„Moartea altruistă”, soluție evolutivă pentru salvarea speciei

1 0
Read Time:30 Minute, 11 Second

Laura Cătălina Dragomir

Este adevărat că sacrificiul de sine este singurul lucru care dă sens morții? La această întrebare războinicul este obligat să răspundă „da”, știind foarte bine că misiunea sa de sinucidere nu are sens”. Locotenentul Nagatsuka, pilot kamikaze

Din cauza stării de urgență sanitară în care planeta se găsește prinsă, suntem obligați să fim interesați de noțiuni ce până acum ne erau străine. Presa lumii publică articole de medicină moleculară și epidemiologie. Furtuna de citokine este unul din multele concepte ce ne-au devenit familiare. Dar mecanismele sale încă scapă până și celor ce lucrează în domeniu.

Potrivit cercetătorilor, pe lângă infectarea celulelor pulmonare, virusul provoacă leziuni prin infecția directă sau indirectă, a celulelor endoteliale, care sunt cele ce formează vasele de sânge care se află în plămâni.

José Alcamí, cercetător la Institutul de Sănătate Carlos III, Spania spune că sistemul nostru imunitar poate fi conceput ca un fel de armată, o forță care luptă împotriva microbilor care ne invadează. „În mecanismele corpului nostru există substanțe solubile pe care celulele le produc: citokinele. Sunt ca proiectilele care localizează celulele infectate și le distrug într-un mod selectiv”.

Este vorba despre un mecanism de protecție care apare în orice inflamație și care de obicei este capabil să se oprească în timp, dar sunt momente când scapă de sub control și producția acestor citokine devine excesivă, atât cantitativ, cât și calitativ. „Este ca și cum ai semăna întregul organism cu grenade: celulele infectate vor fi distruse, în acest caz de coronavirus, dar vor exista și distrugeri ale celulelor sănătoase”

Noile creșteri ale numărului celor infectați și spitalizați cu coronavirus au pus din nou în discuție conceptul de furtună de citokine. O reacție necontrolată a sistemului imunitar care a avut un rezultat fatal pentru mulți dintre pacienții cu COVID-19.

„Ceea ce se întâmplă probabil este că virusul infectează celulele plămânilor provocând pneumonie, dar lezează și celule ale vaselor de sânge. Astfel, se provoacă o cascadă de evenimente care vor duce la niveluri extrem de ridicate ale anumitor citokine, care nu numai că vor provoca leziuni plămânilor, ci întregului organism”, precizează Alcamí.

Nu se știe încă de ce există persoane care nu dezvoltă această afecțiune gravă. „Se întâlnește mai des la persoanele în vârstă, la pacienții obezi, cu diabet zaharat sau cu hipertensiune arterială”. Ajunge să provoace leziuni semnificative plămânilor, rinichilor și inimii. „Infecția cu coronavirus încetează să mai fie o boală locală a sistemului respirator și devine o boală sistemică ce afectează întregul organism”.

Oamenii de știință ruși au fost însărcinați să găsească o substanță care să acționeze ca un „întrerupător al morții”, oprind reacția în lanț a furtunii de citokine. Medicamentul, numit Leitragin, a fost dezvoltat de Centrul de Cercetare Tehnologică Biomedicală al Agenției Federale Ruse pentru Medicină și Biologie (FMBA) și se află în prezent în studii clinice în Rusia. Deși substanța sa de bază a fost cunoscută și folosită anterior în medicină pentru tratamentul ulcerului de către medicii sovietici, echipa FMBA a fost cea care a descoperit cum să o aplice pentru tratamentul cazurilor severe de Covid-19 și, potențial, a altor boli mortale ce provoacă inflamații pulmonare care pun viața în pericol.

Încercarea de a opri acest răspuns imunitar necontrolat, menținând în același timp capacitatea organismului de a lupta împotriva virusului, fără a provoca daune suplimentare, este ceea ce oamenii de știință și medicii din unitățile de terapie intensivă din întreaga lume luptă să obțină. În acest sens, Leitragin apare ca o schimbare esențială, deoarece noul său mecanism funcționează într-un mod specific și se spune că este complet sigur pentru sănătatea pacienților.

Această metodă este mai eficientă decât utilizarea anticorpilor monoclonali care sunt foarte scumpi și nu sunt adecvați pentru tratamentul clinic. Procedura de neutralizare completă a sistemului imunitar al pacientului cu steroizi antiinflamatori expune pacientul la risc pentru alte infecții.

„Acest medicament rezolvă o problemă cheie, oferind cel mai avansat tratament”, a declarat pentru revista Russia Today profesorul Maxim Skulachev, cercetător la Universitatea din Moscova (MSU).

Profesorul Skulachev este unul dintre eminenții cercetători în domeniul mitocondriilor. El a descoperit „electricitatea mitocondrială” și „ionii Skulachev” (ioni penetranți care sunt direcționați electroforetic către mitocondrii) (1969). A propus o teorie a îmbătrânirii programate ca mecanism care mărește capacitatea de evoluție (1997). Pr. Skulachev a sugerat, de asemenea, că îmbătrânirea programată treptată, observată la aproape toate mamiferele, are un avantaj evolutiv față de moartea subită programată observată la unele animale, cum ar fi somonul, caracatița și șoarecii marsupiali masculi, precum și multe insecte și plante.

Profesorul Skulachev conduce Megaproiectul SkQ pentru a studia efectul derivaților cationici de plastochinonă (SkQ) în inhibarea efectelor ROS asupra mitocondriilor, întreruperea programului de îmbătrânire și, în consecință, oferind potențiali agenți de tratament pentru diferite boli legate de vârstă. Rezultatele preliminare sunt interesante, mai ales în ceea ce privește bolile oculare legate de vârstă, cum ar fi sindromul ochiului uscat. Pentru această boală, studiile clinice au fost deja finalizate cu succes.

Vasta experiență a profesorului în acest câmp, diferită de a majorității investigatorilor epidemiologi, i-a permis concluzii surprinzătoare. Până acum, se credea că o furtună de citokine este declanșată de o eliberare incontrolabilă a zeci de soiuri diferite de citokine, ceea ce era dificil de înțeles. Cu toate acestea, profesorul Skulachev spune că au putut să identifice un singur „infractor” cheie.

La început, oamenii de știință ruși au petrecut luni de zile determinând că virusul Covid-19 testat pe șoareci nu duce la rezultate viabile. Răspunsul rozătoarelor la boală nu se potrivește cu cel al oamenilor, chiar și la așa-zișii șoareci „umanizați”. Apoi, au folosit o strategie de detectare a drogurilor și s-a identificat o substanță care dezactivează „furtuna”. Se presupune că ar fi o citokină specifică ce declanșează acest proces mortal.

Apreciind „cantitatea enormă de muncă” depusă la FMBA, profesorul Skulachev de la MSU spune că o echipă de la institutul său a obținut rezultate similare în timpul propriilor cercetări asupra furtunilor de citokine. În plus, el crede că cele două echipe au descoperit în mod independent un „mecanism evolutiv de sinucidere” universal care omoară un organism pentru a preveni răspândirea infecțiilor grave.

Acest „mecanism evolutiv de sinucidere” care atacă un individ contagios pentru a proteja restul speciei invită la reflecție. Vorbim despre o sinucidere involuntară, o programare biologică ignorată până acum la oameni. Selecția naturală se dovedește a fi de un rafinament ocult ieșit din comun.

Teoria evoluției biologice prin selecție naturală prezentată pentru prima dată de Charles Darwin (1859) este probabil cea mai revoluționară idee din istoria gândirii umane. În mod surprinzător, și în ciuda importanței sale cruciale pentru înțelegerea noastră ca specie și a oricărei alte specii biologice, foarte puține ființe umane înțeleg cu adevărat, sau chiar cunosc, mecanismul natural care ne-a creat. Niciodată un concept aparent simplu nu a fost atât de greu de înțeles. Este ca și cum selecția naturală, la crearea unei specii inteligente ca a noastră, a ascuns în același timp logica biologică elementară din spatele funcționării acesteia.

Se credea că motivul final pentru care selecția naturală nu face parte din bagajul cultural al întregii omeniri se datorează unei rezistențe active față de aceasta, deoarece ideea selecției naturale ca sursă creatoare a lumii naturale ne obligă să ne trezim din vise milenare. În spatele selecției naturale există o viziune asupra lumii care zguduie adâncurile credințelor și miturilor moștenite cultural. Selecția naturală este revoluționară pentru că ne spune că nu suntem speciali, pentru că ne pune la locul nostru în ordinea lucrurilor, a naturii. Nimeni nu a exprimat mai bine decât Jacques Monod (1970) impactul emoțional provenit din faptul că ne descoperim „singurătatea totală, ciudățenia radicală, într-un Univers surd la muzica noastră, indiferent față de speranțele, suferințele și crimele noastre”.

Selecția naturală este procesul care are ca rezultat intrinsec producerea de organe, structuri și comportamente care sunt concepute pentru supraviețuire și reproducere. Relația parazit-gazdă este unul dintre factorii cheie în evoluția vieții. Majoritatea formelor de viață celulară posedă diferite moduri de apărare împotriva agenților patogeni, inclusiv imunitatea înnăscută, imunitatea adaptivă și moartea celulară programată (sinucidere altruistă). Coevoluția acestor strategii de apărare diferite, dar care interacționează, produce regimuri evolutive complexe.

În 1802, teologul W. Paley a publicat lucrarea Natural Theology, în care susținea că designul funcțional al organismelor evidențiază existența unui creator omniscient. Potrivit lui, ochiul uman, cu designul său delicat, era dovada concludentă a existenței lui Dumnezeu. Selecția naturală este, de asemenea, oportunistă și miopă, deoarece selectează acea variantă care este utilă în fiecare moment, indiferent dacă această selecție se dovedește a fi contraproductivă pentru populație la un moment dat. Nu ține cont de valoarea socială a individului, ci doar de cea biologică: un corp periculos pentru grup trebuie eliminat.

Evoluția biologică este procesul istoric de transformare a unor specii în alte specii descendente și include dispariția marii majorități a speciilor care au existat. Una dintre cele mai romantice idei cuprinse în evoluția vieții este că oricare două organisme vii, oricât de diferite, au un strămoș comun la un moment dat în trecut. Avem un strămoș comun cu oricare dintre bacteriile care există astăzi, deși timpul până la acest strămoș se întoarce în acest caz la mai mult de 3 miliarde de ani. Ideea de evoluție este un concept deschis, este o descriere mecanică a schimbării care nu spune nimic despre forța motrice sau forța creatoare care stă la baza transformării.

Confruntându-se cu provocări frecvente cu bacteriofagi, bacteriile au dezvoltat numeroase mecanisme pentru a rezista infecției. O strategie de rezistență folosită în mod obișnuit este infecția abortivă (Abi), în care celula infectată se „sinucide” înainte ca bacteriofagul să își poată finaliza ciclul de replicare. Abi previne răspândirea epidemiei la celulele din apropiere, protejând astfel colonia bacteriană. Strategia Abi se manifestă printr-o multitudine de sisteme de apărare diverse din punct de vedere mecanic, care abundă în genomi bacterieni. La rândul lor, bacteriofagii au dezvoltat mecanisme la fel de diverse pentru a învinge sistemul Abi bacterian.

Sistemele imunitare adaptative procariote cuprind gene care sunt implicate în sinuciderea celulelor, cum ar fi toxinele nucleaze. Coevoluția imunității adaptive și sinuciderea într-o populație structurată depinde de eficacitatea imună.

În comunitățile biologice reale, eficiența sistemelor imunitare înnăscute și adaptative este limitată de factori ecologici, cum ar fi dimensiunea populației, structura și diversitatea. Cursa neîncetată a „înarmării” dintre gazde și agenții patogeni stabilește o limită a performanței strategiilor de apărare, care este determinată de capacitatea gazdei de a ține pasul cu mutațiile patogenului. În acest sens, studiile asupra adaptării locale gazdă-parazit sugerează că paraziții tind să fie înaintea gazdelor în această cursă co-evoluționară. În consecință, evoluția sistemelor imunitare este modelată pe ipoteza că acestea au o eficacitate constantă, care este determinată extrinsec de o multitudine de factori dincolo de controlul gazdei.

Evoluția sinuciderii ca mecanism de apărare este posibilă doar dacă populația gazdă este structurată și gradul de imunitate pe care gazdele îl pot atinge prin alte mijloace este limitat. Natura omniprezentă a sistemelor sinucigașe în genomurile procariote necesită o reconsiderare a importanței relative a structurii populației pentru evoluția genomului.

În bacterii, acest mecanism este cunoscut sub denumirea de sistem de infecție abortiv (Abi). În organismele multicelulare, o celulă infectată poate suferi o moarte celulară programată sau apoptoză. Termenul vine din greacă: apo = departe și ptosis = cădere, termen referitor la „căderea frunzelor” toamna)

În concluzie, putem vorbi despre o „moarte altruistă”, ce poate fi considerată un exemplu de evoluție convergentă, în care bacteriile, celulele eucariote și procariote au dezvoltat independent un mecanism pentru a prinde un agent patogen în celula infectată. Ca rezultat, celula moare, ucigând agentul patogen din interior și beneficiind astfel restul populației celulare.

Fără a fi cunoscător al domeniului și fără nicio altă dovadă a prezenței mecanismului în alte organisme superioare, doar pentru că organismele cele mai simple, bacteriile, cât și cele mai evoluate, oamenii, sunt dotate cu același sistem de autoimolare defensivă, deduc că și restul organismelor îl dețin.

În afara situației de evitare a unei epidemii, viermii Caenorhabditis elegans prezintă o anumită predispoziție de a muri pentru a contribui la binele coloniilor lor. Acest lucru este indicat de un studiu realizat de cercetătorii de la University College London (UCL), care au verificat modul în care unii dintre acești viermi sunt predispuși genetic să moară înainte de a ajunge la bătrânețe, astfel încât cererea de hrană să se reducă, ceea ce ajunge să beneficieze coloniei.

La final, final, mecanismul evolutiv descoperit cu ocazia cercetărilor oamenilor de știință ruși ce au studiat furtuna de citokine duce la concluzia că suntem programați, ca și bacteriile, să suferim o moarte altruistă în cazul infecțiilor epidemice care pun în pericol supraviețuirea speciei.

Sinuciderea altruistă este deci cunoscută în contextul morții celulare programate (PCD) la indivizi unicelulari și multicelulari, care este înțeles ca un proces adaptativ care contribuie la dezvoltarea și funcționalitatea organismului. Este necesar să evaluăm critic cadrul conceptual actual și datele experimentale utilizate pentru a susține noțiunea de sinucidere altruistă, în sensul biologic, în cazul organismelor complexe, precum cele umane.

Este o perioadă de schimbări rapide și de progrese dramatice. Este o perioadă de confort material neîntrecut în istoria omenirii. Si totuși, epidemiile par tsa ne pună la încercare cu aceeași virulență ca pe vremea în care medicina nu era atât de avansată.

Capacitatea oamenilor de a accepta conștient, rațional realitatea morții este extrem de redusă. De fapt, sociologii au descris-o ca pe un scop al tehnicii moderne de îngrijire paliativă: să-i ajute pe pacienți să-și înfrunte moartea cu conștiință deschisă și curaj, „idealul” unei morți eroice în îngrijirea de susținere a familiei, prietenilor și comunității lor. .Această acceptare a morții este în mod obișnuit identificabilă în narațiunea multor pacienți, în special a celor foarte bătrâni, deoarece ei anticipează ceea ce le rezervă viitorul.

Dacă un organism transmite descendenților săi o trăsătură moștenită care le oferă un avantaj, acea trăsătură s-ar răspândi treptat la întreaga populație. Și dimpotrivă, orice trăsătură ereditară care reduce posibilitățile de reproducere ale urmașilor ar fi eradicată. Deci, dacă selecția naturală implică supraviețuirea celui mai apt, cum se explică succesul unui organism care, ca trăsătură fenotipică, se poate elimina în mod deliberat din această competiție?

S-a spus că la oameni, sinuciderea poate fi cauzată fie de o lipsă de integrare morală, care nu creează o legătură suficient de puternică între individ și societate, fie de o lipsă de norme morale care reglementează dorințele, scopurile și ambițiile individului. O sinucidere care este legată de integrarea morală ar putea implica două tipuri diferite de sinucidere. În primul rând, o situație în care individul nu are un simț suficient de apartenență, la societate sau la o comunitate socială relevantă, o viață în care individul a fost înstrăinat de comunitate sau colectivitate, care nu oferă sens orizontului existențial. Acest tip de sinucidere a fost numit de către Émile Durkheim sinuciderea egoistă. În al doilea rând, individul era integrat în mod excesiv și îi lipsea sentimentul de a avea propria personalitate și autonomie, ceea ce ar putea, prin urmare, să transforme moartea într-o acțiune semnificativă. Aceast concept a fost numită de Durkheim moarte altruistă și ne putem gândi, de exemplu, la marile morți colective din sectele religioase.

Unii ar putea argumenta că sinuciderea nu are nevoie de o explicație evolutivă, ceva în sensul că apariția unui presupus liber arbitru și a unei culturi ne plasează în afara legilor naturii. Se poate argumenta că sinuciderea se datorează genelor în același mod în care este transmisă, de exemplu, trăsătura de a nu avea copii.

Dupa C.A. Soper, analiza evolutivă sugerează că este puțin probabil ca selecția să fi tolerat capacitatea de auto-ucidere intenționată la animale (non-umane). Posibilitatea de a scăpa de durere prin sinucidere ar fi prezentat o problemă de adaptare serioasă și recurentă pentru un animal cu un viitor reproductiv de protejat. Dacă potențialul de sinucidere a apărut în trecutul evolutiv, mecanismele anti-sinucidere ar putea fi co-evoluat, așa cum credem că au făcut-o la oamenii adulți.

De asemenea, este important să cunoaștem câteva fapte despre epidemiologia sinuciderii. Nu mai puțin de 1,4% din totalul deceselor sunt atribuite sinuciderii, aproximativ 800.000 pe an, ceea ce înseamnă că mai mulți oameni mor prin sinucidere decât prin războaie și omucideri combinate, conform datelor ONU, din 2014. Cu toate acestea, incidența reală este probabil mai mare pentru că multe accidente pot fi de fapt sinucideri și pentru că, din cauza stigmatizării asociate cu sinuciderea în multe culturi, membrii familiei pot ascunde adevărata cauză a morții. Decesele prin sinucidere sunt vârful aisbergului comportamentului suicidar, care este mult mai frecvent. Se estimează că pentru fiecare sinucidere comisă există 20-25 de tentative și că 2,7% din populația lumii a încercat să-și ia viața la un moment dat în viață, 0,4% într-o perioadă de un an.

Când vine vorba de explicarea capacității umane de sinucidere din punct de vedere evolutiv, avem practic trei opțiuni: este o adaptare, este un produs secundar sau este pur și simplu „zgomot”. Nu există alte mecanisme cunoscute prin care o caracteristică, fie ea fiziologică sau comportamentală, poate fi transmisă genetic din generație în generație.

O adaptare este o caracteristică moștenită care devine tipică speciei printr-un proces de selecție naturală datorită avantajelor adaptative pe care le oferă descendenților care o primesc. Ochiul este o adaptare, de exemplu. Este important să ne dăm seama că adaptările nu trebuie să fie prezente încă de la naștere. De exemplu, locomoția bipedă este o adaptare umană, dar copiii nu încep să meargă până la vârsta de aproximativ un an. Același lucru este valabil și pentru sânii și alte caracteristici sexuale secundare care nu apar până la adolescență.

O altă posibilitate ar fi ca această capacitate de sinucidere să fie un produs secundar al unei adaptări, adică faptul că trăsătura în cauză nu a fost selectată direct prin selecție naturală, ci vine într-un pachet cu o altă trăsătură dar nu a fost selectată. În acest caz, caracteristica nu este benefică în sine, ci este asociată cu ceva care este benefic și, prin urmare, a fost aleasă prin selecție naturală.

Un exemplu ar putea fi culoarea albă a oaselor sau zgomotul pe care îl face inima când bate. Selecția naturală nu a ales direct culoarea albă a oaselor, ci mai degrabă consistența oferită de calciul oaselor și culoarea albă este secundară. Se presupune că sensibilitatea umană la dureri de spate și nu are un avantaj direct de adaptare, dar este un efect secundar al posturii noastre drepte. O explicație a sinuciderii ca produs secundar ar merge de-a lungul liniei că este un cost pentru alte comportamente care sunt avantajoase.

Al treilea produs al unui proces evolutiv ar fi zgomotul sau efectele aleatorii. Zgomotul se poate datora unor mutații aleatorii care nici nu adaugă și nici nu iau din eficiența designului unui organism, care se numește deriva genetică. Aceste efecte neutre pot fi transmise din generație în generație dacă nu afectează funcționarea adaptărilor. Zgomotul diferă de produs secundar prin faptul că nu este legat de aspecte adaptative, ci este independent de aceste caracteristici.

Că „aptitudinea” sinuciderii se datorează întâmplării este exclus din mai multe motive. În primul rând, sinuciderea nu este ceva ce are loc în unele populații izolate sau în anumite locuri ci pare a fi ceva universal, sugerând că mintea umană a fost supusă peste tot la aceleași presiuni evolutive.

Sinuciderea nu este neutră din punct de vedere reproductiv, ci dăunătoare și asta nu se potrivește cu o derivă aleatorie. Caracteristicile care apar întâmplător într-o populație sunt de obicei tranzitorii, dar istoricul indică faptul că suicidul este o caracteristică permanentă a speciei noastre. Renunțând la zgomot, am rămâne cu adaptarea și subprodusul ca fenomene explicative ale capacității umane de sinucidere.

Psihologii evoluționisti nu au studiat sinuciderea foarte amănunțit. Doar doi autori care s-au dedicat în profunzime acestei probleme și ei sunt cei pe care îi vom vedea în acest articol. Unul dintre ei, Denys deCatanzaro, concepe capacitatea de sinucidere ca pe o adaptare, în timp ce celălalt, Clifford Alan Soper, o consideră un produs secundar. Denys deCatanzaro are mai multe articole publicate pe acest subiect și, de asemenea, o carte, „Suicide and Self-Damaging Behavior”. O perspectivă sociologică”. La rândul său, Clifford Soper și-a dedicat teza de doctorat acestei probleme, „Towards Solving the Evolutionary Puzzle of Suicide”, iar în 2018 a publicat o carte despre aceasta.

Denys deCatanzaro se bazează pe teoria lui M. Hamilton, a fitnessului inclusiv, pentru a-și formula teza despre sinucidere. În biologie, fitness-ul este înțeles ca fiind capacitatea unui individ de a se reproduce, de a-și transmite genele generației următoare. Dar Hamilton a descoperit că reproducerea individului în sine nu este singura modalitate prin care un individ poate promova transmiterea genelor lor la generația următoare.

Deoarece rudele își poartă genele într-o anumită proporție (de exemplu un frate sau un fiu în 50%), un individ poate favoriza transmiterea genelor lor la generația următoare, ajutând la supraviețuirea și reproducerea rudelor. Acest concept se numește fitness în engleză și poate fi tradus ca fitness inclusiv, eficacitate inclusivă sau eficacitate completă.

DeCatanzaro explică sinuciderea ca o sinergie între factorii genetici, pe de o parte, și factorii culturali, pe de altă parte. În ceea ce privește genele, ceea ce sugerează deCatanzaro este că sinuciderea are loc la subiecții care au o capacitate biologică redusă – în comparație cu alți indivizi din societate – și, prin urmare, au o capacitate redusă de a promova existența genelor lor în generația următoare.

Raționamentul este similar cu explicația lui George Williams pentru îmbătrânire sau boli care apar la vârstnici. Când ne gândim de ce se moștenesc genele pentru boala Huntington sau Alzheimer, explicația evolutivă este că aceste boli apar după vârsta reproductivă, adică până la apariția simptomelor Huntington, subiectul s-a reprodus deja.

Colocvial vorbind, selecției naturale nu prea îi pasă de ceea ce ni se întâmplă când îmbătrânim. Prin urmare, orice condiție genetică ce se exprimă odată ce capacitatea de reproducere s-a pierdut ar putea fi menținută în populație, deoarece ar fi, să zicem, invizibilă selecției naturale. Sinuciderea ar trebui să fie rară la subiecții cu o formă bună, cu o bună capacitate de a-și transmite genele generației următoare, așa cum se întâmplă. Aceste teorii nu explică bolile genetice care se manifestă în timpul etapei reproductive.

Un al doilea factor, foarte important, pe care îl introduce deCatanzaro este altruismul. Când capacitatea de reproducere a unui individ dispare, modul în care acesta poate ajuta la reprezentarea genelor sale în generația următoare este de a ajuta la reproducerea rudelor care îi împărtășesc genele. Autoeliminarea individului ar fi favorizată dacă ar presupune un beneficiu pentru rudele sale (pentru genele sale). În acest sens, este o realitate că mulți pacienți sinucigași se plâng că sunt o povară pentru rudele lor și că familiile lor ar fi mai bine dacă nu ar fi acolo. Acest tip de idei este considerat un factor de risc și poate fi explicat chiar și prin fitness.

Odată ce acest raționament este expus, deCatanzaro susține că majoritatea factorilor de risc pentru sinucidere poate fi înțeleasă precum un cumul de amenințări sau reduceri ale capacităților vitale. Fie că este vorba despre probleme financiare, ruperea unei relații, moartea unui membru al familiei etc., cele mai stresante evenimente sau declanșatoare de sinucidere implică scăderea fitnessului.

Subiectul este incapabil să facă față circumstanțelor în prezent și crede că acest lucru va continua să fie și în viitor. Este adevărat că sinuciderea este mai frecventă în cazurile de boală gravă, ruină economică, care este mai frecventă la cei singuri, divorțați și văduvi, la persoanele în vârstă, la persoanele izolate social fără sprijin social etc. Toate aceste circumstanțe pot fi citite, în mod eficient, ca scăderi de fitness.

Această abordare ar putea explica, de asemenea, frecvența mai mare a sinuciderilor la bărbați. Succesul reproductiv la bărbați depinde mai mult de statut, de capacitatea acestora de a obține resurse financiare, studii etc., ceea ce nu este atât de marcat la femei. Prin urmare, evenimentele adverse care implică un eșec în această competiție intrasexuală ar avea consecințe mai grave pentru bărbați.

Dar, chiar și acceptând argumentul genetic, realitatea este că doar o minoritate de oameni care au o scădere a fitnessului ajung să se sinucidă, așa că trebuie găsiți alți factori care intervin în sinucidere. Și deCatanzaro acceptă rolul culturii și al învățării. Autodistructivitatea poate fi învățată și este constatat că metodele de sinucidere sunt diferite în unele culturi și în altele.

Relația pe care deCatanzaro o ridică între tehnologie și sinucidere este interesantă. Cea mai folosită metodă de sinucidere în lume este probabil spânzurarea și această metodă necesită o anumită tehnologie, deși această tehnologie este disponibilă de mii de ani, cel puțin de când suntem capabili să folosim haine sau frânghii.

De asemenea, utilizarea instrumentelor care taie sau otrăvesc implică o dezvoltare tehnologică. Alte mijloace de sinucidere, cum ar fi înecul sau aruncarea de la înălțime, au fost întotdeauna disponibile. Toate acestea sugerează că disponibilitatea mijloacelor, deși nu este o cauză de sinucidere, poate fi un element facilitator în realizarea acesteia.

În acest sens, o parte din explicația sinuciderii ar putea fi căutată și într-o nepotrivire între mediul ancestral în care s-au dezvoltat mecanismele noastre psihologice și mediul actual al societăților dezvoltate tehnologic. Acum avem tot felul de instrumente pentru a provoca moartea, cum ar fi droguri, mașini sau arme de foc care nu existau în mediul nostru ancestral.

De exemplu, o ceartă sau o criză care în mediul ancestral s-ar fi terminat în 15 minute poate duce azi la folosirea unei arme de foc sau a unui drog otrăvitor. Acest lucru s-ar întâmpla pentru că mintea umană nu a avut timp să se adapteze la aceste noi tehnologii și aceste metode scurtcircuitează mecanismele naturale inhibitoare. Cea mai prudentă concluzie este că tehnologia modifică metodele de sinucidere, dar nu este clar că a schimbat frecvența de-a lungul istoriei.

Abordând nepotrivirea dintre mediile noastre actuale și mediile noastre primitive, deCatanzaro subliniază și rolul stresului. Specia umană este o specie care trăiește acum într-un mediu foarte diferit de cel în care au fost selectate genele sale. Potrivit lui deCatanzaro, cultura umană modernă ne plasează în situații stresante pentru care nu suntem pregătiți genetic.

Acest punct de vedere coincide într-un fel cu cel al lui Émile Durkheim când vorbea despre condițiile anomice ale societății moderne în care s-a înregistrat o slăbire a legăturilor familiale, sociale și religioase, a rolului autorității etc. Există date certe că această integrare mai scăzută a individului cu grupul său, în comparație cu cea care există în societățile primitive, poate fi corelată cu un risc mai mare de sinucidere.

În ceea ce privește o critică a teoriei lui deCatanzaro, trebuie spus că o primă problemă este aceea a diferențierii realității obiective de subiective. Este adevărat că, în mod obiectiv, capacitatea de reproducere este diminuată în tulburările psihice grave precum schizofrenia, în bolile fizice grave sau la vârstnici.

Dar, în multe ocazii, tulburările mintale – de exemplu, depresia – pot fi temporare și o persoană care în circumstanțele actuale nu vede un viitor în viața sa și s-ar putea sinucide nu o va vedea așa atunci când își va îmbunătăți depresia. Nu este clar că daunele aduse aptitudinii sale sunt permanente. De asemenea, concepția că familia ar fi mai bine fără el poate fi o viziune distorsionată.

Teoria lui deCatanzaro nu explică nici sinuciderile impulsive, care reprezintă aproximativ jumătate din toate sinuciderile: obținerea unor note proaste, o ceartă cu un partener sau cu un un inamic, nu presupun o scădere permanentă a fitness. De asemenea, am putea argumenta că, deși vârstnicii nu se mai pot reproduce, totuși își pot ajuta copiii și nepoții să se reproducă.

Acest argument este poate mai slab deoarece bătrânii care se sinucid sunt adesea izolați și și-au pierdut capacitatea de a acționa asupra familiei, deși nu întotdeauna. O parte din răspunsul la aceste critici ar putea veni din teoria nepotrivirii dintre mediul ancestral și mediul cultural modern.

C.A. Soper propune idea că sinuciderea este rezultatul a două capacități sau adaptări umane: 1) capacitatea de a experimenta durerea psihologică, emoțională sau socială și 2) capacitatea noastră intelectuală, conștiința noastră, care ne face capabili să concepem că propria noastră moarte poate pune capăt acelei dureri. Soper le numește pe scurt „durere” și „creier”.

Cu alte cuvinte, sinuciderea este un produs secundar al capacității noastre de a simți durerea și al creierului nostru care ne permite să vedem că moartea este o scăpare. Dar, din moment ce durerea și creierul sunt universale, ne confruntăm cu problema explicării frecvenței scăzute a sinuciderilor, a faptului că doar o minoritate își ia viața. Răspunsul lui Soper este că există mecanisme psihologice în mintea umană care funcționează ca apărare împotriva sinuciderii.

Aceste mecanisme defensive ar fi apărut tocmai ca adaptări împotriva noii capacități dobândite de ființa umană de a se sinucide. Capacitatea de a se sinucide a devenit o presiune evolutivă care a favorizat apariția acestor apărări. Apărările care există împotriva sinuciderii sunt de două tipuri: a) apărări de ultimă linie, care ar fi tulburări mintale comune și b) apărări de primă linie, care includ părtiniri psihologice, tabuuri culturale și altele.

Există date solide că durerea, atât fizică, cât și mentală, este adaptativă funcțional și că, prin urmare, experimentarea durerii a fost favorizată de selecția naturală. Se știe că persoanele care nu suferă de dureri fizice suferă accidente, mutilări și mortalitate crescută. Durerea ne mobilizează pentru a scăpa de stimulii nocivi care pot provoca leziuni tisulare.

În ceea ce privește funcția durerii mentale, există două școli de gândire care se suprapun. Una dintre ele propune ideea că supraviețuirea noastră depinde de identificarea tiparelor din mediu. Atunci când mediul se comportă într-un mod neașteptat, care contrazice așteptările persoanei, de exemplu într-un eveniment traumatic, durerea psihologică ar acționa ca un semn al acestei inconsecvențe si ar cere atenția subiectului pentru a o rezolva. Durerea ar fi o modalitate de a răspunde la discrepanțe de sens.

Cealaltă școală susține că durerea psihologică funcționează ca un semn de deteriorare potențială a relațiilor sociale ale unui individ, un sistem de alarmă socială pentru a menține acele relații care sunt critice pentru supraviețuirea și reproducerea individului. Același rol pe care îl joacă durerea fizică, mai ales când vine vorba de protejarea corpului nostru, ar fi jucat de durerea psihologică din lumea socială, unde ne-ar proteja relațiile sociale.

După cum spun G. MacDonald și M. Leary, durerea psihologică ar trebui înțeleasă în primul rând ca durere socială: o reacție emoțională la percepția că cineva este exclus dintr-o relație dorită sau că este devalorizat de către colegii sau grupurile dorite. Respingerea doare literalmente.

M. Leary și R. F. Baumeister sunt autorii teoriei sociometrice a stimei de sine, care propune că aceasta este tocmai un indicator, un fel de termometru psihologic intern care măsoară gradul nostru de conectare și acceptare socială. A simți o stimă de sine scăzută ne-ar mobiliza să ne îmbunătățim relațiile, deoarece succesul nostru reproductiv depinde în mare măsură de capacitatea noastră de a prezice, de a naviga și de a citi lumea socială.

Durerea ne motivează să acționăm și există o nouă acțiune care devine o prioritate: a evada, a pune capăt durerii. Durerea severă blochează accesul la amintirile noastre pe termen lung și capacitatea noastră de a gândi reflexiv. Mintea noastră este concentrată pe o singură sarcină: oprirea durerii. Durerea ne afectează cognitiv și reduce gama de percepții și gânduri.

Dezavantajul acestei probleme este că durerea poate duce la sinucidere ca o modalitate de a întrerupe durerea chinuitoare dacă nu există altă modalitate de a trata sursa acesteia. Când vorbim de durere mentală, ne referim la o umbrelă care include rușine, vinovăție, umilință, singurătate, disperare și orice altă varietate de chin psihologic. Este logic ca organismul să grupeze toate aceste emoții sub aceeași emoție aversivă.

După cum putem vedea, capacitatea de a simți durerea psihologică este o condiție necesară pentru sinucidere, deoarece oferă o motivație pentru aceasta, dar este insuficientă pentru că majoritatea persoanelor care suferă de durere psihică nu se sinucid. Alte animale au, de asemenea, emoții și suferă dureri psihologice, dar, după cum am văzut, nu pare să existe un echivalent cu sinuciderea în lumea animală. Mai exact, experiența separării face parte din starea mamiferelor, așa cum demonstrează experimentele lui Harry Harlow. Deci, pe lângă durere, avem nevoie de un alt factor care să explice sinuciderea.

„Durerea” și „creierul” devin o nouă presiune evolutivă, o schimbare a mediului în care se desfășoară existența speciei Homo sapiens, care reprezintă o amenințare pentru supraviețuirea acestora. Și, ca și în cazul altor presiuni evolutive, selecția naturală răspunde cu adaptări, cu mecanisme defensive, pentru a face față acestei noi amenințări. De exemplu, dacă temperatura scade, selecția naturală va promova mutații care au ca rezultat o piele mai groasă sau mai mult țesut adipos pentru izolarea termică.

În mod similar, animalele reacționează la migrațiile sezoniere pentru a face față riscurilor climatice. Un exemplu mai potrivit ar putea fi așa-numita „dilemă obstetrică”, dificultatea craniului fătului de a trece prin pelvisul mamei. Această problemă a dus la diferite adaptări precum nașterea bebelușilor mai imaturi, o rotație care nu există la alte primate, lărgirea pelvisului etc.

Nici adaptările la dilema obstetrică nu au fost perfecte, având în vedere că există o mortalitate la naștere și o dificultate mai mare decât la nașterea altor primate, dar prețul de plătit este acceptabil în comparație cu avantajele unei encefalizări umane mai mari.

Deci putem presupune că amenințarea pe care o reprezintă combinația durere/creier a trebuit să dea naștere unor noi adaptări, unor noi mecanisme psihologice în acest caz, precum apărarea împotriva riscului de sinucidere. Aceste mecanisme psihologice ar fi apărut treptat de-a lungul multor generații și, deși nu ne putem aștepta la o funcționare perfectă, ele ar fi suficient de eficiente, astfel încât costul plătit pentru beneficiile „durerii” și „creierului” să fie acceptabil. Următorul pas al lui Soper este să caute aceste apărări psihologice sau mecanisme anti-sinucidere.

C.A.Soper analizează caracteristicile pe care ar trebui să le aibă aceste mecanisme psihologice pe care le numește apărări de ultimă linie (keepers). Detaliază douăzeci de caracteristici pe care nu le voi enumera, dar voi menționa câteva pentru a înțelege raționamentul acestuia. Apărarea împotriva sinuciderii ar trebui să fie involuntară, controlată instinctiv de către sistemul autonom și nu ceva învățat Adică acele apărări ar trebui să funcționeze compulsiv și să nu ne lase să uităm de ele mai mult decât temporar. Le-am putea compara cu respirația, pe care o putem opri pentru un moment, dar suntem nevoiți să o reluăm imediat. Declanșarea acestor apărări ar fi ideile sinucigașe declanșate de durerea psihologică și nu ar fi declanșate înainte de adolescență când nu există niciun risc din cauza lipsei de dezvoltare cognitivă.

Sinuciderea conștientă, ca mecanism evolutiv, poate fi acum privită într-o altă lumină, datorită descoperirii de către echipa de cercetători ruși a sinucideii celulare numite „moartea altruistă”, care pune în pericol supraviețuirea speciei.

 

Bibliografie

Barbadilla, A., A. Ruiz, M. Santos y A. Fontdevila 1994. Mating pattern and fitness component analysis associated with inversion polymorphism in a natural population of Drosophila buzzatii. Evolution 48: 767-780

deCatanzaro, D. (1981). Suicide and self-damaging behavior: A sociobiological perspective. New York, NY: Academic Press.

Drug to calm cytokine storm: Life-saving Russian discovery could be key to stopping body’s ‘suicide attack’ in severe Covid cases, Russia Today, 12 Oct, 2021, https://www.rt.com/russia/537205-new-covid-drug-cytokine-storm/

Durkheim, Émile. El Suicidio. editura Akal (Ramón Akal González). Col. Manifiesto/Serie sociología 31. Madrid. 1976

Hamilton, M. (1960): “A rating scale for depression”, J Neurol, 23: 56-62.

Labrie S, Samson J, Moineau S. 2010. Bacteriophage resistance mechanisms. Nat.Rev.Microbiol.8:317–27

Mendoza SD, Bondy-Denomy J. 2019. Cas13 helps bacteria play dead when the enemy strikes. Cell Host Microbe 26(1):1–2

Soper, C. A. and Shackelford, Todd K. (2018) If nonhuman animals can suicide, why don’t they?. Animal Sentience 20(14)

Soper, C. A. (2018). The Evolution of Suicide. Cham, Switzerland: Springer.

Varki, A., & Brower, D. (2013). Denial: Self-deception, false beliefs, and the origins of the human mind. New York. NY: Twelve.

Wilson, E. O. 1978. On human nature. Harvard University Press, Cambridge, MA.

 

 

 

 

 

 

Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
100 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *