0
0
Laura Cătălina Dragomir, Ana Maria Grigoriu
În special când vremurile sunt convulsive și se simte apropierea tiraniei, se simte impulsul de a descoperi cum a fost concepută ideea de democrație în urmă cu mai bine de două milenii, cum strămoșii culturii noastre europene s-au străduit să descopere cum să oprească abuzul de putere. Pentru a înțelege rădăcinile tradiției politice europene, este necesară o analepsis a istoriei antice a Greciei.
Atena a fost capitala Aticii. Lipsită de militarismul tipic Spartei, a ajuns să devină motorul lumii grecești. A dezvoltat un model de democrație limitată și a pus bazele societății occidentale. Locuitorii săi au proclamat independența, libertatea și egalitatea. Aristocrații dețineau puterea ca arhonți, o poziție care inițial era pe viață, dar în secolul al VIII-lea î.e.n. guvernul lor a fost limitat la un deceniu, după care cei mai buni dintre ei au intrat în Areopagus, cea mai înaltă instanță de justiție însărcinată cu procesele civile și cazurile militare, obiectul puterii nobililor din Atena.
Primii pași către democrație au fost făcuți de către Clistene, nepotul unui tiran. Era membru al renumitei familii Alemeonidas și fusese arhonte în tirania lui Hippias. Reformele sale încearcă să împiedice întoarcerea tiraniei. În aceste vremuri, se experimentează pentru prima dată cu măsuri care să-i protejeze pe oameni de abuzurile de putere. Marele rival politic al lui Clístene a fost Isagoras, liderul partidului aristocratic. În timp ce Clístene apăra continuarea și dezvoltarea reformelor lui Solon până la atingerea suveranității depline a lui Demos, Isagoras susținea restabilirea guvernului oligarhic și paralizarea reformelor, pentru care avea sprijinul Spartei.
Izonomia (în greaca veche, ἰσονομία „egalitatea în fața legii”, din grecescul ἴσος isos, „egal” și νόμος nomos, „lege”) este considerată fundamentală în apariția viitoarei democrații ateniene. Este opera lui Clístenes, pusă în practică în reformele sale constituționale (508 – 507 î.e.n.). Încă nu este vorba de democrație. A fost necesar să se neutralizeze puterea aristocrației, care se manifestă prin Areopagus și care a reprezentat un obstacol în calea participării populare. Încă nu este vorba de democrație.
Altă măsură este misthos-ul (în greaca veche μισθός, misthós, „plată”), o remunerație convenită în Atena pentru cei care exercitau o funcție publică. Introducerea acestei plăți de către Pericle pentru a încuraja participarea la viața publică (probabil între 454 și 450 î.e.n,). Astfel s-a permis cetățenilor cu venituri mici să candideze pentru funcții publice. Potrivit lui Aristotel, Pericle a căutat să contrabalanseze popularitatea rivalului său politic Cimon, a cărui avere personală îi permitea să fie foarte generos și să cumpere voturi. Inițial, misthos-ul era de o treime din salariul mediu zilnic. A fost finanțat cu tributul membrilor Confederației din Delos.
Clistene a introdus cucuta pentru executarea pedepsei cu moartea și a abolit tortura judiciară pentru cetățenii liberi. În cadrul ansamblului de măsuri de reformă politică pe care Adunarea le-a promulgat la cererea lui Clístenes, la sfârșitul secolului VI î.e.n., apare pedeapsa exilului pentru acei oameni publici care au fost găsiți vinovați de diferite acte împotriva principiilor poporului, cum ar fi acumularea unui exces de putere. Nu era vorba de confiscarea proprietăților întrucât nu era o pedeapsă legală. Expulzându-l temporar din oraș, pedepsitul își pierdea statutul de cetățean. Acest tip de măsură se numește ostracism.
Istoricul Diodor Siculus, a scris în secolul I e.n. următoarele despre ostracism: „În primul rând l-au alungat pe însuși Temistocle din oraș, folosind împotriva lui ceea ce se numește ostracism, conform legislației Atenei după eliminarea tiraniei Pisistratidelor. Legea era următoarea: Fiecare cetățean a scris pe o bucată de lut copt (ostrakon) numele celui care, în opinia sa, avea cea mai mare putere de a răsturna democrația. Cel care a primit cel mai mare număr de ostraka era nevoit să părăsească patria timp de cinci ani. Se pare că atenienii au aplicat această lege nu pentru a pedepsi greșelile, ci pentru a-i obliga pe cei puternici să fie mai smeriți din cauza exilului. Astfel, Temistocle a fost ostracizat și a plecat în exil în Argos.”
Ostracismul, ca intenție, reprezintă ideea unei reveniri imposibile la oligarhie. Cuvântul grecesc ὀστρακισμός (ostrakismós) înseamnă „exil”. Cuvântul ὄστρακον (óstrakon) înseamnă carapace de stridie. Era folosit prin analogie, mai mult pentru bucățile de lut arse de olari decât pentru asemănarea lor ca formă, dar în realitate erau resturi de vase și alte piese care fuseseră aruncate în groapa de gunoi din cartierul olarilor, la nord de Acropole, numit „Ceramic” (termen care provine din grecescul „Κεραμεικός”, pământ ars). Pe aceste bucăți de teracotă, óstraka, în formă de stridie se scria numele cetățeanului care urma să fie exilat după un vot.
În fiecare an, în timpul celei de-a șasea pritanie – între lunile ianuarie și februarie – când majoritatea cetățenilor puteau merge la polis pentru a-și aduce recoltele, oamenii se întruneau într-o adunare numită Ekklesía. Procesul începea cu un vot desfășurat anual prin care adunarea ateniană era întrebată dacă dorește să efectueze o expulzare. Participanții votau „da” sau „nu”, iar dacă majoritatea opta pentru „da”, începea procesul.
Două luni mai târziu, în următoarea Pritania, a avut loc din nou un vot public într-o adunare solemnă (catekkelesía) cu cvorum de alegători, în care fiecare cetățean trebuia să scrie numele candidatului său pentru expulzare într-un óstrakon.
Odată scris numele alesului, se făcea numărătoarea și dacă un nume ajungea la 6000 de voturi, aproximativ două treimi din recensământul cetățenilor (politat), acesta era ostracizat. Din cei 400.000 de locuitori pe care îi avea Atena în secolul al V-lea î.Hr. C. doar o zecime se bucura de drepturi civile şi politice. În felul acesta, un om liber, cetățean al Atenei, era condamnat la exil fără să fi comis vreo crimă, fără acuzații, fără proces și fără vreun recurs. Condamnatului i se dădeau zece zile să părăsească Atena, fără posibilitate de întoarcere în următorii zece ani, cu excepția cazului în care orașul îl rechema dintr-un motiv oarecare. În funcție de circumstanțe, unii ostracizați erau chemați în prealabil și li se permitea să se întoarcă înainte de executarea sancțiunii.
Era un mecanism popular de autoapărare, un simplu vot de încredere politică. Legea ostracismului în Atena, a fost pusă în practică în anul 487 î.e.n. Aristotel în cap.XXII din Constituția sa de la Atena enumeră următorii pedepsiți cu exilul: primul condamnat a fost Hipparh, apoi Megacles de Alopeces – fiul lui Hipocrate și unchiul lui Pericle -, Jantipo – -tatăl lui Pericle- în 484 î.e.n., Aristide pentru confruntările sale sociale în favoarea țăranilor și împotriva flotelor maritime, în 482. î.e.n., Temistocle în 471 î.e.n., Cimon în 461 î.e.n., Tucidide în 442 î.e.n. Se știe că ultimul om condamnat a fost un demagog atenian pe nume Hyperbolo, în 417 î.e.n.
Aristotel, explicând Constituția Atenei, spune că la doi ani după victoria de la Maraton 490 î.e.n, democrația fiind deja consolidată, a fost folosită pentru prima dată legea referitoare la ostracism. Primul care a fost ostracizat era o rudă a tiranului Prisístato (XXII, 3). Același autor extinde în Politica sa justificarea oportunității acestui tip de măsuri: „Un punct la fel de important în democrație și în oligarhie, într-un cuvânt, în fiecare guvern, este acela de a avea grijă ca în Stat să nu ia naștere o oarecare superioritate disproporționată… Pentru că puterea este corupătoare și nu toți oamenii sunt capabili să rămână puri în mijlocul prosperității… Mai presus de toate, prin intermediul legilor este convenabil să se evite formarea acestor personalități înfricoșătoare, care se bazează deja pe o mare bogăție, pe forțele unui mare partid…”
Există referințe că ostracismul a fost folosit ca armă politică în rivalitățile dintre heterii (sectoare aristocratice).
Într-o analiză a scrisului de mână de pe un număr mare de óstraka găsite în diferite săpături din zona Agora, se observă că pentru fiecare vot exprimat doar o duzină de mâini diferite au scris numele: se presupune că aceste voturi au fost pregătite în prealabil și distribuite prin intermediul celor responsabili de fracțiunile politice adepților lor, al căror vot era astfel dirijat.
Există multiple referiri la această practică. Avem versiunea lui Plutarh care se referă la modul în care Hyperbolo a fost ostracizat printr-un acord între Nicias și Alcibíades, ce aveau un conflict anterior și care ar fi trebuit să fie protagoniștii „ostracoforiei”, deoarece erau propuși de adunare în același an (417 î.e.n). Pe măsură ce oamenii erau pe cale să voteze pentru ostracismul unuia dintre cei doi, după ce ambele fracțiuni rivale au ajuns la o înțelegere, au obținut ostracismul lui Hyperbolo.
Ostracismul era menit să anticipeze viitoarele conspirații pentru a stabili tirania. Nu era un exil obișnuit, ostracizatul nu era tratat ca un criminal, nu i se atingea onoarea sau proprietatea, era doar alungat din Atica. Ostracismul a afectat unele dintre cele mai mari personalități ale Greciei clasice, precum Themistocles, marele erou al victoriei lui Salamina. Cu greu Pericle, creatorul democrației ateniene, a evitat ostracismul. Trebuie spus că, uneori, când Polisul era amenințat de un pericol exogen, obișnuia să se acorde o amnistie generală, ceea ce însemna restituirea drepturilor unor personalități atât de relevante pentru apărarea Atenei.
Una dintre cele mai interesante ostracizări este cea impusă lui Aristides. Herodot îl amintește ca fiind „cel mai bun și mai frumos dintre toți oamenii ce au trăit vreodată la Atena” (Istorii, Cartea Nouă, II, VIII, 71) și într-un alt pasaj îl califică drept „cel mai bun om din lume” (Istorii, Cartea Nouă, II, III, 94). Printre alte motive, era cunoscut drept „cel drept”. Plutarh îl caracterizează așa: „Dintre toate virtuțile sale, cea mai cunoscută poporului a fost dreptatea, pentru că utilitatea ei este mai continuă și cuprinde pe toți: astfel, un om sărac și de rând și-a dobândit un extraordinar și dumnezeiesc renume, fiind chemat de către toți, cel drept”.
Continuăm cu Plutarh: „Temistocle a promovat multe lucruri riscante, iar în tot ce ține de guvernare l-a contrazis și l-a împiedicat; așa că Aristides a fost forțat să se opună multor din actele sale; uneori ca să se apere, alteori să-și păstreze puterea, sporită de favoarea poporului: considerând că este mai puțin rău să lipsească orașul de ceva benefic decât să fugă scăpând de toate.”
Un rival periculos, ieșit în cale lui Aristides, în cele din urmă a reușit să răspândească în oameni zvonul că adevărata intenție a protagonistului a fost „să pregătească o monarhie fără arme”. Arisrtides a fost propus pentru a fi exilat și la momentul respectivi, Plutarh ne povestește această anecdotă: «Ei erau cufundați în această operațiune de a scrie pe ostraka, când se spune că un om de la țară, care nu știa să scrie, i-a dat ostakon-ul lui Aristides, pe care s-a întâmplat să-l aibă la îndemână, și l-a însărcinat să scrie numele Aristides; iar acesta s-a mirat și l-a întrebat cu ce i-a greșit: „Cu nimic”, i-a răspuns, „Nici nu-l cunosc, dar deja sunt enervat să aud încontinuu că-l numesc cel drept”; Aristide, auzind acestea, nu i-a răspuns și scriindu-și numele pe ostakon, i l-a înmânat. Exilat din cetate, ridicând mâinile la cer, a făcut o rugăciune cu totul contrară celei a lui Ahile, cerând Zeilor să nu vină vremea când atenienii vor trebui să-și amintească de Aristide» Era anul 484 î.e.n.
Cei ostracizați se puteau întoarce înainte de deceniul legal. Așa a fost cazul lui Aristides însuși și, anterior, cel al lui Alcibiade, Megaclés și Jantipo, care au revenit și au fost pe placul cetățenilor. Aristides a fost ales strateg, conducând hopliții atenieni în Plataea.
Nu se știe dacă din răzbunare (așa cum a afirmat Plutarh), Temistocle a suferit ostracismul în jurul anului 472 sau 471 î.e.n. Spartanii au văzut o oportunitate de a-l distruge și l-au implicat în complotul generalului spartan Pausanias. Drept urmare, Temistocle a părăsit Grecia și a călătorit în Asia Mică, unde a intrat în serviciul Marelui Rege persan Artaxerxes I. A fost numit guvernator al Magneziei, unde a trăit până la sfârșitul zilelor sale.
A existat un scurt armistițiu în politica ateniană și în aplicarea legii, care nu a fost folosit din nou până în 461 î.e,n. Cimon este următorul pe listă. Apoi, a avut loc lupta dintre Pericle și Tucidide (nu istoricul), primul obținând alungarea celui din urmă, între 445 și 442 î.e.n.
Clistene și-a îndeplinit marele vis de a introduce egalitatea între cetățeni, atât în drepturile lor, cât și prin faptul că fiecare avea dreptul de a participa la viața politică a comunității. A știut să rezolve eventuala lipsă de pregătire a cetățeniei, căreia i-a predat toată puterea, prin stabilirea colegialității și a sistemului rotativ ca baze incontestabile ale reformelor sale. A creat un aparat instituțional laborios și o întreagă baterie de norme și reguli cu care predarea totală a puterii către popor era viabilă și nu risca să rămână blocată în discuții nesfârșite și interese partizane.
Clistene, însă, nu a reușit să pună capăt puterii claselor privilegiate și acestea au beneficiat de cea mai mare bogăție pentru a menține funcțiile de conducere ale statului, întrucât Clistene nu a putut evita problema taxelor neplătite. Această reformă nu avea să vină decât pe vremea lui Pericle, care avea să atribuie salarii politicienilor (mistoforia).
Potrivit lui Aristotel însuși, Clistene nu a fost inventatorul democrației, întrucât acest termen nu fusese încă inventat pe vremea lui, dar a fost precursorul său și cel care a pus bazele legiuitorilor de mai târziu pentru a dezvolta democrația greacă pe pilonii aranjați de el.
Figura lui Clistene a devenit una dintre cele mai importante din tradiția istorică greacă. Este considerat părintele statului Greciei clasice. Clistene a știut să înțeleagă și să interpreteze sentimentul popular și să dezvolte cerințele pe care poporul le-a pretins timp de aproape un secol. Bună dovadă, în acest sens, este că statul născut din reformele sale a durat două secole. Prin aceasta, Atena a devenit cel mai avansat oraș-stat al timpului său, iar pe termen lung, leagănul culturii occidentale.
În zilele noastre, termenul este folosit pentru a se referi la o situație în care o persoană este separată de lumea sa. A fi ostracizat este ceva care se poate întâmpla oricui: o schimbare politică, o fuziune a unei companii, o pierdere a majorității legislative, o schimbare a raportului de forțe într-o asociație, iar în curând cineva iese din joc.
Mă voi referi la un tip de ostracism care a existat dintotdeauna, atavic, animalic, pe care omenirea l-a practicat din timpuri imemoriale, foarte diferit de instituția Greciei Antice. Când o comunitate simte ca este pusă în pericol de o formă sau alta iar persoana vinovată nu poate fi exclusă pe alte căi (o cale juridică, de exemplu), instinctele de grup intră în joc. Acestea ajung la paroxism când se consideră că cei puși în pericol sunt copiii. Se poate studia acest caz cu ușurință în Statele Unite în comunitățile în care cei ce au terminat o pedeapsă cu închisoarea pentru un delict sexual contra unui minor sunt cunoscuți și de multe ori prezenți pe liste negre, în pagini web ce avertizează că locuința ta se află în vecinătatea casei unui pedofil reinsertat.
Pentru a ilustra cotele de disperare la care poate ajunge o comunitate în astfel de cazuri și pentru a putea prezenta ostracismul ca o alternativă a asasinatului celui ce amenință copiii unei comunități, voi face o trimitere la un film danez de mare succes: Jagten (Vânatoarea) un film de Thomas Vinterberg din anul 2012.
Majoritatea filmelor te înnebunesc atunci când eșuează, dar acesta este în mod intenționat enervant. Povestește, în detalii dureroase, faptele întâmplate într-o comunitate mică, un sat danez, când un bărbat amabil și tăcut este acuzat în mod fals că a molestat sexual o fetiță. Ostracismul și violența care urmează se simt mult prea reale, la fel ca decența protagonistului, ce evoluează într-un fel de nebunie, când toată lumea se confruntă cu el. Actorul Mads Mikkelsen (Premiul Palm d’Or pentru Cel mai bun Actor, Cannes, 2012) este splendid în rolul principal, în rolul celui ce pierde buna poziție socială de pe o zi pe alta, într-un proces în care nu poate interveni pentru a frâna sau stopa mecanismul ce o distruge. Reacția comunității crește în intensitate scenă după scenă. Pentru privitor, există o adevărată frustrare pe măsură ce vede cum o mică minciună copilărească are consecințe uriașe, prin participarea unor adulți care nu știu să reacționeze în altă formă.
Fig. 2. Mads Mikkelsen, Marele Premiu la Cannes pentru Vânătoarea (2012)
Regizat clinic și realist de regizorul Thomas Vinterberg, filmul este conceput pentru a-i face pe spectatori să strângă din dinți și să empatizeze neputincios cu Lukas, eroul de pe ecran. Drept urmare, nimeni nu ar trebui să fie surprins să constate că filmul primește recenzii foarte bune… dar puțini oameni ar fi dispuși să-l vadă a doua oară. Calitatea artistică superlativă mărește percepția suferinței protagonistului. Situația lui este similară cu cea a eroilor din tragedia greacă. Aceștia au un destin marcat, inevitabil, în general din cauza intervenției divine. Destinul lui Lukas este inevitabil din cauza acțiunii comunității.
După ce nevinovăția eroului iese la iveală, urmează scena finală, în care iese la vânătoare cu grupul lui de prieteni, ca și cum totul a fost șters cu buretele. Grupul se separă și fiecare vânător, cu arma lui, se pierde printre copaci. Acesta este momentul în care un glonte este tras pe lângă urechea lui Lukas. Este îndeajuns de departe, cât să arate că intenția nu este asasinare, dar îndeajuns de aproape cât să înțeleagă mesajul, avertismentul. Acest glonț este óstrakon-ul primit de Lukas.
Abuzul sexual trebuie întotdeauna condamnat cât mai dur, dar filmul semnalează erorile de formă în aceste cazuri. Se poate ca, în anumite ocazii, abuzul să fie suferit de cel care este învinuit. Suferința unui minor aflat în această situație este incomensurabilă. Dar nici cea a învinuitului pe nedrept nu este neglijabilă. Se apelează la false clișee de tipul: Copiii nu mint niciodată. Prezumția de nevinovăție este anulată. Colectivitatea acționează la unison, ca un unic organism. Poate că după ce se demonstrează nevinovăția educatorului Lukas, oamenii nu pot să-l vadă zilnic în fața ochilor. Prezența lui este o oglindă permanentă, reamintindu-le, fără pauză, bestialitatea de care au fost capabili. Dar cel mai important motiv de respingere este îndoiala. Aceasta nu va dispărea niciodată. Si pentru liniștea tuturor, Lukas trebuie sa plece.
Ostracismul antic nu era o umilință. Era ca o competiție politică pierdută, un pariu cu comunitatea sau rivalii politici. Ostracismul descris în filmul Vânătoarea, este altceva. Prezența individului în comunitate este o tortură, iar ostracismul este singura soluție posibilă, atât pentru exilat, cât și pentru colectiv, pentru a-și continua viața, deși nevinovăția eroului este clară.
În toate cazurile prezentate, decizia este a unei comunități întoarse împotriva unui individ. Fie într-un mod legislat, organizat și septic, ca acum peste două milenii, fie într-un mod amenințător și bestial, ca în cazul prezentat în filmul lui Vinterberg, ostracismul este implacabil și inevitabil, fără legătură cu actele eroului, până la urmă, ci conectat cu modul în care comunitatea îl percepe.
Bibliografia
Aristotel, Politica, Editura: Antet, 1999
Forrest, W.G. La democracia griega: trayectoria política del 800 al 400 a.C. Barcelona: Crítica, 1988.
Herodot, Istorii, Editura Stiintifica, 1964.
Larsen, J.A. Representative Goverment in Greek and Roman History. Berkeley: University of California Press, 1976.
Petit, P., Historia de la Antigüedad, Barcelona: Labor, 1978.
Plutarh, Vieţi paralele, Editura Stiintifica, Colectia: Biblioteca Filozofica, 1971
