Până la urmă, am descoperit texte ce mi-au întărit convingerea că între atâtea boli, oamenii nu ştiau ce i-a lovit. De multe ori se confundă cu un soi de pneumonie contagioasă. Oamenii de la sate o alungă cu ţuică și usturoi. Prefer să adaug doar niște rânduri din publicația „Ce trebuie să ştim despre boalele molipsitoare?”, scrisa de Dr. losif Stoichiţia, în 1931:
„În anul 1918 cei mai mulţi bolnavi de gripă au murit în pneumonie, care a avut un decurs grav şi cu mult mai rău ca în aprinderile obişnuite. Se pune acum întrebarea, care ar fi măsurile de apărare în contra acestei molime primejdioase? Înainte de toate ne vom feri de a veni în atingere cu aceia despre care ştim că sunt atinşi de această boală. În timp de epidemie vom şedea frumuşel acasă, vom ţinea în jurul nostru cea mai mare curăţenie şi nu vom intra nici în cârciumă, nici la şezătoare şi nici într’alt loc unde se adună lume multă şi de tot felul. Vom aerisi des odăile în care locuim, ne vom spăla mâinile de cât mai multe ori pe zi şi ne vom clăti gura şi gâtul cu apă călduţă în care punem câte o linguriţă de sare sau de apă oxigenată”.
Cum se vede, chiar cu un diagnostic incorect, măsurile de atunci funcționează și azi.
Dar încă nu-mi intră în cap uitarea, uitarea contagioasă, la scară planetară. Cât de confuzi ar fi fost cu toții, cât de loviți de război… nu-mi explic tăcerea posterioară. Titanicul a lăsat urme mai profunde în cultură, în imaginarul colectiv, decât o epidemie cu mai multe victime decât războaiele mondiale împreună. Asta mă zăpăcește, îmi dărâmă convingerile că istoria lasă mereu urme, că mereu putem recupera Pompeya îngropată sub Vezuviu. Că putem căuta Troia cu versurile lui Homer în mână și o putem scoate la lumină. Dar cum pot scoate acel zeitgeist al unui timp năucit de boală, dacă nu găsesc un Homer să mi-l povestească?
Stalin a spus: „o singură moarte este o tragedie; un milion de morți sunt o statistică.” Dacă nu găsesc Gripa Spaniolă în Scott Fitzgerald, Gertrude Stein, Ernest Hemingway sau Dos Passos, atunci, pentru mine, e ca și cum nu ar fi existat! Acum știu că pandemiile virale tind să nu dureze foarte mult, deoarece virușii evoluează, învățând să nu-și omoare gazdele, crescând astfel șansele de răspândire. Dar uitarea? Uitarea cât durează?
În urma unei investigații serioase, am făcut o listă de titluri ce pomenesc gripa pe care nu am observat-o timp de o viață de cititor. Sigur, cu timpul lista va crește și poate că după ani voi simți nevoia să scriu cartea pe care o caut, cea care nu s-a scris incă, despre boala care a transformat în ceață, foarte probabil, 100 de milioane de oameni. Și trebuie să încep răscolind ficțiunea pe care se pare că am citit-o degeaba la vremea ei, pentru că îmi amintesc multe, dar nu despre pandemia ce a ucis mai mult ca două războaie mondiale.
Three soldiers (1921) – John Dos Passos
The Fox (1922) – D.H. Lawrence
On being ill (1926) și Mrs. Dalloway (1925) – Virginia Woolf
Pale horse, Pale rider (1936) – Katherine Anne Porter (1890-1980)
Goodbye to Berlin (1939) – Christopher Isherwood
The Case of the Caretaker (1942) în Miss Marple’s Final Cases and Two Other Stories și Hallowe’en Party (1969) (Hercule Poirot) – Agatha Christie
Dumnezeule, îmi amintesc atât de clar cum Clarissa Dalloway își cumpără singură flori, dar nu nimic despre Gripa Spaniolă în cărțile Virginiei Woolf! Desigur, era o gripă acolo, multă gripă… dar era doar o gripă! Trebuie sa recitesc cărțile tinereții, în căutarea bolii pierdute, pentru că nu doar cei de atunci au uitat-o ci și eu! Boala asta… Se pare că am citit-o de atâtea ori, dar nu îmi amintesc. Și când să mă apuce disperarea și stâlpii certitudinilor literare de o viață să se prăbușească, Susan Sontag m-a liniștit: „romancierii tind să se concentreze asupra bolilor care pot fi folosite ca metafore: ciuma cu aura sa medievală, cancerul cu proveniența sa misterioasă, tuberculoza plină de energie, cu obrajii roz și asociațiile dickensiene. Aceste boli, spre deosebire de gripe, poartă mitologii încorporate pregătite pentru asumarea literară.” Deci mai am o șansă.
Lista mea de titluri despre această pandemie ajunge deja la 100, în majoritate eseuri, teze de doctorat. Să fie 100 de titluri pentru 100 de milioane de morți! Și poate după ele voi înțelege în sfârsit cum am uitat! Cum dumnezeului am putut uita așa ceva!
