1
0
Laura Cătălina Dragomir
Singura coerență de la care am învățat, oscilantă precoce fiind între imaginație și memorie, e să mă desprind de inflațiile speculative instaurând în viața mea idei prețioase și oameni prețioși, fără colapsarea pe care ți-o dă cotizarea acestora. Prieteniile se memorează până la punctul în care reușesc să ne ajute să supraviețuim la un nivel superior: să fim. Prietenii nici nu contează de unde vin, important e că ajung la noi, cu evidența bunăvoinței articulată între cuvânt și lucru făcut. Imi place să portretizez în straturi, dincolo de fotogenia ce se caută adesea la ora interviului.
Pot confirma că ești un prieten bun, Mugurel Bărbulescu! Mie.
Avem dreptul să respingem admirația exercitând o inoculare la lauda de decor?Până unde accepți gesturilor individuale ale publicului să te premieze?
Mugurel Bărbulescu: Normal că mă simt bucuros când sunt apreciat sau premiat, atât cât vrea și consideră fiecare să mă aprecieze. Însă, ce mă bucură cel mai mult este că niciodată nu m-am „umflat în pene”, nu m-am considerat mai bun ca alți artiști sau că arta mea e superioară altora. Niciodată! Singurul lucru pe care îl pot spune și pare o „autolingușire” este că, vorbind despre creațiile mele, eu nu fac niciodată greșeli. Dar pentru mine este un adevăr.
Declini, într-o splendidă manieră în care modestia avansează, posibilitățile de-a se ști cine e în spatele operelor tale. Există două țări sigure în viața ta: România și Australia.F uncționezi pe bază de biblioteci și tutun. Avansăm la structură! Cine e Mugurel Bărbulescu?
Mugurel Bărbulescu: Bibliotecile și tutunul au fost odată, dar nu niciodată! Mugurel Bărbulescu este o ființă umană care a supraviețuit 66 de ani și care a făcut „și bune și rele”. El este un om care, înainte de dorința de a desena și picta nu prea..”le are” cu realitatea…reală a lumii în care trăiește. Și da! România și Australia sunt cele două locuri unde m-am născut.
Când ai plecat din țară, ce ai lăsat în urmă: oameni sau „cenuși”?
Mugurel Bărbulescu: Am plecat de acasă la 33 de ani, fiind o persoană de o imaturitate extremă. Am lăsat în urmă familie, prieteni, amintiri, dureri, dar și o frumusețe de femeie tânără, generoasă, iubitoare și care purta în pântece rodul iubirii noastre: un băiat care s-au născut nu cu mult timp după plecarea mea, și de care nu am vrut să aud până când a împlinit 16 ani.
Australia e un loc fără brumă, o parcelă cu integrați? Câteodată realitățile îndepărtate sunt încoronate, asemeni titlurilor reușite de cărți.
Mugurel Bărbulescu: Australia este un loc de bine. Are și brumă,bare și răcoare, dar este și dogoritoare la extrem. Suntem în jur de 267 de etnii care trăiesc pe această insulă, unii integrați, alții așa și așa, iar alții aproape deloc.
Alternativă la ego, ai decis că poți da opere importante orientând publicul înspre originea lor conceptuală și, în minimă măsură, înspre autor. Deplasând întrebarea, cu cine simte unire arta ta? Ce spun criticii când cred că publicul n-ascultă?
Mugurel Bărbulescu: Creațiile mele sunt născute și unite cu copilul din mine, așa cum e el: furios, bucuros, nemulțumit, capricios, liniștit, neputincios, atotputernic.
Probabil și din pricina utilizării continue, vorbim mai mult de premii decât de oamenii care se gândesc să vină să ne vadă creațiile. Acum ceva timp, bucureștenii au avut ocazia să vadă o expoziție făcută pentru ei. Tu, rămânând în Australia, cine au fost cei care ți-au trimis poze pe mobil?
Mugurel Bărbulescu: Fiul meu Laurențiu, un cuplu de prieteni, o prietenă de pe Facebook (cunoscută pentru fotografiile ei) și vreo două-trei prieteni. De fapt, lucrările mele au fost dăruite integral fiului meu Laurențiu, pentru că el a fost cel care s-a și zbătut să facă totul posibil, motiv pentru care îi mulțumesc cu mâna pe inimă.
Care sunt obiectivele contemporane ale artei, unde se găsește materialul ideatic care îți produce expansiuni cu mesaj?
Mugurel Bărbulescu: Nu știu și nici nu vreau să știu! Este prea multă goană și vânătoare după cuvinte „alese”, bombastice-fantastice!
Realitatea abundă, până la punctul de-a ne fi incomodă. Covid-19, ca entitate, a dus la reutilizarea unor stări de spirit. Ai muncit cât s-a stat „în adăposturi”?
Mugurel Bărbulescu: Da. Eu zic nu muncă ci evadare, plăcere, vindecare, redescoperire, comunicare cu exteriorul și cu alți semeni.
Ai promis cuiva vreodată că vei deveni „un artist cunoscut”?
Mugurel Bărbulescu: Mă simt încurcat. Zic asta pentru că nu văd rostul unei astfel de promisiuni, dar, pe de altă parte, nu sunt sigur 100%. Poate am făcut-o, dar nu îmi aduc aminte.
Se poate retrage memoria? Ar atenua parte a unor situații problematice, clar. De ce rămâi în Australia? Experimentezi cu gânduri de tipul „cum ar fi fost arta mea dacă România…?”
Mugurel Bărbulescu: Nu, și cred cu convingere că memoria nu se poate retrage când vrem noi. Doar se pierdut, ușor, ușor, pe măsura declinului, către apogeu. Fizic sunt în Australia, dar sufletul, inima, gândurile, dorurile, toate sunt acasă, în România. Încă mai sunt aici pentru că am și aici un fiu, iar în România nu aș avea cum să supraviețuiesc financiar. Însă dorul meu cel mai mare este să fiu văzut și acasă, să fiu apreciat de către cei din România.
Cum trăiește un artist „curățenia” corectitudinii politice?
Mugurel Bărbulescu: Nu cred în așa ceva. Expresia asta e prea abstractă pentru mine, nu există!
Exercită banii, câștigurile, comportamente autoritare în relație cu artistul, sunt ierarhiile mai periculoase decât terenurile minate? Mulți au devenit „suavi” odată ajunși la oportunități.
Mugurel Bărbulescu: Depinde de felul in in care este construit artistul. Deseori, dacă nu știm să gestionăm succesul, lucrul ăsta ne poate duce de râpă. De-a lungul anilor am fost întrebat foarte des: „și? Vinzi ceea ce creezi?” Întotdeauna mi s-a părut o întrebare fără rost și am răspuns în doi peri.
Cum e să apară proiecte pe care să le faci împreună cu fiul tău? E mai mult decât atât, e un fel de-a-ți fi dor. Și știm multe despre asta și tu și eu.
Mugurel Bărbulescu: Pentru mine ar fi exemplul perfect de succes și împlinire artistică. Și da, e un alt fel de a-mi fi dor: de el, de acasă, de mine colindând pe coclaurile României.
Există o conștiință bună sau măcar una educabilă? Ți-ai pregătit arta să facă lucruri pentru ceilalți?
Mugurel Bărbulescu: Nu știu. Bănuiesc că fiecare avem un fel de conștiință. Și, de ce nu, se poate învăța, dacă este nevoie. Și arta mea este pentru ceilalți. 90% din ce am creat de când am început să desenez (34 de ani) a fost pentru cunoscuți, prieteni apropiați. Împlinirea pe care o simt la vederea unui zâmbet, sau o lucire de bucurie pe fața celui care primește ceva ieșit din sufletul meu nu se compară cu niciun premiu, recunoaștere, faimă sau bani.
Până la urmă, s-ar putea ca interviurile cu prieteni să nu fie atât de prietenoase, nu?Aproape terminăm și tu mi-ai povestit viața ta și eu nu ți-am povestit nimic. Să întrebi, asta o fac mereu. Mă pui să-ți răspund?
