1
0
Interviu realizat de Mălina Grigoriță
*De ce scriu?
Laura Cătălina Dragomir; Cumva întrebarea implică un nivel al exigențelor și rezolvarea ei prin răspuns ar fi să afirm scriu că scriu pentru că am ceva de spus.
În realitate, eu nu sunt practicantă a literaturii sunt o întâmplată a ei, nu simt că m-ar ține cuvintele într-o stare de libertate condiționată. Sunt onestă cu stările mele și asta înseamnă că uneori mi se intâmplă să le termin râzând sau plângând, alteori scriind.
De aceea nu mă deranjează existența imperfect, nici a mea și nici a lucrurilor pe care le văd când scriu, așa cum știu și că există oameni care îmi așteaptă poeziile și alți poeți care nu mi le înțeleg.
Scriu așa cum sunt și asta mă ajută să nu am obligații cu o anume comunitate sau să depind de utilitatea unor structuri și forme.
Ideea că îmi permit să suspend orice în afara emoției mă relaxează ținându-mă departe de criteriile de suprafață.
Scriu ca să invoc și nu să convoc deși iubesc ambițiile intervenționiste ale poeziei. Trăim într-o lume „pe fugă”, o lume care uită repede și nu am chef să mă dezintegrez pasiv din pricina asta.
Consider că îmi pot permite să fiu diferită, continuă mie și, de aceea, mă așez aproape de ce sunt (uneori și de Dumnezeu) și mai scriu.
*Ce mă inspiră?
Laura Cătălina Dragomir: Am niște întrebări pe care nu le grăbesc știu puțin despre ceea ce sunt și am o considerație deosebită pentru ce nu am aflat încă.
Să spun ce mă inspiră însemna să nu permit posibilului lector să înceapă cu mine pornind de la o ipoteză proprie, ci să mă decodifice „așa cum i-am spus”.
Oricum, sunt un om care își amintește foarte mult și, din când în când, e de dorit să îți mai notezi din gândurile astea.
Scriu prea puțin despre ce e în afara mea, mai mult deduc lumea și depind, tot puțin, de ceea ce e Evident.
Cunosc multe persoane, întâmplări dar cum nu vreau să vină un moment în care să îmi reproșez că m-am căutat târziu și incomplet, prin poezie mă măsor de-a lungul și de-a latul.
*De ce continui să scriu?
Laura Cătălina Dragomir; Duc o viață cu riduri, proximitatea bolii și a morții( eu sunt asistent medical) fac ca, de multe ori, lumea care vine cu mine nu fie neapărat așa cum mi-aș dori.
Nu las nimic să îmi sperie creativitatea chiar dacă îmi vine greu să mă recuperez după întâlnirile cu rutina.
Continui, bănuiesc că deși vorbesc de propria-mi cazuistică nu spun ceva nou, ca o formă de îndrăzneală.
De-a mă adapta la un spațiu cultural distinct, de-a găsi unde să îmi pun cumva în ordine crize existențiale, de-a nu pierde ușurința cu care mă pot pune în contact cu mine. Poate și pentru a mă simți inclusă în evenimente.
Atunci când locuiești în altă țară cred există și o poftă didactică de-a scrie pentru a-ți continua limba.
Noile achiziții lingvistice, benefice în sine, vin însă și cu capcana deteriorării a ceea ce există deja. Așa apar cuvintele care erau și deodată nu mai sunt, așa apare și comoditatea cui face traseele comunicaționale în limba pe care o are cel mai la îndemână.
*Mă ajută poezia să mă dezvolt?
Laura Cătălina Dragomir: Poezia mea elaborează puțin și mă descrie mult. Un echivalent mai sincer cred că nu i-aș putea găsi decât în fotografie.
Asta cred că oferă, ulterior, persoanei, simplitate și claritate.
Pentru a putea scrie trebuie să rămân transparentă, să las deoparte orice tip de podoabe. Și cum poezia e rezultatul unui act imediat, perturbă. În fața ei nu te poți atenua!
Poezia ne strânge toate informațiile, așa cum alte instanțe retorice nu o fac. În consecință, se naște un soi de intimitate radicală cu tine.
După ce scriu, mă rog! Și asta înseamnă, în ceea ce mă privește, creștere.
Anul 2020 a fost, de exemplu, un an în care, chiar dacă nu mereu am conștientizat pe deplin, am experimentat o transformare în modul nostru de trăi, de-a ne vedea și de-a vedea lumea.
Am simțit și în poezie această transformare, adevărată, radicală, universală, o transformare care a dus la faptul că oamenii au devenit mai rezonabil și poeții mai puțin interesați de ceea ce convine pieței.
*Sfaturi pentru tinerii poeți
Laura Cătălina Dragomir: Nu-mi place să dau sfaturi așa cum altora nu place să fie martori ai anumitor evenimente. Să dai sfaturi e cumva ca și cum ai povesti despre ce ai făcut tu iar ceilalți nici măcar nu mai trebuie să-ți ghicească pașii.
Dacă e să mă gândesc la rețete, îmi vin în minte doar cărțile frumos ordonate pe un raft din bucătărie.
Poezia e despre cum să scapi, despre cum să te pui să zbori singur. De aceea, doar propria-ți minte îți poate spune cum să o scrii.
Să nu vă fie teamă să strigați, va fi, dacă nu o poezie de rămas posterității, măcar una din cele mai fericite amintiri ale timpanului vostru.
Nu țineți doar pentru voi strigătul, nici măcar atunci când strigați pe dinăuntru!
