1
0
Laura Cătălina Dragomir
Când eram mică, România nu făcea niciodată nimic rău. O prodigioasă convingere era să-mi arăt țara consacrând-o ca model puținelor prietene „străine”, din Basarabia și democrata Germanie, cu care-mi scriam într-o rezonabilă limbă rusă pionerească. Aplombul, deloc accidental, era o dragoste care credea în certitudinile ei. Abia mult mai târziu, când istoria de manual deja nici nu mă mai liniștea și nici argumentație amintirilor, multe și cărora nu știam nici ce să le spun, nu dădea, am început normalizarea României.
Îi rămăsesem solidară, eram bună cu ea, chiar dacă uneori simțeam nevoia să pun câteva palme de loc între noi ca să nu văd tot, ca să nu știu tot.
Țările n-au nimic rău, ce să zic, fiica-mea îmi spune că justific și înțeleg mult prea repede, că realitatea pentru mine e ca o casă de bună în care intru desculță ca să nu murdăresc. Copiii de când eram eu copil nu se certau cu ce aveau împrejur. Probabil de asta îmi e dor chiar și acum când am propriile mele indignări. Probabil de asta am încă încredere.
Anii au trecut și România nu-mi mai e necesară, aș putea, delicată cu patriotismul și cu ecologia ( împreună ), să pun în câteva cutii de carton, martiri și trădători, și să-i las pe mâinile oricui altcuiva ar vrea.
Doar că țările, odată iubite, nu mai pot fi doar evocate. Uneori, și ce convingător e sângele când vrea, pot fi și demonstrate. Ție, din nou și altfel. Alor tăi, de dinainte și de acum. Alor celorlalți, care dacă nu o cunosc pot începe s-o facă.
Nu poți fi vinovat de o țară si asta sperie. Pentru că greșelile nu se reduc la naționalitate ci la comportamente proprii.
Mi-ar plăcea ca vorbind despre România să mă simt bine. Să stau lângă fiică-mea care să mă întrebe, așa cum fac cei din generația ei – cu o lipsă a frecvenței respectului scorțos -, cu ce argumente îmi susțin orgoliul și scrisul cu diacritice și eu să îi spun că ortografia e dintre certitudinile unui popor chiar și atunci când e greu de explicat și ea să-mi răspundă că niciodată nu i-a fost rușine să meargă la școală româncă și să se întoarcă tot așa, că e ca atunci când nu se face primăvară de tot dar tu simți și îți pui pantaloni scurți și oamenii râd până când încet ajung să te înțeleagă și să te știe tocmai pentru că ești ca tine și nu ca ei.
Despărțirile sunt un motiv să schimbi lucrurile.
Uneori cineva moare și tu, ca un voluntar străin, ajungi să-l cunoști.
Suferința te ajută să stai în omul care nu mai e ca într-un oraș nou unde nimeni din familia ta n-a avut timp să te însoțească.
Și tu deși identic, nu ți-ai făcut nimic care să te sprijine în locul în care abia ai ajuns, știi că momentele o să le deschizi așa cum se rup rănile.
Ca să se vindece sau să le ia putregaiul.
Bunicul murise cu câteva zile înainte să mă nasc, așa cum fac bunicii care vor să rămână legați de destinul nepoților.
Eram un fel de descendență mai relaxată, mama îi vorbea câteodată despre faptul că se măritase, că nu fusese în luna de miere sau că încă scrie poezie și se scuza mult cred că exact când se scuza îi vorbea și de mine.
Ar fi putut să-i scrie scrisori dar ea pune multă pasiune în ce face și ar fi ieșit scrisori lungi și frumoase și neadevărate și pe bunicul minciunile îl afectau pentru că mereu fusese interesat de sănătatea mentală în situații de viață familială.
Mă născusem la Iași deși mulți ani, cum nu-mi trecuse prin cap să cer date mamei, crezusem că sacii de plastic noi și cutiile cu lucruri erau un semn că mă născusem în Catalunya și nu oriunde ci precis în casa femeilor Migvilla.
Femei care nu mai stăteau acolo cu noi pentru simplul motiv că uneori oamenii sunt arși și atunci, ca și cărțile, mor.
România poate sta liniștită, viața mea e despre ea doar că râd. Să știe că, deși mi se întâmplă și lucruri bune, eu tot țin cont de părerea ei. Simplificarea României, dacă e să onorez majoritatea, e că ne-a obișnuit. Ar fi fost suficient să ne facă prudenți dar ea a mers până la avantajul-elită: suntem obișnuiți cu tot, nimic nu ne sperie. Nici măcar istoria. Eu știu cum e. Chiar am fost niște ani acolo, era evident.
Alt lucru ar fi fost să mă prezint doar convinsă de cum trebuie să fie țara mea. Dar nu!
Aș fi putut alege mai rău, să-mi funcționeze generozitatea cu mine și să-mi iau altă naționalitate.
Probabil că asta am spus-o solemn, probabil că așa și trebuia, temele importante când se simplifică nu mai merită niciun adevăr.
Vin să vorbească despre România toți, știu ce s-a făcut bine și unde să se mai lucreze, își pun câte-o pereche de pantofi buni să reziste la stat în picioare și o fac.
O pun lângă altele mereu perfecte și ea stă și ne ascultă cum ne plac casele, joburile, mâncarea sau oamenii celorlalte.
România nu e regina niciunui bal. Ne mulțumim și când ajunge înainte să se termine luminile.
Numai că după toate câte ne amintim e singura de care ne-am apropiat suficient cât să fie a noastră.
În oricare din zilele astea o să mă trezesc zâmbindu-i și se va găsi cineva să mă numească patrioată!
Definitiv nu a existat un an în care să-mi fi propus să plec.
Am spus-o de multe ori, tot de atâtea ori de câte auzisem poveștile cu succese financiare concrete ale cunoscuților mei care părăsiseră Ro.
Motivul pentru care nu alesesem un moment era pentru că iubeam copiii, învățasem despre copii, lucram cu ei și eram prosper fericită.
Până l-am avut pe al meu, căruia mi-am dat seama doar în câteva zile nu că nu-i pot oferi viitor ci că nu-i pot garanta măcar mâncare și pampersi.
Auzisem vorbindu-se de Italia, cred că și despre Spania auzisem că nu-ți cad chiar nenorocirile deasupra dacă vrei să trăiești acolo.
Presiunea timpului nu m-a lăsat să cochetez în liniște și să descalific o țară sau alta catalogând-o ca nedemnă să găzduiască o „pregătire” ca a mea.
Oricum, încercam să mă amăgesc că va fi doar tranziție, că pe mine n-or să mă lichideze greutățile, oboseala fizică și psihică.
Când am abandonat România am știut că e obligatoriu să abandonez și sentimentul de putere asupra vieții mele.
Am fost avertizată că trebuie să-mi măsor, o dată ajunsă, pașii și vorbele. Că trebuie să las deoparte mândria ca atitudine.
Dacă e sa mă întreb, deși am învățat mai demult că întrebându-mă des aș putea să-mi reamintesc mai mult decât vreau, care e momentul în a cărui durere cel mai mult am crezut, ar fi ziua în care am mers prima dată la câmp. Să muncesc.
Eu fusesem aproape de activitatea asta cât să o văd doar în copilăria mea, în satul bunicilor…și acolo mereu alții moșteneau genul ăsta de muncă și nu eu, cea care eram întotdeauna a cărților.
Nu știam nimic, atunci mi-am dat seama cât de puțin habar aveam despre lucrurile care țin lumea pe picioare, mă uitam la toporișca cu care trebuia să curăț arborii, măslinii, și plângeam după modelul telenovelelor sud americane.
Nu am fost de puține ori rezistentă, am fost și atunci așa cum am fost în primii ( cam mulți pentru a fi toți doar primii) zece ani în care-am lucrat de luni până duminică. De sărbătorile noastre mai abitir pentru că ale noastre nu-s și ale lor. Sau, cel puțin, nu-s pe-o dată.
Am putut mereu, sau poate așa mi-am spus, mi-am tăiat părul, m-am îngrășat, am locuit în același trening ani.
În realitate, singura oglindă în care am vrut să mă văd a fost copilul meu. Cel care vedea frumoase și momentele mele anchilozate, persoana aceea mică care-și permitea să mă creadă regină peste o lume pe care-o inventa pentru mine.
Tristețea e cathartică. Și eu îți răspund azi și sunt tristă. Dar măcar e tristețe, nu depresie!
Tristețea în sine nu e o emoție rea dar dacă nu știi să oprești valul de energie toxică, „ajungi să nu mai ajungi” .
Dacă e să sper e să nu mă mai aud vorbind de parcă aș fi doar o fată-n casă!
Am făcut foarte multe lucruri!
Îmi doresc însă să nu le uit și „în fruntea mea” să nu vină sentimente dintre cele pe care medicii se încăpățânează să le numească boli.
Eu când am ajuns în Catalunya nu era nimeni.
Veniseră ai mei, nici ăștia clocotiți, o structură sufletească normală, cu mașina care mai trecuse prin situații asemănătoare și răspundea drumului fără să producă moartea organelor interne la intrarea pe cărăruile de țară.
Eu atinsesem maximum de prestigiu ca deteriorată economic la mine-n cartier și venisem să mă afund sau să supraviețuiesc, purtam niște ochelari mari după care sper că n-au rămas martori și-o ploadă justificată pe pașaport, în Spania.
Știam că derizoriile ”faime” de acasă nu ajută, trebuia doar să fiu muncitoare și non-suporteră a prostituției. Sau dacă curvă voiam să mă fac, să las îndoielile și să pun râvnă.
Când am ajuns în Catalunya nu era nimeni. Pentru ei era vara și un Sfânt Ion în care toți aveau încredere să i se roage și începuse obișnuirea treptată cu vacanța.
Stăteau toți, cât avea satul, ca pe-un depozit de oxigen pe plajele Valenciei într-un comportament asemănător fericirii. Știu că m-a mirat că oamenii ăștia nu se opreau de multe ori până să se simtă bine.
Eu știam ca n-am unde să mai merg, de la tensiune mi se înclina capul, singura care nu scârția cu sudoare era Amira.
Băutura mi-ar fi luat din senzația de sărbătorire a unui proces, oamenii te primesc cu vorbă când apari la unu și jumătate și pe soare în satul lor, apa din sticla de plastic nu făcea decât să adauge îndoieli.
Venisem în Catalunya ca să mă întorc acasă cu bani. Aveam poveștile pregătite, știam cum va fi totul pitoresc, cum o să-i dărâm sub podoabe.
Adevărul nu era util pentru genul ăsta de călătorii. Nu poți sta lângă el când dormi în paturi peculiare făcute din ce-au în plus pentru gunoi ceilalți.
Mulți ani n-am vrut ca dincolo de suprafață să mai exist. Marcam că trăiesc, ca să nu-mi fie copilul singur.
Până când într-o zi, învățasem să-mi pese de catalana scrisă pentru că Amira începuse grădinița, am pus cât aveam din posesia lingvistică într-un status pe Facebook.
Câteva cuvinte care-ar fi omorât și la ore după citirea lor. Despre suferința imigranților vorbeau în timpurile acelea doar jurnaliștii de ”polemică memorabilă”.
Parcela mea de putere n-au fost niciodată adjectivele, când vreau să dau foc îmi este greu în propriile rânduri.
Îmi amintesc că mi-am tras tot oful în cuvintele alea, am pus de vreo trei ori și faza cu ”puta vida” pentru că la prima mână nu-mi trecuse prin cap altceva mai dramatic.
În ziua aia l-am cunoscut pe Joan-Ignasi Ortuño Benages, omul datorită căruia am reînceput să scriu. Omul datorită căruia am ajuns în Catalunya când erau toți acasă.
Născută româncă, m-am considerat mereu însă „de oriunde” .
Călătoriile, în timpurile acestea când abia ne cunoaștem viața ( și asta, neatenți) sunt o creștere cu viu a culturii și-o deschidere cu caracter recuperatoriu asupra istoriei.
Toți am fost turiștii stabili ai unui oraș, i-am cedat într-o formă de „corupție” în care stau copiii obișnuiți să nu le lipsească nimic.
Barcelona nu mai e demult intenția mea de vacanță ci bunăstarea cui, prin privilegiu de rezidentă, ajunge să trăiască in Catalunya.
Îi cunosc istoriile dar niciodată nu-mi este suficientă. Îi cunosc oamenii dar niciodată nu mi-a plăcut s-o iubesc doar din spusele altora.
Cu toate acestea de un ghid care să-mi convină tot am avut nevoie, de un om care să știe cu orașul si cu locuitorii săi.
Joan Ignasi Ortuño, scriitorul& ziaristul& actorul, mi-a desenat venele capitalei catalane, a dat la o parte felul în care lucrurile chiar se întâmplă pentru a mă lăsa să-mi imaginez Barcelona cunoscând-o.
Singura influență din partea-i, și asta că mă așteptam să primesc multe, a fost un „cam asta-i” .
Cam asta-i înseamnă că orașul are spirit și lucruri de făcut, că nesimțindu-se forțat la cosmopolitism, îți oferă o formă recreativă de patriotism în care vizitatorul își dă cuvântul că se simte bine.
Cam ăsta-i e palpabilul limbii vorbite ca mulțumire a unei sensibilități identitare, e diferența de măduvă.
Barcelona e un oraș pregătit pentru recunoaștere internațională. Comerțul, industria, începute când istoria abia ieșea, au dat naștere unei culturi cu oameni universali, geniali și cu proverbial caracter. Abundenți.
E de ajuns să ți se exprime clădirile lui Gaudi, exultantul baroc al pietrei catolice, sau picturile lui Miró, ambitiosul suprarealismului.
E de ajuns să vezi Cartierul Gotic, cel care nu abandonează nicio palmă de loc între Port și Catedrală, între Las Ramblas si Via Layetana. Sau Montjuic cu al sau Poble Espanyol construit pentru Expoziția Universală din 1929.
Și dacă vorbim de forța turismului de-a face din lucruri cunoscute lucruri gigantești, când spui Barcelona spui Sagrada Familia și Parcul Guel, miezul de vizitat al tuturor verilor europene și asiatice.
Unele imagini și le ține trecutul. Amintirile.
De aceea, capitala catalană e cât s-o pui între cele trei dorințe după ce te faci mare.
Inepuizabilă.
„Hola, em dic Amira…
A, dar asta nu-i lucrare s-o predau profesorilor mei!
E prima dată când scriu să trimit în țara unde stă buni și unde am locuit și eu cu mama dar pe vremea când aveam memorie doar cât să știu fața ei și câteva mirosuri de lapte și haine frumoase.
Mă numesc Amira. În română, spaniolă sau catalană, Amira.
Mama îmi spune că în România nu-i privit cu ochi buni să schimbi numele omului după cum e limba ta și după cum poți pronunța.
Cei de aici spun Julio Verne. Și mie îmi spuneau Grigoriu c-un accent de stătea rău, până a venit mama la școală. Ca ea vine de multe ori cand e vorba de lucruri din astea care țin „de acasă”.
Deci, sunt Amira, am 16 ani de viață întreagă și 15 de Spania și n-am mai putut merge niciodată în România.
Dar am învățat să scriu și să citesc în părți egale chiar dacă căciulița și unghi pe litere mă mai trădează câteodată.
Acum sunt la liceu și, pentru ca trebuia să am și eu noroace, e o școală cu elevi din peste 12 țări.
Ce ne unește e o limbă care deși nu e a noastră, ne-a crescut pe toți și continuă să se poarte bine cu noi dându-ne ce știe ea să facă mai bine: înțelegere pe stradă și literatură la ore.
Oamenii de aici spun că noi, românii, învățăm mult mai repede limbi străine decât o fac ei.
Spun și lucruri rele și astea rele pe mine mă dor pentru ca pe mama o dor. Poate și pentru că ea avea mai multe în România și eu o aveam doar pe ea.
Știu ca mama ar fi fericită să stea să citească cărți românești la Aula de Convivencia. Ea și părinții celorlalți copii români de aici. Bunicii din România cu care am putea vorbi chiar românește și nu rumañol.”
[…] penițelelaurei.ro […]
Destinul unui emigrant ce și-a asumat toate riscurile unui început de viață, ca pe un început de lume. Această definiție se numește „Amira”. În toate limbile pământului. Două destine ca două orfeline. Oneste și puternice. Minunate și irepetabile. Sunteți un exemplu „viu” pentru toți emigranții și imigranții. Bravo!
[…] Deși vorbește fluent spaniola, sunt convins că și catalana, Laura nu a uitat niciodată să se întoarcă la cuvântul românesc cu diacritice cu tot. Fiți atenți cum se întoarce abil de la mărturisirea feminină clar simplă la originalitatea cuvintelor cu tâlc modern și neașteptat. Astfel, pe robarna.com își începe niște chestii așa: Îmi amintesc de prima iubire, un băiat care se dădea a fi doar prietenul meu și pe care îl sărutam fără să-l înfrunt, neidentificând probabil mirosul periculos al relațiilor permanente. La finalul mărturiei elaborate scrie așa, aducându-și aminte de ea și numai de ea: Nu-mi plac iubirile cu șansa de reușită. E o lipsa de tact din partea lor „să se împlinească” precum toate normalele vieții. Pe urmă, zicerile devin fals tăioase însă după cortină Kafka, aparențele afirmațiilor Laurei despre țara de origine pot păcăli mulți editori sau critici literari sau naționaliști grăbiți să semneze opinia cu început de deci: România poate sta liniștită, viața mea e despre ea doar că râd. Să știe că, deși mi se întâmplă și lucruri bune, eu tot țin cont de părerea ei. Simplificarea României, dacă e să onorez majoritatea, e că ne-a obișnuit. Ar fi fost suficient să ne facă prudenți dar ea a mers până la avantajul-elită: suntem obișnuiți cu tot, nimic nu ne sperie. Nici măcar istoria. Eu știu cum e. Chiar am fost niște ani acolo, era evident. (…) România nu e regina niciunui bal. Ne mulțumim și când ajunge înainte să se termine luminile. Numai că după toate câte ne amintim e singura de care ne-am apropiat suficient cât să fie a noastră, mai scrie Laura chiar aici. […]