Matteo

Read Time:26 Minute, 53 Second

Laura Cătălina Dragomir

( Foto: picturi Oswaldo Guayasamín)

Mereu mă gândeam că dacă va fi să mă văd cu tata va fi în genul ăla de centru unde alcoolismul era vândut familiilor ca o specie de aventură spirituală terminată prost, erau câteva în zona în care noi locuiam și aș fi putut să termin 10-15 minute de stat cu el privindu-mi mâinile, liniile mișcate în locuri unde nu mai fuseseră, aș mai fi dat și impresia că mă interesează, că sunt atentă în felul acela intim în care nu ți se duce privirea când simptomele bolilor mentale caută să te convingă că au însemnat ceva în viața ta.

Aveam vocația întâlnirilor eșuate, veneam din sat, probabil asta mă făcea și mai năpăstuită, umerii nu-mi stăteau niciodată bine și din pricina lor îmi dădeam seama mult prea târziu că-mi cereau să vorbesc despre tata, învățătorul meu mai făcea asta „a venit toamna, vorbește-mi cu cuvintele tale despre cum vine toamna” și aștepta.

Și ei continuau acolo ca și cum decizia mea, felul în care aș fi putut pierde interesul pentru părintele meu, nu ar fi fost decât triviale oportunități ale unuia ce nu se știe să salveze și toată comunitatea lor, își spuneau așa pentru că bolnavii au nevoie să știe că se pot întoarce acasă cândva, ar fi fost foarte aproape de-a cunoaște cum e să mori și devenise prin asta cerc și atotcunoscătoare.

***

Să stau la Centru nu era mare lucru.

Priveam cum așteptau toți, niciodată coada nu era foarte mare pentru că nimeni nu voia sa fie văzut acolo, nu era ca la maternitate unde lumea își face timp și dacă e să-ți dorești, la o adică, poți spune tuturor dacă vrei fată sau băiat.

Îmi aminteam cum îmi fusese util să merg cu clasa la muzeu și cum, era și profa cu noi, mă gândeam la mamele fără de care nimeni nu s-ar fi înscris la genul ăla de excursie oficială. Fusese frumos, în felul ăla în care se emoționează o femeie și își dă seama târziu că nu a privit și doar preocuparea vulnerabilă cu care se ascundea de mulțimi, devastarea laudelor străine, îi promiseseră necesitatea unui bărbat care să știe să facă față și cu care să vrea să se întoarcă acasă.

Pe mama o vedeam mereu când mi se terminau călătoriile, câteodată o luam în brațe, câteodată doar căutam un loc unde să dorm și ea continua ocupată cu lucrurile din jur, coincidențe ale unei vieți spirituale după care jinduise.

Mamei nu i se mai întâmpla nimic chiar dacă lunile și anii arătau că trăiește și tipul ăsta de tranziție cu care nu știa ce să facă mă întorcea, pe ușa camerei mele găsisem o cruce desenată, mama mereu a desenat prost și efortul mă speria, iar ea îmi spusese că exprimase doar ce simțise într-un anumit moment și că pe urmă se pusese să doarmă și îi fusese clar că noi împreună eram foarte expresive și m-a îmbrățișat sau cel puțin așa spunea și n-a mai vrut să mor deși, ce visezi, în viață e de-a-ndoaselea.

Cu toate că nimeni nu mă invitase să plec, chiar înainte să termin de făcut bagajele simțisem un anumit interes al mamei ca decizia mea să fie definitivă și îmi dădusem seama că dacă aș fi cunoscut-o n-aș mai fi continuat în casa noastră de când începuse să mă strige; eu primisem două nume și mereu îmi imaginam că până la un punct asta îmi construise o personalitate anxioasă și contemplativă în același timp, și după nega că ar fi făcut-o și mergea mai devreme să se așeze în fața televizorului.

Mă gândisem c-o să-mi spună că va continua să fie mama mea și că dacă o să încep să mă preocup sau să-mi fie frică ea o să mă iubească din nou, în schimb mă lasă să îi iau telefonul și să-mi sun amicii și, până la urmă, asta era tot ce credea ea că e dragoste.

Să fiu decisă era un lucru, să găsesc și forma adecvată și oportunitățile de-a pleca, până și accentul cu care reflexionam era ca o formă lipsită de abundență a liniștii, altceva.

Dacă aș fi avut cu cine vorbi cu siguranță că m-aș fi îngrijorat, îmi doream și mă întrebam: cât timp poate sta un individ îngrijorat înainte să se sinucidă sau să omoare.

Mama spunea că genul ăsta de preparative țin și de cultura unuia, ea mereu explica în forma aceea din care puțini înțelegeau dar care nu-ți lasă niciun dubiu că inteligența ei rămânea inaccesibilă.

Îmi lua toată duminica, la o anumită vârstă nu te gândești că nu se pleacă de acasă duminica, să îmi dau seama că aveam tot timpul doar pentru mine.

Planurile mele nu includeau grupuri de oameni, chiar dacă ei ajungeau în dreptul meu, înălțimea, câteodată, figurile.

Îmi dădeam seama că, departe de-a fi forma cea mai adecvată, lumina le lasă fețele în urmă și nu intră în planurile nici unuia să ceară odihna de care era nevoie. Singurul lucru vesel pe care îl au orașele mari e că muzeele, gările, w.c.-urile, când trebuie să se închidă se închid pentru puține ore.

Așa oamenii pot vizita din nou, călători din nou, pot avea intestine funcționale. Mulți au așa de muncă.

În orașele mari poți lua lucruri de la locul lor, și într-un gest de mărinimie a neatenției colective, să nu ți se ceară să le dai înapoi.

***

Pentru o clipă îmi păru că toată lumea vine spre mine, că se vor așeza, cuvintele și gesturile lor asta dădeau de înțeles și mă gândeam că discuțiile care durează evident că au nevoie ca oamenii să stea jos pentru că oricât încerci să explici ele se termină rău.

De undeva de unde poți vedea bine unul poate dormi.

Virtuțile încep, ca și înmormântările, cu ceva de care te desparți. Nimeni nu i-ar fi pus obiecții mamei să fi vrut să fie înfuriată. Ar fi avut propria-i istorie de povestit, fusesem numai noi, putea atinge ordinea și semnificația. Societatea, căsătoria ei devreme, până și despre tata, câți fuseseră martori ai tatei, ar fi obținut niște cuvinte de culpă și după atâta agitație ar fi iluminat sufrageria, vecinii ar fi mâncat fructe cum fac de multe ori vara iar eu, cineva mi-ar fi povestit până la urmă, aș fi simțit o dorință fricoasă de-a fi salvată.

Plecasem, pentru un moment oscilarea mea se făcuse între Dumnezeu și deficitul de atenție, aproape că n-am interes să discut despre asta mai ales ca oamenii analizează, internetul are multe de oferit spunea cineva.

Dumnezeu îi iubește pe cei săraci cu duhul, aș fi putut fi popă sau militar de carieră, desigur dacă aș fi fost bărbat, desigur dacă ar fi fost război.

Niciodată nu fusesem atentă la viața celorlalți, argumentul logic era ca în ciuda atâtor lucruri trăite aveam doar 17 ani și să fi trebuit să reflexionez în felul acela în care sunt instruiți universitarii, sistematic, m-ar fi pus în situația de-a avea control asupra mediului și poate chiar să port discuții interminabile despre postura de observator ca parte a rezultatelor predictibile și asta ar fi însemnat să adopt o poziție și eu numai să fiu vulnerabilă nu aveam chef.

Ajunsesem la 6 ani, mă aduseseră din casa bunicilor ca să stau cu ei și, mai ales, să nu pierd un curs, capabilă să aleg între mama și tata. Pe ea o priveam, la el eram atentă doar când se sprijinea suficient cât să nu-și compromită loviturile.

În ciuda durerii, îl admiram pentru posturile comode, pentru cum își distanța palmele ca să nu obosească și abia atunci îmi doream sa ajung ca el.

Îmi era teamă că nu voi ști să o fac și c-o să mă limitez, aici pun doar cuvintele bunicii, să fiu o persoană de totală încredere.

Sunt mame care iubesc mai mult dar, cum nu le puteam pune una lângă alta, despre a mea credeam că era tot de ce aveam nevoie.

Nu știa să plângă bine dar știa ce să facă cu cei din specia ei. Și oricum, dragostea nu trebuie să ducă undeva anume.

Copiii și îndrăgostiții, când se opresc să tragă aer, miros atât de frumos.

Avertismentele fuseseră mult timp forma necondiționată prin care familia mamei își arăta intențiile de-a rămâne în contact cu noi, sugestii limitate la a ne face să fim de acord că în casa noastră se întâmplau lucruri ce se recunosc cu dificultate.

Mama cădea în păcatul copiilor care-și vor asigurată iubirea, probabil că dacă ar fi înțeles de la început că unul se poate și odihni din a fi merituos, cenzura începe de la gusturile celorlalți, emoțiile nu ar mai fi abuzat de ea.

În ciuda constanței, succesul era singurul căruia îi acorda atenție, căsnicia fusese lăsată să aparțină doar lumii și lui Dumnezeu, ei nu puteau fi niciodată întâlniți mai încolo de grijile zilei.

Înțelesul vieții venise cu o idee greșită, se realizaseră, nimeni nu iubise, fusese ca un semn că amândoi erau sănătoși, își terminaseră studiile și aveau nevoie de admirație.

În timp ce aștept mă întreb cum ar fi fost să par o fiică pe care chiar au vrut-o.

Mi se întâmpla să fiu inofensivă câteodată și chiar sinceră, probabil că aș fi greșit și m-ar fi luat cine știe ce viciu pe perioada zilei și cine știe ce viciu noaptea, mereu m-au deranjat neliniștile pe care mi le-a adus inteligența, mama spunea „te iubesc dar mă superi mereu” și când îmi zicea asta aș fi preferat să mă fi dat unor oameni care vând mult și cumpără mult și ea să fi fost mulțumită că a făcut treaba ca lumea.

Privirea bărbatului nu părea să distingă între capriciu și satisfacție sexuală, ar fi fost obligat să mă ducă destul de departe și chiar să-mi restabilească o anumită libertate. Așteptările creează încredere, în fața mea se vedea ceea ce se putea descrie ca mâncare și băutură la troc, necesitățile ne scutiseră de căutări.

Admiram cum pentru prima data sănătatea mea impresiona un bărbat tânăr, sănătatea și faptul că îmi luasem lucruri de acasă, nimic nu se pune în serviciul sexului ocazional așa cum o face o femeie care nu refuză și mai e și curată.

Nesigură că voi avea hrană pusesem toata silința, cu cât îl auzeam mai puțin cu atât panica mea știa că nu ne vom mai recunoaște după, nu semăna deloc tatei.

E posibil să fi ajuns să vorbesc despre sex ca despre propria mea reușită, femei și bărbați au scris Evanghelii, eu m-aș bucura să povestesc esențialul despre bolile venerice, dacă nu o să aud de Dumnezeu nu o să pot înfrunta sexul, bărbatului cu care mă culc îi explic cărți pe care nu le-a citit, gesturile făcute din convingere nu mă lasă să plâng & gratitudinea orgasmului nu mă lasă să plâng, seamănă tatei, o să locuiesc cu el și în casa lui.

Pe Dumnezeu nu l-am schimbat deloc ca să pot simți foamea, mă umple de bucurie să anunț paternitatea binevoitoare, doi.

Nu aveam siguranța că mama și tata nu cheltuiseră bani ca să rămân singurul lor copil, pentru un moment posibilitatea de-a face lucrurile fără să trebuiască să-mi verific sentimentele în forme colerice, îmi reamintea ziua excesului de mâncare, fariseismul cu care mă bucuram să rămân în casă, aproape un minut vorbind de viața mea interioară fără să simt că trebuie să plec să caut ajutor.

Eram cea mai mare, plecasem după ce apucaseră să mă boteze, urmau să mi se mai întâmple lucruri.

Chiar înainte de muncă vorbisem cu Matteo că locuințele din oraș erau pe locul trei între cele mai scumpe din zonă și asta ne dăduse forța și motivația statutului, o altă femeie ar fi anticipat implicarea și s-ar fi pierdut în reacții imediate, ar fi mers de la o mișcare la alta suplicând afecțiunea celui venit să reclame banii pentru sex.

Vârsta mea încă era departe de cea a singurilor oameni tineri care așa și muriseră și eu îi știam. Asta mă inspiră ca, ajunsă la ora compasiunii, să nu am nici idee că aș fi putut să cer la schimb, mi-ar fi trebuit autoritate să mă pun în locul femeilor-prostituate și eu, cum încă nu pierdusem totul, primeam sexul cu gesturi de iertare și exprimând susținerea bărbatului care mă dădea așa cum altele făceau din îngrijitul consortului o vocație pe viață.

Matteo era inspirat cerând explicații, din câte lucruri puteau să îi placă la mine se oprise la faptul că, așteptând la schimb, nu structuram petiția ci consideram că ea va veni odată cu afecțiunea.

„Nu sunt prietenul tău, cum nici cei din casa ta nu erau oameni buni”, rochia sub care crescusem îi stârnea râcă, „am putea avea însă copii”.

În realitate, Matteo nu făcea aceleași lucruri acasă ca atunci când umbla după considerația unuia și altuia.

Fără să mă iubească sau să mă admire, sentimente pentru care ar fi trebuit să rămână ceva mai mult prin preajmă, găsise felul de-a mă ține victimă și protagonistă.

Dorința de-a mă lăsa însărcinată era felul său de-a mă asigura că n-o să-mi refuze un loc unde să fiu alimentată, lucru care indica cumva o recunoaștere a valorilor, în familie și, până mai încolo, în comunitate.

„Să interesezi, să produci, să nu mori!”, incapabil să impună memoriei o altă formă de-a fi ascultat, Matteo mă lovea ca să se poată auzi.

Imaginația îi permitea să creadă că, orice ar fi făcut, cerințele lui mereu vor rămâne cu mine, vor sta chiar și când el n-o să le mai spună și în ziua în care voi începe să le spun eu viața mi se va transforma în condiție.

În lipsa vocației singura formă să fac sex bine era să practic constant, intelectului i se puteau cere lucruri a căror îndeplinire, în alte condiții, m-ar fi făcut să îmi doresc moartea.

Și eu nu puteam să aștept până să mor, oricât de ofensiv ar suna, să-mi recapăt dreptul la corp.

Înțelegerea nu mă provoca deși lipsită de precizie înceta să mai fie semnificativă și contextuală.

Abandonul casei alor mei lăsase a mai fi altceva decât o întâmplare fizică, o preferință simțită cu rapiditate, respingere mai înaintea revoltei și împărțire de bunuri din care eu nu rămăsesem cu nimic.

Plecasem o dată și încă o dată demonstrând că sunt fată bună cu care toți vor să fie prieteni, doar pe Matteo îl făcusem pentru mine însămi.

***

Orașul surprindea cu ușurința cu care răspundea apogeului, convins că nimic nu e mai sigur prestigiului ca o identificare rapidă a viciilor.

Obiceiurile vizuale ale fetelor, acum că deja trecuse mai bine de un an de când întrebările nu îmi mai făceau rău, apărau o strategie a prostituatelor care lasă tot la o parte ca să-și asigure clienții.

Frica de-a nu fi luate în considerare le urmărea arătând o fragilitate pe care nici singurătatea, nici capcanele abuzului nu reușeau să le dezvăluie.

Toate aveau sau cunoscuseră părinți & bărbați care-ar fi înlocuit cu numere amorul inexistent. Unele, copii cu care mai vorbeau la telefon și cu care se arătau bine intenționate și, niciodată, sincere.

Răspunsurile se limitau la indicii că se vor întoarce, semne că răzbunările și resentimentele aparțin sinelui așa cum educația nu va reuși niciodată.

Matteo, sub al cărui ochi stâng se prinsese o cicatrice aproape atârnată, aprecia locurile unde oamenii sunt tunși zero, pușcăriile și spitalele bolnavilor de cancer, locuri unde nu mai ești sigur de nimic, consecințele ajungând la minte înainte chiar ca trupul să-și piardă încrederea. Se uita la Sabina, prevăzător îi spunea Ina, incapabil să asculte nume lungi și îi dădea impresia că era mai bine ca celelalte fete și asta îl făcea să simtă panică. Nu transforma necesitățile în motivații, când îi dădea partea înceta să mai existe pentru ea, împărțea banii între propriile interese, tot ce nu putea mânca arunca, lucru imposibil de imaginat într-un loc unde totul se putea schimba în favoarea acceptării. Matteo se surprindea căutând ceva în comun cu ea, dezlegarea unei reacții spontane care să-i facă posibilă înțelegerea. Ina desconsidera opțiunea de a fi împreună, făceau sex asemenea zilierilor punându-se în drumul lui cu voința cui vede cu claritate ce fel de moarte i se cuvine. Matteo nu-i merita fiii și se simțea pierdut tocmai pentru asta. Femeia nu se păzea de ce făceau sau ziceau cele cu care lucra, ar fi însemnat să caute de ce în unele avea încredere și existența celorlalte o justifica doar.

Libertatea care o făcea să își vină în sine era să nu rămână emoționată gândind dacă fusese iubită, indivizii fac asta și deodată simt nevoia să aibă în jur semeni și viața să aibă sens, exact ce nu poți face fiind, cuvintele cred că apar și în dicționare, curvă. Ar fi putut să se roage, știa de un Dumnezeu cu care un timp avusese o promițătoare, chiar dacă de la depărtare, prietenie. Înțelegerile vin însă cu o insistență care forțează intimitatea și lăsa totul baltă chiar dacă nu nega că ar fi trebuit să o facă mai câte puțin, în eventualitatea tentației de-a se întoarce. Cu toate astea, fu capabilă să nu-l nege chiar dacă nici relația cu el, așa cum nici altele, nu-i dăduse demnitatea după care s-ar fi putut schimba. „Și văzuse Dumnezeu că era bine”, își pregătea în absența lui Matteo, nu se îndoia că nu-l va convinge,

„Dumnezeu a creat bărbatul și femeia după chipul și asemănarea Lui”, Matteo nu știa asta, voia să fie bine primit și niciun Dumnezeu nu putea schimba pregătirile. Ideea că ar fi putut avea un loc unde să poată fi singură continua încurajând-o, identității ei i-ar fi făcut bine lipsa descendenților, asta că rezulta aproape imposibil să naști și să nu trebuiască să mergi unde sunt școli, magazine, cimitir. Da, sunt și copii care dintr-o dată nu mai plâng și asta se întâmplă în fața mamelor lor, de aici și frica că ai putea fi mereu pus să alegi când ei nu se mai aud, chestiunile de viață și de moarte vin, de asta fiii trebuiseră numiți constant cu același nume, experiența îmi spune că e singurul fel de caritate care există. Voința făcea ca iertarea să îi ajungă amestecată cu dialoguri imaginare ai căror interlocutori își lăsaseră deja răspunsurile și plecaseră. Avea ceva interes felul în care considera sigure explicațiile pe care și le dădea, oricărei preocupări îi corespunde un trecut, printre primele lucruri pe care le poate face un om vinovat e să numească ambiguu sau să-și găsească discipoli. Își cerea să fie disciplinată ca singura formă de-a mai crede că s-ar putea vreodată reîntoarce normală, demonstra că încă continua să fie un copil, primea pedepse de care se asigura că n-are nicio vină, femeie fiind nu ajunsese să fie.

Rareori Matteo o întreba ce vede, epuizarea de după sex și-o arăta mâncând sau bând apă, ajungea lângă ea cu scalpul proaspăt ras, știa că nu trăise ca prizonier al nimănui, ar fi fost imposibil să vrea să-i arate pielea încă umedă după care să o lase cu tot ce avea, cu bărbații de ici și de colo și c-un uter ce nu fusese de nouă luni. Se gândea la el obosit, se gândea cum ar fi să-l aducă mort, genul de consolare rapidă și, până la un punct, chiar romantică dacă era să se contemple scena, moartea unui tânăr întoarce lumea cu fața la Dumnezeu, deși nu sunt scrise predici, un pește tânăr mort e o reconciliere. În forma asta chiar îl iubea.

Banii lui Matteo sponsorizau o viață de lucruri și-o popularitate care-l situa cât ceilalți să nu ia decizii proprii în preajmă, intuiția era fericirea care îl împiedicase să piardă chestii care chiar l-ar fi durut, se asigurase să îi fie cunoscute răzbunările și nu acea parte de viață care doar lui îi era imposibil să o ignore. Pe stradă Inei îi venea ușor să-l disprețuiască, duseseră existențe care nu se apropiau decât în ultimul an, ceva asemănător felului în care se strânsese cu vecinii ca să se asigure că declarațiile lor îl vor face pe taică-su să rămână pentru totdeauna instituționalizat. Ce nu înțelegea era trebuința lui de-a sta în casă măcar câteva ore, când asta se întâmpla comanda și îi cumpăra lucruri pe care și le putea ține. Din felul în care îl trata se descria o femeie tristă, cu familie și părinți. Uneori iubim doar pentru că nu e nimic să se interpună.

Transformase femeia care îi era prostituată într-o iubire în care se implica cu o privire clară care îi permitea să nu se lase prins de caracterul neplăcut al lucrului care o înconjura. Situa pe toți acei bărbați recenți într-o biografie unde fuseseră obligați să ia decizii care includeau împărțirea și alegerea favorurilor. Situația, de administrator a ceea ce era al ei și al lui, îl rezuma ca martor al vieții ce i se întâmpla Inei, prima oară când o văzuse practicând sexul se învățase să privească doar marginile chiar dacă cunoștea bine cine era cel cu care se culca așa cum știa și rezultatul.

Căutase întotdeauna un adevăr, firea sa calculată îi spunea că oamenii care reușesc trebuie să știe cui să nu se asemene, nu poți fi arogant decât cu valorile pe care deja le cunoști. „Femeile fac doar lucruri adecvate”, o văzuse pe maică-sa întotdeauna îndeplinind furii departe de casă, dându-și acceptul din frica de-a nu deziluziona prea curând și, cu cât se gândea mai bine, își dădea seama că nu o deranja să muncească în toate zilele sau că oricum era din chestiile care cel mai puțin o interesau. „Nu toate femeile știu să facă ceea ce o curvă bună, chiar și departe de peștele ei, da”. „Ăsta-i cazul meu” , știa din memorie ce se simte când părinții din jur, uneori chiar ai tăi, te consideră fiu exemplar, curajul replicii imorale o făcu să zâmbească, „sunt curva exemplară a lui Matteo”, popii pe care îi mai întâlnise și ea de-a lungul timpului, popii și profesorii, fuseseră și din ăștia câțiva, evident ar fi considerat-o o pierdută. Diferența între ea și cele care continuau în casele lor era doar că prostituția pe care o practica era făcută într-o formă vizibilă. Știa suficiente rugăciuni și se gândea să se roage cât să se vadă. Era pentru a doua oară când zâmbea. După atâta timp își dădu seama că doar păcatul o făcuse să primească ceea ce i se cuvenea, împrejur nu mai erau oameni care să-i spună ce se întâmplă, spontaneitatea e singura care, neavând suspiciuni, te lasă să participi la fapte și asta se primește cu alinarea cui află că și-a recuperat sănătatea. Nu-și amintea o singurătate asemănătoare, înainte doar pățea ca oameni pe care se bucura să îi vadă dintr-odată să o lase fără să mai știe nimic despre ei și ea să-și convingă mânia cel mult dormind cu lumina aprinsă sau spărgând lucruri care îi aparțineau maică-sie, asta ca respingerea să coexiste celorlalte resentimente. Dacă ceva urâse la poveștile cu zâne era finalul unde se ierta totul, generozitatea ușuratică care încheia aventurile în nunți și botezuri. Așa cum i se păruse că pe cât de elogiabil era Isus toată chestia asta de așezare la masă cu unul și cu altul, oricât de dezinteresați i-ar fi putut părea, îl împinsese la epuizare fizică. Cine nu a fost îndrăgostit nu știe cum e să stai pregătit de orice nebunie, să-ți miroasă rochiile reconciliant a circumstanță ieftină și a topografie colectivizată.

Anumite miracole de care încă îți e rușine trebuiseră respectate cu efort și determinare.

Femeii îi era la îndemână să nu-i tremure vocea, luase în serios să trimită târziu după popă, patul era bine făcut pe Dumnezeu îl iubise, în defavoarea opiniei generale nu ai de ce să închizi ochii și să mergi încet pentru a avea amintiri fericite.

Încrederea cu care bolise și își amintea, lăstar orb. liniștea când i se făcea greață, erau că se hotărâse (pentru că despre hotărâre e vorba) să îi fie frică de sine ca și cum de un dușman ar fi despărțit-o puține ore.

Deciziile, nici cele apreciate nici defavorizatele, nu separă între bine și rău, binele e aici & răul e aici, dispuse să se situeze și noi să ne punem să facem, felul în care alegem să depindem lasă reacțiile la mâna interpretărilor. Până la Matteo nimeni nu se întorsese după ea, nici măcar nu avusese frați, ai ei nu îi lăsaseră decât posibilitatea de-a controla cum poate primi și arăta că e o victimă, suspiciunile nu evaluau, găsind păcatele obligau confesiunea. Era în punctul ăla când i se făcea frică, bărbatul nu avea nevoie de nicio patologie a deținătorilor de patrimoniu ca să se arate bucuros că o are și nici să se distanțeze punând rușinea să-i împiedice stima de sine. Nu cunoscuse suficient ca să poată face comparații și asta o împingea să extindă asupra dragostei ce credea că e puterea unui om care nu se plângea niciodată. Să nu fi fost Matteo nu și-ar fi dat seama că se poate ierta, convingerea pasivă i-ar fi dat tot ceea ce ar fi avut nevoie. Era destul de importantă pentru cineva cât să poată percepe invidia, nu merita viața celorlalți și asta o făcea să vorbească cu bunătate despre propria-i existență.

În multe aspecte prostituția rămăsese singura formă de amabilitate asupra căreia se putea pronunța știind ce spune, frica face același lucru ca și distanța, oamenii nu mai scriu scrisori, cine să aibă suspiciuni când primește o scrisoare amabilă, nici nu-ți vine să te mai desparți de ea, pe maică-sa ar fi vrut să o vadă citind fără ca nimeni să mai treacă pe lângă ea. Din câte lucruri făceau referință la curve i-ar fi descris, asta și reduce decadența când treci pe lângă ele, fie singur fie în grupuri, de ce nimeni nu se așază, e un gest liniștit să iți fie milă și în câteva minute să pleci, asta chiar e o chestie realmente specifică și semnificativă și maică-sa arătase întotdeauna interes pentru cei cu probleme la locul de muncă. Simți nevoia să o vadă cea de acasă mai mult decât o dată.

Rareori includea amintiri cu cei despre care știa că pot aștepta, fusese crescută fără să știe în tot momentul ce i se întâmplă și poate de asta recompensa pe cei care îi dăduseră cea mai puțină atenție, punctuațiile sunt dintre lucrurile cele mai ușor de făcut și așa se și gândise să îi reunească în cele din urmă. Orele dimineții îi permiteau să primească atât cât cerea, inocenta de după somn îi făcea pe toți să se bucure că o pot vedea muncind fără supraveghere, tații au genul ăsta de problemă emoțională între ceea ce fac puțin și ceea ce fac mult, după care se gândesc că majoritatea timpului o petrec acasă ceea ce înseamnă că oricum se comportă bine. În același fel își dau seama de multe lucruri și își și răspund.

Inițiativa lui Matteo decidea pentru amândoi, uneori e de preferat ca sentimentele să te asigure doar, iubirea te face să îți vină în cap cum ajung să se atingă mâini și guri și alte feluri în care nu poți să uiți, el doar se prezenta lângă pântecul ei și se unea cu fața deși știa că milostivirea femeii oricum nu-l putea face fruct. De câte ori venea să li nască își ținea picioarele goale, asta lăsa calm zgomotul, îl susținea doar căldura și aia înclinată ca o bucurie care doar te acceptă, restul bărbaților nu știau că Ina n-o să se mai întoarcă, urmau să se strângă de mai multe ori, câteodată toți & uneori făcând schimburi, asta incluzându-i și pe cei care o iubeau deja, e de ajuns să te uiți la mâinile femeilor ca să știi că nu fac aceleași lucruri. Îl lăsase să depindă de ea, mângâierile curățau casa. Nimic nu o prevenise că va începe să aibă încredere în el exact cum era. Nu adusese a bun, cum ar fi putut disprețui atâta timp pe cineva care merita, virtutea lui fusese că deși îi vorbise de locuri și oameni continuase capabil doar pentru el, niciodată nu trebuie să lași pe altul să meargă primul la Dumnezeu și așa să-ți acoperi lipsa curajului, ca să nu pierzi timp pe Dumnezeu nu ai de ce să îl cauți în casa oamenilor, când știa ce era înăuntrul celorlalți corpul lui își dădea imediat seama ignorând orice formă de competiție.

Avusese și Ina lucruri de care fusese sigură, întâmplări despre ea și încă câteva vieți alăturate. Pentru un copil pe care nimeni nu-l iubise, Matteo o iubea mult.

Întoarcerea lor nu se potrivea niciunei descrieri chiar dacă, dând proprietăți extinse faptelor, mai mult de unul aștepta explicații în favoarea gestului împăciuitor. Inaugura o stare de mulțumire care-o neliniștea, maică-sa dădea semne că începuse din nou să-și cumpere haine care să-i țină mulțumit prestigiul, taică-su continua în locul ăla în care puțin îl interesa dacă are o fiică sau nu, evidența imediată era mult peste ceea ce era obișnuită. Împăcarea, de atâtea ori pierdută, explica de ce era nevoie să fie de față amândouă, Matei era un al treilea care se bucura de departe, cu discreția celui care nu e obișnuit să trăiască fericirea așezat. Fusese nevoie să se întoarcă ca să aibă o mamă, îi părea ciudat să nu aibă nevoie să vorbească despre injustițiile de care se ascunsese, era dispusă să o arate și celorlalți, oamenii mereu au poftă să le vorbești despre situații dezordonate, asta îi face să creadă că au o viață așa cum nu a ajuns peste tot, problemele celorlalți stimulând o speranță pe care altfel puțin se poate conta.

Ce se întâmplase după fericire soluționase problema de ce Ina călătorise mult și mai ales de ce, deși stătuse în puține locuri, cunoscuse atât de multă lume, familia se întrebase ce ar fi făcut ei, cum s-ar mai fi așezat la masă știind ce văzuse ruda și atunci se hotărâseră să vorbească foarte rar despre toate acelea sau să povestească cum alții, pentru că toți aveau prieteni și întâmplări pe care nu le păstraseră pentru ei și sfinți, aleseseră să le meargă bine ridiculizând posibila stimulare a corectitudinii. Iertarea se întorsese câtă să poată fi văzută, indiciile manifestându-se cu disciplina fertilă a cui se convinsese că fricile decid doar pentru cei care le iau să nu mai fie la îndemână; un declin ascuns îl absentează pe Dumnezeu și ce e mai plictisitor decât să te duci spre ispășire tu singur, timp în care în lume să fie doi-trei Dumnezei sau chiar mai mulți și să nu-i aleagă nimeni să-și lase tronul; când se gândea la lucrurile astea avea o viziune realistă despre rolul divinității în toate și asta îi permitea să pară autentică în derularea oricărei suferințe. Ca să nu mai poată fi iar făcute distincții, Ina nu numai că stătea în casa mamei sale dar și rămânea neseparată ăsteia, așa cum fac toți fiii care, odată plecați, se întorc.

Stările concrete, cum era Matteo (de pildă), erau singurele care o mai aduceau în fața celorlalți.

Se întorsese să fie mai mult decât cea pe care să o cheme la masă, se manifesta pronunțând cuvinte care existau și, cu toate astea, actele gloriei divine excludeau să zici pula chiar având motive și timp, pe ea o înțelesese cu statul maică-sa și acum îi venise rândul să o țină, urcând spiritul de întrajutorare până la nivelul de a-și vindeca una alteia rănile și încă mai erau câteva lucruri.