Ofelia Cozma, Lady O

1 0
Read Time:34 Minute, 39 Second

Laura Cătălina Dragomir

De o viață întreagă, Ofelia Cozma se îmbracă bine. O asociere evidentă pe care, după ani de răbdare excesivă cu modestia, s-a hotărât să o arate și altora. Și pentru că hainele sunt și pentru ceilalți și pentru ca moda să nu se rezume doar la circumstanțe bănești ci să se transforme în deschidere către experiment emoțional în corelație cu formare culturală, a apărut blogul Lady O. Încerc să nu mă rezum numai la ce îmbracă Ofelia Cozma, de unde știe ce să facă și ce nu cu geometriile sau cum îi reușesc atitudinile elegant-controlate. În general, m-aș feri să menționez ce ai obținut deja, măcar din dorința de a nu-și pierde cititorul curiozitatea de-a afla mai multe.

1. Ești minunată. Eu, nici dacă mi-ar merge tot bine într-o zi, n-aș reuși să arăt ca tine. Există un sacrificiu relevant?

Ofelia Cozma: Acum, nu. Cred că pleacă din faptul că în copilărie și adolescență dormeam în camera de trecere, în sufrageria apartamentului, apoi la cămin. Mai apoi, la soacra mea. În Kuwait, o perioadă bună de timp am făcut sharing cu alți români, așa încât a sta în casă îmbrăcată, a devenit a doua natură. Mai apoi, când locuiam singuri, îmi amintesc că a venit o vecină (abia ne mutaserăm în blocul acela) și m-a întrebat dacă plec în oraș, fiindcă mă văzuse îmbrăcată în niște haine cu care aș fi putut ieși din casă. În Kuwait ne întâlneam cu vecini, colegi, dădeam o fugă până la scoală, eram mereu gata să deschid ușa fără să trebuiască să mă pregătesc. Grija asta pentru felul în care ești, am văzut-o la mama, care era învățătoare și într-un oraș mic cum este Tecuciul, te cunoștea toată lumea.

Acum, deși trăiesc singură de aproape opt ani și nici nu mai merg la un serviciu, fac la fel. Mă și parfumez. O fac pentru mine. Când mă întâlnesc cu mine prin casă, să îmi placă. Dacă se întâmplă ceva urgent, dacă sună un vecin, un curier, orice, pot deschide ușa fără să fiu stânjenită. Am și zile în care îmi beau cafeaua în pijama. Dar, mai ales de când a început pandemia și am devenit tot mai statică, am zile în care, deși nu ies din casă, îmi fac și puțin machiaj, așa, pretext pentru a-mi zâmbi. Nu este un sacrificiu, este o formă de respect pe care mi-o acord, în primul rând, mie. Paradoxul este că am devenit cunoscută în urbe mai cu seamă prin aparițiile mele autentice. Iar faptul că oricând mă poate vedea cineva care mă (re)cunoaște mă face să fiu atentă la felul în care mă prezint. Dar nu fac efort, este a doua natură, așa sunt eu.

2. Spune-mi ce ți s-a tot întâmplat în viață! Te citim, avem fotografii cu tine înăuntru casei tale și în afara ei, dar eu vreau să știu unde-ai stat, de câte ori ai plecat din România și de câte ori te-ai întors, genul acela de informații cu care nu neapărat se inițiază o imagine publică dar cu ajutorul cărora chiar ajungi să cunoști pe cineva.

Ofelia Cozma: M-am născut la Movileni, lângă Tecuci. Deși ne-am mutat la oraș când aveam câțiva ani, tot pe la țară am stat destul de mult până la grădiniță și toate vacanțele. Cred că cifra TREI mi-a condus destul de mult viața. Am făcut clasele primare la TREI școli, cu TREI învățătoare (prima a murit când am terminat clasa întâi, clasele a doua și a treia le-am făcut cu mama, iar a patra, la școala de lângă casă, unde am urmat și gimnaziul). Liceul l-am făcut în TREI orașe. Treapa întâi la Bârlad, la liceu cu internat, pentru că acolo era un profesor foarte bun de matematică. A XI-a, la Tecuci, fiindcă era aici un profesor grozav, care, însă, a plecat la Turda (parcă) și am făcut clasa a XII-a la Iași (și la gazdă), unde fratele meu era deja student. Toate mutările astea și grijile unui copil care era mai mereu între alți oameni, mai ales la Iași, unde am fost provinciala clasei, m-au condus spre ratarea primei admiteri la facultate. Tot ce știam era că vreau să ajung într-un oraș mare, cu viață culturală (prinsesem gustul teatrului și al vieții urbane, aproape cosmopolite, prin comparație cu Tecuciul). Am lucrat câteva luni ca muncitor necalificat în trei schimburi, să mă resetez. Anul următor am intrat la Metalurgie, o facultate la care nu era foarte mare concurența, iar ingineria, pe vremea aceea, era urmată de stagiatură și îți asigura loc de muncă la absolvire. Facultatea am făcut-o locuind în TREI cămine din Tudor. Nu eram fericită cu facultatea asta, eu am o rigoare care îmi este specifică, dar am și o latură artistică, creativă, care era inhibată. Aveam impresia că sunt slabă și eram foarte reținută și complexată, nu mi-am trăit studenția, nu am fost niciodată la discotecă, plecam acasă în weekend-uri.

Stagiatura, în TREI locuri: Putna, Suceava și Iași, unde am ajuns cu un schimb de posturi. La terminarea facultății, în ‘85, mă căsătorisem, Gelu era inginer la CET Iași. La Putna am locuit cateva luni la hotelul de lângă mânăstire, apoi am primit un apartament în blocul primăriei, în care făceam focul într-un godin făcut la turnătoria noastră, din doi tamburi de RABA. Frig și umezeală. La Suceava am locuit în spălătorul căminului studențesc, pe care l-am amenajat cum am putut, măcar plăteam puțin. La Iași, locuiam cu mama soțului meu, care era văduvă. La revoluție, eram pe listele de repartiție locuință amândoi, dar s-au anulat listele. Gelu a început să repare, după serviciu, televizoare color aduse din Germania, și la șase sau șapte (parcă) televizoare reparate, primea unul pe care să îl vândă și să își ia plata muncii.

Acasă, viața ne era condusă de stăpâna casei. Mama lui nu m-a considerat niciodată destul de bună pentru copilul ei. Eu am plecat de la uzină și am intrat în asigurări. Am fost și lector pentru formarea de agenți de asigurari, era un domeniu nou, care lua amploare, mă descurcam bine. În ‘93 Gelu a plecat, cu un contract guvernamental, în Kuwait, să strângem bani să ne luăm apartament. Eu eram coordonator pe Moldova la vremea aia. Dar acasă eram abuzată și nefericită.

În urma unei crize, am decis că nu există decât două alternative: să merg la ai mei sau să merg în Kuwait, să fim împreună. Eram în depresie majoră. Până a ieșit viza, am stat la ai mei. În ‘94 am renunțat la cariera de aici și am plecat. Când am ajuns în Kuwait, Gelu făcea sharing pe un studio cu un fost coleg de serviciu. Beam apă din pahare de la brânză topită, avea un dulap de plastic cu fermoare, din cele pliabile, o canapea cumpărată din târg și mașină de spălat mică, semiautomată. În bucătărie era un fișet dezafectat de la biroul lui. Cumpărase o mașină americană, de ocazie. Ne duceam zilele dintr-un salariu în altul, de pe o lună pe alta. Dar eram bine, fiindcă aveam stabilitate, ne puteam bugeta, știam ce avem de făcut. Eu eram casnică, țineam casa și învățam engleza, citind ziarul și vorbind singură prin casă orice făceam. Ca să lucrez, am venit la București și am făcut cursuri și practică la Academia „Christine Valmy”, cosmetică, masaj corporal, manichiura, coafură, asistent manager. Cu astea m-am întors acolo unde era acum „acasă” și am câutat serviciu. Deja mă decisesem pe skin care, care îmi plăcea și eram bună.

Am lucrat in TREI saloane, în TREI localități. Primul, aproape de casă, un salon nou, acolo mi-am făcut mâna, cum se spune. Din a doua lună, pe lângă tratamente cosmetice, am și manageriat salonul. Făceam asta cu ușurință, era simplu să fac necesar/ consum/ aprovizionare de materiale, încasări, salarii, comisioane. În scurt timp am devenit cunoscută, se auzise de mine, Kuwait este o țară micuță, iar veștile circulă ușor, toată lumea este rudă sau prietenă cu toată lumea. Am mers la un salon de top, pe un program de lucru mai scurt și cu salariu mai bun. Gelu se mutase și el la o companie germană. Începusem să economisim bani pentru casa noastră. Atâta că, la Carole, viața era grea. Cu o copilărie în sărăcie și fără multă școală, adunase frustrări pe care le revărsa acum, când avea propriul business și bani, pe angajate. Fiecare zi era un șir de umilințe și de jigniri. Eu mai aveam norocul să scap, dar numai cât eram în cabină cu clientele. Prin februarie, după vreo cinci luni așadar, se adunase atâta oboseală, încât plângeam zilnic. Gelu îmi zicea să mai rezist până în vară, când veneam în vacanță, aveam nevoie de banii ăia. Îmi amintesc că, la sfărșitul lui aprilie mi-a zis: când vă dă acum salariul pe luna asta, gata, pleci. Te distrugi și ne distrugem viața pentru niște amărâți de bani. Pe 5 mai seara, am primit cec-ul cu salariul pe aprilie. A doua zi m-am dus și i-am spus că plec. Nu a vrut să audă, a țipat, m-a amenințat. Aveam pașaportul la ea, eram pe viza de muncă la salon. Am apelat la ambasadă. M-am eliberat. Am povestit asta, fiindcă este despre compromis, despre nevoi, despre cât înduri și pentru ce, care-i prețul, când te oprești? Următorul job a fost la un salon pe care l-au făcut două foste cliente de la Carole, am muncit acolo de la comandat echipamentele și materialele. La fel, faceam tratamente la cabină și manageriam salonul. A fost bine aici, atmosfera bună, deși era lung programul, 12 ore/ 6 zile, îmi era bine. Dar cele două patroane s-au despărțit, una a plecat, a venit sora celei rămase. Eu, la mijloc, fiindcă cea plecată fusese clienta principală. Simțeam că e începutul sfârșitului.

Într-o zi (ploua, ceea ce e rarissim în Kuwait), a intrat în salon o doamnă:

– Am auzit că aveți aici o persoană care face tratamente faciale excelente

– Eu fac skin care.

– Înseamnă că tu ești Ofelia.

Era Sheikha Maraheb al Sabah. Al Sabah e familia regală. Tatăl ei era Defence Minister. M-a luat sub aripa ei. Îmi plătea salariul de la salon și mergeam la ele, făceam body massage și facials pentru toate: Mama Sheikha (șefa clanului, mama ei), Maraheb, Yamama (fiica ei), Sabah (fratele ei). Maraheb m-a recomandat și prietenelor ei. Făceam home service. Veneam acasă cu chauffeur, uneori îmi dădea lucruri ( poșete, parfumuri, pantofi- eram pe același număr, șaluri). Mereu îmi spunea că știu să dau valoare lucrurilor. Boutique-urile mari, de designers, erau ale lor, mergeam și cumpăram când mă anunțau, cu reduceri care puteau fi și de 95%, ceea ce era accesibil chiar și pentru mine. Am făcut câteva investiții lifetime.

Atunci a fost și conflictul Iraq-Kuwait, când a fost capturat Saddam. Îmi amintesc că am fost sunată de Sheikh Sabah, fratele lui Maraheb, guvernul era în exil în UK, ei erau la reședința din Londra, și mi-a spus că, dacă avem nevoie de orice sau dacă ne este teamă, să mergem la reședința lor, care era păzită cu blindate, și să stăm acolo. Plecase multă lume. Stăteam acasă (era pe malul mării, aproape de zona cu rafinării și port, care era obiectiv militar, Gelu nu avea voie cu telefon în site, suna la câteva ore de la poartă, să afle ce vedeam pe FOX News permanent), avam cheile de la vecinii din bloc și hrăneam animăluțele rămase singure și udam plantele. Dinspre mare mai ajungea câte o bombă care zgâlțâia geamurile ferestrelor. Ne aprovizionam noaptea, aveam permanent în mașină câteva provizii, eu aveam în geantă actele, diplomele, schimburi, în caz că trebuie să plecăm urgent. Acasă aveam stoc de apă și alimente. Și pe Aki, pisicul orfan, ai lui plecaseră în State cu pisica-mamă. A trecut și asta. Noi ne cumpăraserăm un apartament frumos, într-o zonă bună. Acasă, lucrurile mergeau bine, locuiam într-un apartament frumos, luminos, într-un complex cu sală de gym, piscină, teren de tenis și parc, ne înțelegeam bine, aveam prieteni și cunoșteam oameni din diferite țări. Primeam vizite, Gelu juca tenis cu niște amici englezi, australieni, neozeelandezi. Călătoream. Aveam o viață așezată.

Am depistat în vacanța de vară, în 2006, la un control de rutină, că am cancer de col uterin. Nu am să uit cum am plecat de la clinică spre casă, având rezultatul biopsiei, am mers pe jos și mi-au trecut prin cap toate spaimele și toate scenariile de viitor. M-am operat repejor. Ai mei nu au știut, nu avea rost să-i îngrijorez, fiindcă oricum nu aveau ce face la spital, pe coridoare, odată ce eu eram la terapie intensivă. Le-am spus că plecăm la munte și acolo nu e semnal la telefon. I-am spus mamei, când deja eram acasă, în recuperare post-operatorie. Gelu a plecat, începea serviciul. Am plecat și eu la o lună de la operație. Îmi amintesc cu drag că a cumpărat bilete la concertul lui Phil Collins de la Dubai, locuri din cele scumpe, să pot sta așezată. A fost declicul la care am decis că vreau să fac altceva decât să câștig niște bani, voiam să-mi folosesc partea academică a educației, să fac ceva care lasă urme, sa simt că fac ceva folositor.

După ce am terminat tratamentul, am aplicat și am început lucrul la școli. Întâi la American School of Kuwait, ca substitute (atunci când lipsea un profesor, preluai clasa și ora, cu un plan de lecție de acoperire de urgență), apoi la The British School of Kuwait tot ca substitute, pentru ca după două săptămâni de plată cu ziua să primesc contract de Teacher Assistant. În scurt timp am început să fac cu copiii non arabic de Clasa Pregătitoare, ore pe intervalul de limba arabă, am extins proiectele pe câte o săptămână, părinții, copiii și profesorii erau încântați sa facă proiecte în loc de vizionat filme video. Rachel avea ore de Design & Technology cu elevii de școală primară, era considerată materie de curriculă, dar de specialitate, așa cum erau Muzica, Sportul, doar că orele erau alternativa la Limba Arabă și Islam (orele de Religie de la noi). Eu am început să lucrez cu ea. Fiind o disciplină practică, necesita pregătirea materialelor, a ustensilelor și a consumabilelor, menținerea ordinii permanente, (foloseam multe feluri de materiale- vopsele, cartoane, hărtie, țesături, lână, adezivi, pentru preparat mâncare). Cu Rachel am făcut o echipă strașnică. Învățam din mers, la început în timp ce ea preda, stiam ce vor avea nevoie copiii pt desfășurarea orei, apoi, crescând numărul de elevi, am început să am grupele mele de copii. Aveam și ore si făceam si pregătirea resurselor pentru amândouă, ea devenind intre timp și coordonator de departament, făceam în doi oameni si munca de asistent, care ar fi trebuit să fie al treilea om. Practic, am pus bazele Catedrei de D&T, fiindcă a avut mare succes, copiii învățau multe lucruri folositoare. Catedra s-a mărit,( eu am preluat grupele principale, cele ale lui Rachel, atunci când ea a devenit Junior Departament Coordinator), D&T se preda și la gimnaziu, de la clasa a șasea devenea opțional cu o limbă străină la alegere și era materie de examen, eram acum patru profesori și doi asistenți.

Ne-am mutat cu „Atelierul de D&T” în TREI locuri, cât timp am fost la BSK. Eram parte din Departamentul de Arte. Lucram în pavilionul în care erau și Conducerea Școlii, studiourile de muzică, atelierele de pictură, textile și de ceramică, iar la demisol erau workshops pentru elevii mici și gimnaziu, liceu. Am început cu un salariu mic, mult mai puțin decât câștigam în salon, dar eram foarte mulțumită. Lucram cu copiii, eram într-un mediu academic, îmi îmbunătățeam continuu engleza, skills de computer, pedagogie, psihologie. Eram respectată și copiii mă îndrăgeau. Mi-am făcut prieteni printre colegi. Cu Rachel și David (care a era profesor de Limba Engleză) sunt în legătură, ei sunt acum în Insulele Canare. Cu Howard, șeful de catedră, la fel, el este in Portugalia. Au fost anii cei mai buni. În care am conștiențizat faptul că pot. Mi-au fost de folos și rigoarea, organizarea, disciplina, creativitatea, entuziasmul, ambiția, dorința de a face bine, care acum erau utilizate la întreaga lor capacitate. Ne mutaserăm aproape de școală, astfel încât nu mai consumam timp cu naveta, iar drumul lui se scurtase cu 20+20 mins. Dar Gelu s-a îmbolnăvit. La scurt timp după ce a murit mama lui, a început să facă dializă de trei ori/ saptămână. Salariul meu nu acoperea costurile tratamentului. Dar ne descurcam așa, serviciul lui și poziția de project manager îi permiteau să facă dializa.

Trebuie să menționez faptul că, în toți anii ăștia, în care ne-am îngropat el fratele și mama, eu tatăl, între două avioane, am tot vrut să ne întoarcem acasă de tot. Dar el ar fi fost asistat social ca persoană cu handicap, eu însoțitor, eram la vârsta la care aici nu ar fi avut nimeni nevoie, iar bani pentru un business propriu nu aveam. Așa că am rămas acolo unde aveam joburi bune, eram respectați și aveam o viață activă, în circumstanțele date. Nu puteam călători, eram între ședințele de dializă, nu mai ieșeam la adunări cu mulți oameni, nu mai primeam lume, el obosea, ne țineam de serviciu, de spital și de casă. Între timp, ne străduiam să găsim transplant renal. Am avut și vizele pentru India, cu appointment făcut, însă mi-au respins dosarul meu medical pentru donator, fiindcă avusesem cancer. În 2012 ne-am făcut planul să mai stăm un contract de cinci ani și să ne întoarcem. De Crăciun am contractat un apartament mare aproape de spitalul Parhon, pentru dializă, urmărind și listele de așteptare de la Iași și București, pe care era înscris. Am plecat la muncă, aveam planuri, lucram la proiect pentru amenajarea locuinței.

A murit Gelu. Brusc. Infarct. Nici nu a ajuns ambulamța în timp util. L-am adus acasă la Iași, lângă părinții lui. Tot atunci am schimbat contractul pe un apartament mic, să mă pot descurca cu banii. Cei care aud că ai stat 20 de ani în Kuwait își imaginează că trăiești fără griji. Doar că noi am stat acolo atâta din cauză că mereu a trebuit să facem bani pentru o situație. Casa noastră, cu tot ce trebuia în casă și acolo și aici, apoi boala mea, mama lui care era tot în întreținerea noastră, verile, care erau fără salariu, chiria, apoi boala lui cu tratamentul de susținere a sistemului. Salariul meu nu acoperea în întregime costurile dializei) regimul alimentar, toate astea ne-au permis să trăim civilizat și decent, fără excese, dar și fără să facem mare spor. Nu unul care să mă ferească de grijile bătrâneții. S-a dat totul peste cap. Nu înțelegeam ce mi se întâmpla. Singură, într-o țară străină, am trăit înstrăinarea aia adâncă. Oameni care nu te mai cunoșteau oricum, fiindcă nu le mai erai de nici un folos, casa goală și un motan uimit. Munceam până seara în școală. Rămăsese lângă mine Lilani, cea care avea grijă de Aki în vacanțele de vară și de casă, câteva ore, în rest. Lilani care și acum mă sună, îmi scrie, nu uită niciodată ziua lui Sir, nici data în care a murit, nici ziua mea. Mi-a rămas Lilani familie. În vara lui 2013 am venit în vacanță și m-am mutat aici unde nu aveam amintiri comune, unde doar dorea să fim. Apoi am plecat înapoi la scoală. Școala era singurul punct de care nu trebuia să mă ocup atunci, era stabil.

Dar am dus greu. Aveam o fobie nouă: că mă lovește o mașină și mor acolo și ai mei cum se vor descurca acolo cu toate cele și cu Aki, știind ce greu mi-a fost mie, care măcar știam câte ceva. Prin iarnă m-am cam hotărât să vin acasă. În februarie am comunicat conducerii decizia mea, să poată scoate postul pentru recrutare. Am început să iau somnifere, să pot să dorm câteva ore și să nu cad din picioare, să îmi fac orele. Asta, după ce de vreo două ore mi-a fost rău la școală. Nu voiam să termin anul altfel decât mă știau colegii, om responsabil și eficient. Îmi era frică pe stradă, să nu mă lovească o mașină. Îmi era frică să merg pe stradă. Mă țineam de garduri. Nu ieșeam nicăieri decât la școală, unde mergeam pe jos, iar săptâmânal la oraș pentru aprovizionare. Poate că doar înnebuneam, într-un fel discret, fără să observe oamenii.

Și a mai fost o întâmplare care mi-a arătat că sunt îndrăgită și respectată de colegi. Mi s-a pus în vedere să nu mai vin complet în negru. Și, cu această indicație în cap și-n inimă, mergând spre printer, după ore, să ridic niște foi pentru lecții, m-am întâlnit cu prietena mea Hendra care m-a văzut abătută, m-a întrebat până i-am zis, plângând. A doua zi, când am intrat în teatru, unde se ținea briefingul zilnic dimineața înainte de careu, toate învățătoarele de la școala primară (cu clasele cărora aveam eu ore) erau îmbrăcate în negru și stăteau împreună, să se vadă grupul negru. Și m-au chemat între ele. Și acum plâng de emoție când îmi amintesc gestul lor. Între timp, împachetam „viața”. A fost o întâmplare care m-a speriat. Pusesem pe un site cu vânzări unde puneau expats diverse bunuri, acolo fiind un du-te-vino continuu. A venit un om care a tot aruncat ochii prin sculele lui Gelu și prin electronice, a zis că vrea să vină cu soția. Si când a sunat că vine, eu nu am mai avut grijă să fie Rachel (care se mutase în bloc cu mine și avea grijă zilnic dacă sunt ok) cu mine, el a tot amânat ora, astfel încât a venit pe la nouă seara, cu trei femei si patru copii, ele complet acoperite (bedu le ziceam) și s-au împrăștiat prin toată casa, și pe unde aveam cutii pentru cargo, mă tineau de vorbă, ceilalți umblau, am găsit-o pe una trăgând de sertarele de la bucătărie (acolo aveam puse acum actele, banii, bijuteriile rămase, în fine, tot ce era mai de valoare), iar la un moment dat am prins o privire de-a lui care m-a speriat, mi-a zis ceva de Gelu și de Dumnezeu; știu că mi-am zis: sunt o femeie străină, într-o țară străină, nu știe nimeni cine a venit în casă, poate să mă omoare ăsta dacă nu-i dau ce vrea, mă jefuiește, sunt mulți, de ce au venit atâția la ora asta? I-am zis cu blândețe că să vină a doua zi, că îi împachetez deoparte ce vrea, ca e târziu, că am serviciu, să-i văd plecați, că de fapt ele nu voiau nimic de bucătărie. Mi-a venit rău, am ajuns la spital. Am clacat. Apoi am sunat la cargo să împacheteze tot, am lăsat pt Lilani ce am lăsat și atât, am zis că mai bine le dau aici de suflet. Ceea ce am făcut.

În vara lui 2013 m-am repatriat. Cu Aki și cu un cargo în care mi-am împachetat viața mea de adult și de familie. A venit fratele meu acolo să ne ia și să ne aducă acasă. Femeie singură, plecată din țară de 19 ani, cu vârsta de 53 de ani, la care ești moartă pe piața muncii, nu cunoști pe nimeni, abia de mai știi numele străzilor din oraș. Prea obosită și la o vârstă la care vrei tihnă, nu agitașie și proiecte mărețe, pentru care oricum n-ai nici bani nici energie. Am colaborat la TREI școli private. În toamnă am mers la o școală și am lucrat fără salariu, ca să încep de undeva, să văd cum sunt pe sistemul din România. Activitatea mea aici este una de afterschool. Anul următor am mers la școala din complex. Cu tot cu mobilier și cu materiale școlare. Cred că am lăsat niște urme aici, ba, mai mult, cred că multe lucruri s-au făcut odată cu mine și au fost continuate, așa cum le văzusem, învățasem și aplicasem la BSK. Am muncit la o altă școală, mai veche, la managementul sălilor de clasă și al spațiilor comune ale școlii, ocazional întrând pe câte o oră ca substitute. Intre timp am făcut și un afterschool, dar care nu a funcționat nici o oră, persoana care avea spațiul s-a răzgândit. Ăla a fost un eșec pe care l-am resimțit din plin. În 2018 m-am retras. Am un blog, acolo mai povestesc. Am fost invitată la câte o școală, mentorat cu elevii. Cu adulții am întâlniri în care vorbesc despre educație și stil, la fel și cu tinerii. M-am ocupat de imaginea câtorva persoane. Și de organizarea unor dulapuri. Amenajări interioare la câteva apartamente. Desigur că ale mele au fost primele.

Deși nu mai am un loc stabil de muncă, simt că acest activism social al meu aduce mai multă plus-valoare, un profit social. Or, asta e bine, înseamnă că pot fi de folos. Cred că se poate trece și prin dureri, griji, tristeți, cu spirit și cu grație. Pe mine m-au salvat și mersul la operă, la teatru, la filarmonică, filme, cititul, legătura cu oameni creativi și activi.

Pandemia m-a prins destul de încercată la situații de criză. Comuniștii, apoi lipsurile, locurile, toate m-au antrenat pentru o viață cumpătată, la nevoie chiar austeră, cu acest cult al locului în care locuiesc, pe care, indiferent cum e el, să mi-l fac cuib. Și în care să mă simt în siguranță si bine cu mine. Și chiar cred că merit să îmi fie tihnă și pace cu mine și în jur. Aș vrea să pot să călătoresc atâta timp cât mă mai țin puterile. Și să pot să am grijă de mine și să mă bucur de ai mei, familie și prieteni. Și să scriu. Să povestesc. Poate cuiva îi e de folos ceva din toate cele ce spun.

3. Când ți-ai dat seama, prima oară, că oamenii iau în serios felul în care te îmbraci? Că nu aveai neapărat nevoie permanența unor venituri ridicate pentru a ieși în evidență? 

Ofelia Cozma: Încă din facultate. Deși nu se găsea mai nimic, ori poate tocmai de aceea, am devenit creativă și am început să improvizez, să îmi pun tușa mea. Cu câte un accesoriu construiam ceva diferit. Când am ajuns în Kuwait, am început să fac lucruri faine cu bani foarte puțini. Am spirit organizatoric, am un pragmatism format tot din permanenta chiverniseală pe care am tot fost nevoită să o aplic. Sunt conștientă de faptul că mă ajută ochiul, că am un simț al proporțiilor, al culorilor, că mereu m-a atras frumosul sub toate formele lui, iar designul cred că ar fi fost o opțiune, dacă aș fi avut alte condiții în vremurile în care am crescut eu.

Mereu am reușit să armonizez un spațiu, mutând sau adăugând o piesă. Și acum fac lucrul ăsta pentru prieteni. Dar felul în care m-am prezentat, oriunde am mers, că era o vizită, ori o recepție cu protocol înalt, că eram la școală sau în vacanță, cred că are o caracteristică: adecvare cu situația.

Sunt mulți ani de când merg cu prietene sau colege în oraș la cumpărături, sfătuindu-le ce să cumpere, potrivit cu ele, cu casa lor, cu persoana pentru care poate cumpărau un cadou. Nu știam pe atunci că asta înseamnă personal shopper și personal style adviser.

Acum un timp am primit un mesaj de la o persoană care locuiește în Belgia. Mi-a scris că mă găsise pe Facebook, și era copleșită de acest fapt. Pe când eu eram tânără, ea era copilă, locuia în același bloc cu soacra mea. Și mă aștepta în fiecare zi, când veneam de la serviciu, să vadă cum o să arăt în ziua aia. Apoi a aflat că noi am plecat în Kuwait și mergea la soacra mea, să îi povestească despre mine. Odată, a intrat în camera în care erau lucrurile mele și era fascinată, își amintea un parfum în sticlă roșie (Samsara), care era parfumul meu. Eu am amuțit, fiindcă nu am știut că încă de pe atunci eram un model. Altă dată, mi-a spus o doamnă de la operă că se adună la intrare ca să vadă cu ce ținută o să vin. O colegă de la școală mi-a spus că știe de la intrare dacă sunt venită, că „miroase a Ofelia”, eu schimbând parfumurile, pesemne e un ceva al meu distinctiv. Așa cum spuneam eu în anii 90 că în duty-free miroase a Occident. Când eram la școală, adesea vorbeam cu colege, învățasem tot felul de tips & tricks pe care le învățam. Asta fac și acum. Eu nu mă îmbrac scump, mă îmbrac bine. Pot să am o curea pe care am dat mai mult decât pe toate hainele. Și, oricum, nu este vorba doar despre haine, ci despre un ansamblu armonios, începând cu culoarea părului și tunsoarea, ochelarii – dacă există – machiajul, încălțămintea, parfumul, alte accesorii și hainele. Dar am învățat cu ce să punctez și unde nu se poate „trișa”. Și mi-am mai dat seama de ceva: toate lucrurile mele seamănă între ele și cu mine. Și când spun toate lucrurile, mă refer și la cele din casă, mobilă, prosoape, perdele, pahare… este o coerență care s-a construit cu pași mici și ritmici și care pot spune acum că sunt stilul meu. Și poate că ăsta este „secretul” meu, autenticitatea, fac lucrurile în felul meu, așa cum le simt și mi le simt potrivite. Asta cred eu că mi-a conturat imaginea asta de firesc, de nechinuială, de recognoscibil. Faptul că nu este discrepanță între felul în care arăt, mă port, trăiesc în casă și în afară ei, in online și offline, faptul că sunt eu în toate ipostazele, toate astea au făcut să devin un personaj, un brand.

 4. Frumusețea avansează odată cu vârsta sau e necesar să începem s-o exersăm? 

Ofelia Cozma: Touche! (Zâmbește.) Nu am fost un copil frumos, ci un copil complexat și bullied. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că singura mea șansă, ca femeie, este să mă fac de 90-60-90 pe dinăuntru, să adun în cap. Vorba „fă rai din ce ai” mi-a condus viața. De la o vreme, ea a devenit „avem o situație, cum o gestionăm?”

Le spun femeilor tinere că este important să aibă grijă de corpul lor încă de acum, fiindcă acum chiar au toate pârghiile. Să se tonifieze, să doarmă, să facă mișcare, masaje, să folosească produse de îngrijire. Toate astea își arată efectele după ce vor împlini 40-45 de ani. Atunci o să se vadă. Eu nu am avut condițiile de azi, iar acum e târziu, e imposibil de recuperat ce n-ai făcut toată viața. Norocul meu a fost, într-un fel, viața agitată și alergată pe care am avut-o, ea m-a ținut în formă.

Dar da, cred că se poate educa frumusețea. Fiindcă frumusețea nativă, dacă nu este completată de educație, nu radiază. Frumusețea este subiectivă. Aș numi-o mai degrabă armonie. Însă, dincolo de asta, eu mă uit la fotografii vechi și parcă acum arăt mai bine decat atunci. Și cred că știu și de ce. Pentru că atunci aveam griji, aveam necazuri, boli, frământări, planuri de îndeplinit, tratamente de plătit, iar asta se vede pe lumina din ochi, pe zâmbet, pe gât, pe umeri.

După părerea mea, este esențial să te analizezi cinstit și corect. Toți avem puncte slabe și puncte forte. Să știi ce te avantajează și cum să ascunzi sau atenuezi unele defecte este o artă. Este ca atunci când ne amenajăm locuința, toată lumea o face, unora le iese. Puțini plătesc pe cineva care se pricepe.

5. Un blog te aduce în atenția celorlalți. Merită să ajungi să te comunici online? De ce sunt mai interesați oamenii, de ce ai sau de ce ești? De cum ești sau de lucrurile pe care le realizezi? 

Ofelia Cozma: Pentru mine, blogul a fost supapa mea, atunci când m-am retras din activitatea didactică. Sunt un om care are nevoie de proiect, nu pot trăi fără să am ceva de făcut. Altfel, mă sting. Iar blogul este locul unde puteam continua activitatea de mentorat. Deja eram conștientă de faptul că mă cunoaște multă lume. Dacă, inițial, mă gândeam că or fi părinți de copii de la școlile pe la care am fost, ori oameni care m-au văzut la operă, la filarmonică sau la teatru, începusem să-mi dau seama că lumea mă remarcase și pe stradă, prin oraș, că mă căutase pe social media și îmi urmărea postările. Mă știau doamnele de la Bancă, de la vreo clinică, de la Primărie, de la librării sau magazine. Drăguț este că încă sunt surprinsă și uimită de fiecare dată când mi se întâmplă, or, asta mă face să știu că nu mă paște pericolul de a pierde contactul cu realitatea și de a mi se sui la cap „vedetismul”.

Blogul este locul meu de mentor. M-am autointitulat „povestitor, sfătuitor, educator de stil”. Cred acum, după încă doi ani, că „antreprenor social” este mai cuprinzător. Fiindcă refuz să rămân în rama mică a hainelor. Ele sunt un element din ansamblul pe care ne străduim să fim. Și, așa cum antreprenorii aduc un profit în bani, eu cred că aduc comunității și societății, un profit social, că pot contribui la generarea unor comportamente și atitudini.

Oamenii sunt interesați în mare măsură de informațiile pe care le poți furniza. De unde ai cumpărat cizmele, ce parfum folosești, cum să combini niște elemente, cu ce să îmbraci ceva, cu ce să te îmbraci într-o împrejurare. O altă parte dintre ei, știu că e mai mult decât atât. Pentru „modă” mereu îi direcționez spre tutoriale si spre instagram, unde este informație din belșug. Eu cred că mă pricep la a lucra personalizat, dacă ne raportăm la zona asta de imagine.

 6. Pentru că e ceva ce mereu se întreabă (și așa mai ieșim din zona abstractă) o copilărie cu cărți sau păpuși? 

Ofelia Cozma: Copilăria mea a fost, până la școală, mai mult la țară vara și iarna la oraș. A fost și cu cățărat în copaci, și cu păpușa Luiza (care încă mai există la mama acasă), și cu cărțile copilăriei. Cu multă joacă a fost, dar și cu cheia la gât.

7. Acum câteva săptămâni a trebuit să stai închisă în casă din pricina unor probleme de sănătate. Pregăteai ținute pentru ne-ieșit. Aș spune că era felul tău particular de-a continua să ne arăți afecțiunea și simțul umorului. 

Ofelia Cozma: Aud tot mai des că postările alea din autoizolare s-au bucurat de mare succes. Chiar mă gândesc să le continui. A fost o alternativă la faimosul hastag „ootd”- outfit of the day.

A fost și o formă de-a ține pagina în viață, de a nu mă lamenta, de a nu îngrijora oamenii. Am dezvoltat o tehnică de a evita victimizarea, tendința de a impresiona prin suferință.

Și da, umorul m-a salvat în multe situații, autoironia este, de asemenea, des întâlnită la mine, nu mă iau în serios tot timpul, cred că numai proștii și înfatuații sunt serioși tot timpul. Umorul, chiar dacă uneori e râsu’-plânsu’, este benefic. Bășcălia, însă, nu mă caracterizează.

 8. Vrei sau nu, ești un personaj. Cine te reîntoarce la realitate, cine e, de pilde, persoana cu care îți place să mănânci când nu ai chef să mănânci singură? 

 Ofelia Cozma: Deși poate este greu de crezut, nu mă comport ca un personaj. Or, asta cred că este grozav. Să poți să fii așa cum ești tu, tot timpul. Am început, totuși, să devin mai prudentă cu oamenii, reținere cauzată de unele dezamăgiri. Anul ăsta chiar a fost un an-turnesol.

Dar mai am o mână de prieteni cu care pot lăsa garda jos și cu care nu numai că râd mult, dar cu care știu că pot să și plâng, să fiu și caraghioasă, să mă prostesc, să îmi zic și păsurile, și frustrările, dar și laudele, fără să mă simt ridicolă.

9. Te numești Ofelia, de ceva timp ești Lady O. Vreo poveste pe care ar trebui să o știu despre numele tău? 

Ofelia Cozma: Lady O. nu este o titulatură pe care mi-am arogat-o, ea mi-a fost atribuită.

La primul salon la care am lucrat în Kuwait, am aflat că mi se spunea așa pentru că aveam vreo 35 de ani, eram blondă, tunsă altfel, iar colegele mele indience ziceau că sunt Lady Di a lor, și mi-au zis Lady O. Mai apoi, la școală, la un Secret Santa am constatat că eram Lady O. pentru colegii de catedră. Pe Facebook, câteva prietene mi-au spus tot așa.

Oameni din timpuri și locuri diferite, independent unii de alții, iată, mi-au zis Lady O. Cumva, pesemne că felul meu de a fi, duce spre apelativul lady. Sper că-l onorez și că nu se va transforma vreodată într-o ironie.

10. Se vorbește despre reinterpretarea costumului popular, acum câteva zile, cu prilejul sărbătoririi Marii Uniri, rețelele de socializare se umpleau de fotografii ale conaționalilor noștri îmbrăcați în port tradițional. 

Ofelia Cozma: Costumul nostru popular este foarte frumos, bogat și divers, oferind inepuizabile alternative de reinterpretare. Eu am avut costum popular autentic, vechi, din zona Durău. Îl purtam cu mândrie la școală, când aveam Internațional Week. De asemenea, am oferit multe ii și cămeși care au ajuns la prințesele din casa regală. Le cumpăram de la mânăstiri și din sate. Mie îmi plac piesele autentice, cele făcute la țară, ținute în lăzi de zestre. Și îmi place să integrez câte o piesă in combinații actuale, urbane, moderne. Am poze la operă cu o fotă peste un pantalon-țigaretă, de acum vreo șase ani. Cu brâu peste un caftan foarte elegant. Cu chimir la o rochie. Cămeșă bărbătească cu jeans. Fotă transformată în fustă. Fotă integrată într-o rochie din catifea, maramă de borangic la un costum sacou/pantalon. Am și cușmă brumărie, pe care am pus o broșă prețioasă și pe care o văd alăturată unei rochii rafinate. Tot felul de combinații pe care le fac așa cum simt într-un moment.

Paradoxal, tot mai mulți români poartă elemente ale costumului popular, dar tot mai puțini poartă piese autentice. Să porți ie made in China nu consider că e port popular.

11. Cine e inspirația din spatele inspirației Ofeliei Cozma, omul acela despre care să nu te întrebi ci doar să spui: „Îl admir!” 

 Ofelia Cozma: Știu că n-o să fiu crezută, dar nu am un model. Constat tot mai des că unele combinații pe care le făceam acum câțiva ani, acum sunt trend, peste tot. Bunăoară, purtam gulere și plastroane, mănuși de macrame, ciorapi cu model, șosete, tricotaje, cu mult înainte de a fi trend. Fiindcă unele erau vechi și găseam o soluție pentru a le integra în ținute, așa cum fac cu elementele populare. Cred că am un instinct, că am fler și intuiție. Și o maturitate stilistică ce-mi permite să găsesc alternative, să mă mențin nișată în felul meu, potrivit mie.

12. Există o reținere a anumitor case de modă când e vorba de asocierea imaginilor lor cu cea a femeilor trecute de 40 de ani. Asta mă duce cu gândul la un film recent al Graciei Querejeta, ” Invizibilele”. Care e sursa acestei invizibilității a femei mature? Discursurile sunt construite în așa fel încât să mai pierdem din indignare și totuși, ce se trăiește e altceva.

Ofelia Cozma: Parcă s-au mai schimbat nițel percepțiile de vreo doi-trei ani. Politicile sunt altele și pe piața asta, a modei. Deja se aduc în față și persoane corpolente, care înainte nici nu puteau găsi produse pentru măsurile lor, sau mignone. La fel și cu cele mature. Nu știu dacă ține de convingere sau de politically corectness. Și la noi, de exemplu, văd că femei care sunt aproape de 50 sau mai mult sunt tot mai vizibile, tocmai pentru impactul pe care îl pot avea asupra femeilor tinere: „Uitați, puteți fi și voi așa peste 25 sau 30 de ani”. Eu primesc mai multe complimente de la femei tinere, care ar putea să-mi fie copii. Poate văd în mine ceva inspirațional, că, uite, nu e chiar așa de speriat bătrânețea. La fel și elevii de liceu, nu mă percepeau ca pe o persoană bătrână, deși eram de vârsta bunicelor lor, la care ei se raportează ca la „bătrânii familiei”.

Eu nu mi-am ascuns niciodată vârsta. Cred cu tărie că este important felul în care parcurgem fiecare etapă și fiecare vârstă. Se poate face și grație și cu spirit, cu eleganță și, de ce nu, cu umor.

Pandemia ne-a privat cumva de posibilitatea de-a ne face planuri, nemaiputând conta pe viitor prima consecință a fost vulnerabilitatea. Și pentru că avem nevoie să continuăm să VISĂM, există oameni ca Ofelia Cozma, al cărei fel de-a vedea frumusețea ajungem să-l trăim cât mai mulți.

 

 

Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
100 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *