0
0
Laura Cătălina Dragomir
Nahum Sternberg s-a născut în anul 1946, în București, și a absolvit Facultatea de Arhitectură „lon Mincu” din Capitală, începându-și cariera de architect la Brașov. În 1974 a emigrat în Israel și a continuat să lucreze ca architect până în prezent, ocupându-se de o gamă foarte variată de proiecte: clădiri de locuințe, de birouri, comerciale, școli, grădinițe, cămine studențești, centre pedagogice, biblioteci, săli de sport, teatre, hoteluri, policlinici ș.a. I-a plăcut să deseneze de mic copil și le-a făcut nenumarate portrete prietenilor și colegilor de școală și de facultate, iar pasiunea lui pentru desen a continuat peste decenii. Nahum desenează întotdeauna după model, de obicei în cărbune sau grafit, după care continuă să lucreze la aceste desene în studioul său din Tel Aviv. Uneori își scanează desenele, apoi le prelucreaza în Photoshop, creând adeseori serii alternative în texturi și culori diferite.
Recunosc că nu mă conformez cu interviurile care convin, reproduceri publicitare ale unor persoane accentuate de anumite conjuncturi. Clasificările, rații ades „unanime” de notabili și elite, trec prin proba propriului meu proces de analiză, rămânând nu cei care insistă ci cei care își demonstrează exceptionalitatea „in situ”. Nahum Sternberg inspiră o simpatie solidă și-o amabilitate din cele greu de crezut că mai există. Prieteniile „accidentale” sunt probabil cele cărora le am deplina acceptare. Sunt cele care își permit să nu fie obligate la nimic, fără manipulările pragmatismului. L-am cunoscut pe Nahum Sternberg pe Facebook. Seduceau caracterul estetic al profilului și modelele „de contur” ale desenelor la care, printr-un accept, mi se permitea să am acces. Sacrificând gratificații imediate, anii au adus o promițătoare trecere de la Nahum la Umi. O ipoteză îndepărtată se transformase într-o prietenie constatabilă.
Asimilezi conceptul de schimbare cu cel de creștere? Narațiunea evocatoare are o putere aparte, a relevantei. În ce-ai crezut când ai abandonat România?
Nahum Stemberg: Desigur ! Am crezut că voi avea șansa să mă exprim în mod mult mai liber, că mi se vor deschide noi perspective și desigur că nu m-am înșelat…
Aveai o carieră solidă. Nu știai cum e să eșuezi. Te-ai temut de o eventuală precaritate? Normalul dezvoltării unei țări ca Israelul însemna acceptarea unei mutări radicale.
Nahum Stemberg: Întocmai! Ar fi trebuit să mă mulțumesc de multe ori cu simpla adaptare pe teren a unor proiecte tip care nu erau tocmai pe gustul meu, deși trebuie să recunosc că cei patru ani petrecuți la Brașov au fost pentru mine o perioadă deosebit de fructuoasă, chiar dacă nu am reușit întotdeauna să-mi văd proiectele realizate după cum mă așteptasem ! Mutările radicale” de care vorbești erau exact ce-mi trebuia mie în momentul respectiv !
Ce-a fost 1970, ștergerea unei forme de-a fi sau rectificarea ei?
Nahum Stemberg: În anul 1970 tocmai absolvisem Facultatea de Arhitectură, pentru mine asta însemna sfârșitul unei perioade de vis, îmi amintesc că nu mi-a fost tocmai ușor să plonjez în realitate, însă pe de altă parte mi se oferea în sfârșit ocazia să proiectez cu adevărat și, de ce nu, să-mi văd realizate visele de care vorbeam !
Ești arhitect, o profesie, în aparență, îndepărtată de dificultățile financiare. Ți s-a reproșat vreodată că plecarea din țară ar fi fost o „atitudine economică”? De multe ori avem tendința să alimentăm o poziție de putere crezând că deținem sentimentul moralei.
Nahum Stemberg: Nu, nu-mi amintesc de astfel de reproșuri, drept vorbind și la Brașov câștigam destul de bine, nu mă plâng și, reamintesc, n-am părăsit România pentru a mă îmbogăți – pentru mine banii n-au fost niciodată un scop în sine – ci pentru șansa de a mă dezvolta nelimitat pe plan profesional !
Amintirile, pe umerii comodității, par a deveni lente, un consum personal care răspunde anumitor interese. Cu cine se așeza la masă, dimineața, Nahum când era mic? Vreau să dau o mărime sistemică acestui răspuns și să vorbim de universul protectiv în care ai crescut.
Nahum Stemberg: Drept să-ți spun, nu-mi amintesc să mă fi așezat la masă diminețile, eram întotdeauna grăbit să ajung la timp la școală, desigur cu sandwich-urile pregătite de mama, iar duminicile înfulecam ceva cu ai mei în bucătărie sau în sufragerie, recunosc că aici nu mă prea ajută memoria…și da, aș zice că universul în care am crescut era cu adevărat protectiv, poate chiar în mod exagerat ! Pentru mama, arta era cel mai important lucru în viață, m-a încurajat întotdeauna să desenez și să pictez, datorită ei i-am cunoscut de mic copil pe artiștii Renașterii, pe impresioniști, pe maeștrii români și ruși, ajungeam adeseori la expoziții precum și la concerte, la operă sau la spectacole de balet; am avut ocazia să cunosc personal o mulțime de artiști plastici de pe-atunci, printre care Iosif Iser, Dumitru Ghiață și Jules Perahim, la care m-a adus să le arăt lucrările mele și să le cer sfaturi…
Desenul, la vârsta copilăriei-adolescenței, e o pasiune de „impact”, îți oferă o anumită recunoaștere în rândul celor de o vârstă cu tine. Te lăudai, te lăudau?
Nahum Stemberg: Mă lăudau într-adevăr, în ce mă privește, eu eram mai reținut după cum fusesem educaacasă…Sigur că întâlnindu-mă în diferite ocazii cu foștii colegi de școală, aveam adeseori surpriza să-mi amintească de desenele pe care le pregăteam în clasă, de multe ori din proprie inițiativă, chestii de care apucasem să uit după atâta amar de vreme…
Avantajul arhitecturii a fost decizia ta? La facultate te aștepta o lume de pereți, venind tu din una a culorilor. Cum te-ai ordonat după noile reguli?
Nahum Stemberg: Decizia a fost a mea, după recomandarea părinților, cărora nu le-a fost prea greu să mă convingă că din artă nu se prea poate trăi și că e de preferat o meserie mult mai sigură, îmi închipui că știi deja că o mulțime de artiști în devenire au ales arhitectura, care era și ea considerată ca făcând parte din lumea artei, din aceleași motive !
Te-ai dezinteresat de desen în timpul studiilor? Au existat momente de interferență sentimentală din partea primei pasiuni?
Nahum Stemberg: Nu, nu m-am dezinteresat, oricum aveam și cursuri de desen și de modelaj, de fapt „ne desenam” proiectele începând de la fazele de schiță până la cele de prezentare, nu uita că încă nu apăruseră computerele, e adevărat că aveam și plăcerea să îmi populez perspectivele cu o mulțime de personaje, copaci sau animale de casă, un prilej în plus de a desena ! N-am renunțat nici la portrete, adeseori după o zi de lucru prindeam câte un coleg și-l puneam să-mi pozeze, desenam în cărbune, portrete foarte mari, cam 120 x 80 cm. sau mai mult !
Un domeniu nou de activitate te obligă să stai mereu treaz, se reconfigurează validările. Diploma e o acreditare dar există competențele pe care ți le poți „permite” doar după ani de practică. Ca rezultate finale, care sunt cele mai importante proiecte pe care le-ai girat?
Nahum Stemberg: Așa-i, sigur că lucrând în meserie n-ai încotro, trebuie să rezolvi probleme de care habar n-aveai că există când erai student, dar asta nu m-a împiedicat să mă ocup de proiecte foarte complexe încă din primii ani de practică ! Mi-e greu să hotărăsc care sunt cele mai importante proiecte de care m-am ocupat,am avut șansa să proiectez de toate – hoteluri, centre comerciale, complexe școlare, grădinițe, cămine studențești, biblioteci, centre pedagogice, arhive, săli de sport, clădiri de birouri, stații de benzină, cluburi, restaurante, sinagogi, stații de televiziune și locuințe de toate felurile, începând de la vile particulare până la zgârie nori și cartiere întregi !!! De multe ori proiecte foarte complexe care includeau mall-uri imense, country club, locuințe și birouri ! Cum aș putea hotărâ care era cel mai important ? Am investit imens în toate proiectele mele, n-am economisit niciun efort, indiferent de „importanță” ! Din punctul ăsta de vedere, aș zice că nu m-am schimbat foarte mult față de cum eram în facultate !!! Am făcut mii și mii de ore suplimentare, de multe ori fără să fiu plătit, mi-am petrecut nopți de-a rândul și sfârșituri de săptămână la birou pentru că nu suportam ideea că n-am făcut tot posibilul să obțin maximum pe proiectele mele !
Ești un artist care expune mult, vizibilitatea fiindu-ți asigurată de nenumăratele expoziții personale și colective. Inechitabil, presa culturală din România vorbește relativ puțin și de succese și de vânzări atunci când se referă la tine. Artiștii simt asta, de multe ori, ca pe o suferință a capacităților lor.
Nahum Stemberg: Am expus, într-adevăr, atât în Israel cât și în România, dar uite că tocmai că în România m-am bucurat de mai multă popularitate!!! Anul trecut am rămas în țară patru luni, timp în care am avut două expoziții personale – una la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București (circa 200 lucrări-curator cunoscutul critic de artă Marius Tița ) și cealaltă la Brașov (cam 100 lucrări, curator nu mai puțin cunoscutul colecționar de artă avocatul Nicolae Ioan Vârncean), și două expoziții colective – Minoritățile în Arta Plastică Contemporană, Zoom in, Zoom out – la Galeria Senat din București, curator Ana Sultana Cipariu, precum și Expoziția Arta Plastică Contemporană din România -APCOR – HXA Art Gallery, curatoare talentata artistă plastică Amy Vasilescu, expoziție itinerantă care circulă prin muzee din toată țara de vreun an de zile ! Am fost invitat la două tabere de creație – La Hărman langă Brașov și în Delta Dunării și am dat o mulțime de interviuri dintre care două la Televiziunea Română și trei la Radio…Pe scurt, nu mă pot plânge !
Nu te-ai simțit asediat de noile forme de artă, limbajul particular al digitalizarii neobligându-te să te contrazici cu desenul ci să-l transformi gestionându-ți resursele. Există un nivel de sofisticare al desenului digital dar, în opinia unei părți a publicului și o pierdere a individualității lui. Crezi că i se iau anumite atribute din cele pe care desenul clasic le are?
Nahum Stemberg: Așa-i, eu mă bazez întotdeauna pe ceea ce numești tu desenul clasic și continui cu Photoshop-ul pentru a obține efecte suplimentare și alternative la desenul de bază. În momentul de față nu simt nevoia să trec la desenul exclusiv digital, sunt de acord că oferă un nivel de sofisticare la care e foarte greu să ajungi prin desenul clasic și da, cred că pe de altă parte i se iau anumite atribute pe care le are desenul clasic.
Arta, achiziționarea ei, au fost privite ca un simbol de statut. Banii grăbesc tendințele. Unde se plasează responsabilitatea artistului în raport cu publicul care îi iubește arta fără a putea-o cumpăra?
Nahum Stemberg: Deoarece continui să lucrez ca arhitect și nu depind de vânzarea lucrărilor mele, recunosc că faptul că am posibilitatea să expun și să-mi postez desenele și în spațiul virtual îmi permite într-adevăr să ajung fără probleme la un public suficient de larg și fără să-mi cumpere arta !
Trăim ani succesivi de panică, angoasă. Cum se duc și vin prioritățile în astfel de momente istorice?
Nahum Stemberg: Aici trebuie să recunosc că acești ani de panică de care vorbești nu m-au afectat în mod deosebit, în orice caz nu în ceea ce privește arta mea, e adevărat că am fost nevoit să renunț pentru un timp la desenul după model, dar având în vedere faptul că aveam o mulțime de schițe de prelucrat și de finalizat, nu mi-a lipsit de lucru !
Destui vedeau pandemia ca pe un proces de conștientizare, o salvare a valorilor durabile scăpate, cu efort, din modelul consumist, cultura „intermediarului” înlocuită de cultura efortului. Cumva s-au grăbit, cumva ne-am grăbit, demonstrându-se că fusese vorba de o gestiune oportunistă.
Nahum Stemberg: Așa-i !
Suntem în aprilie, o lună incăpățânata. Cum era aprilie în Brașovul copilăriei tale?
Nahum Stemberg: Nu știu ce să-ți răspund, nu uita ca eu mi-s bucureștean, dacă ajungeam la Brașov cu părinții, asta se întâmpla doar în lunile de vară…
Ce-ai mai completa la viața ta?
Nahum Stemberg: Aș vrea să s-o reiau cu arhitectura – am lucrat mai puțin în ultimul timp și tare-mi lipsește, să progresez cu pictura – până acum m-am cam mulțumit cu grafica,…să-mi văd copiii căsătoriți și, de ce nu, să mă bucur și de ceva nepoți ! Oameni care să îmi spună că nu mă plac ?…Nu că aș crede că lipsesc din ăștia, dar pînă acum n-am prea avut șansa să mi-o spună în față !
Scriam nu demult: „poate există gloanțe cu acțiune diafană dar și oameni care să-ți spună că nu le placi, fără să condamne nimic.” *Onest, pentru mine, Nahum Sternberg e Umi.*
Nu m-am putut abtine sa comentez. Foarte bine scris!