1
0
Laura Cătălina Dragomir
Epidemiile, ca și războaiele, ne trag la răspundere preferința pentru anumite decizii, împart responsabilități și adevăruri care conving prin forța evidențelor care le stau în spate. Epidemiile acționează cu autoritate asupra contactului fizic obligând, în paralel, mecanismele reflexive individuale să își facă treaba. Arta, literatura în particular, se pot transforma în modalități de a nu trece peste, de a ne aminti, substanțial, ce am acumulat ca instinct și atitudine, ce gesturi am căutat pentru a ne descurca cu preocupările sau pentru a ne revolta.
Statisticile spun că s-a scris puțin despre Gripa Spaniolă și enorm despre Primul Război Mondial. Și tot ele sunt clare cu datele, pandemia a omorât mai multe milioane de oameni decât prima conflagrație mondială. Scriitorii își aleg circumstanțele pe care să le beneficieze prin expunere sau se văd obligați de excepționalitate să admită teme.
Literatura imediată Pandemiei Covid 19 s-a transformat într-un act de reabilitare, scrisul fiind un fel de a ne ocupa mai mult de noi, acceptând că nu există modalități competente de a ne elibera de vulnerabilitate, dar că ne putem impune ei menținând uniuni permanente.
Poemul „Enterrad bien a nuestros muertos” (și cele doisprezece traduceri ale sale) sunt un fel de a trece suferința și moartea de la unul la celălalt, de a accepta că lucrurile care ne marchează sunt chiar cele pe care nu știm să le măsurăm, că așteptăm prea mult să ne punem să înțelegem și să protejăm. Poemul putea fi orice conversație purtată doar în capul nostru, orice moment în care am vrut să spunem ce simțim și nu am făcut-o. Nimic nu e fix, ce citim e ce am văzut și noi cu proprii ochi.
„În marele atlas universal al teribilei istorii a omenirii există o hartă a unui adevăr deosebit de ciudat: cartografia mizeriei și infamiei umane. Centrul acestei hărți a lumii a „durerii morților noștri de-a lungul secolelor” este ocupat, ca o legendă codificată, de „un ospiciu fără consolare”. În zona încă albă a foii duble de hârtie, o mână tocmai a înregistrat o nouă bornă în tristul marș secular al nenorocirilor: 2020 și 2021. Mâna este cea a unui poet spaniol, al cărui nume vorbește despre Dumnezeu, dar ale cărui cuvinte au o rădăcină cât se poate de umană. Pe filacterul său desfășurat scrie: „Îngropați-ne bine morții”.
Volumul „Enterrad bien a nuestros muertos” reunește douăsprezece traduceri ale aceluiași poem, în încercarea de a uni milioane de oameni prin această mărturie simbolică a poetului Manuel Ruiz Amezcua: versurile sale luptă împotriva unui blestem comun care ne-a umplut de absențe. Poemul este o „încercare de a readuce morții la viață”, „fără frământări metaforice”, „cu regularitatea și fluiditatea hendecasilabelor și a heptasilabelor, cu valuri repetat monotone de paralelism și anaforă” așa cum afirma în prefața volumului Christian DE PAEPE (Universitatea din Louvain, Belgia. Martie 2021). O energie plină de înțelepciune, care ne invită să raționăm, să simțim.
„Acum, cuvântul poetului-profet este o săgeată de foc”. Poetul nu respinge experiența, privește durerea în față. Atitudinea sa include și denunțul oficialităților care și-au arătat lipsa de empatie. Există o viziune apocaliptică în poemul lui Manuel Ruiz Amezcua: morții se vor ridica împotriva celor vii, toți vinovați iar amintirea victimelor ne va bântui pentru totdeauna. A cânta această amintire este singura modalitate de a ne salva.
Sfârșitul anului 1919, moment în care se încheia al doilea val de Gripă Spaniolă, se asociază cu apariția unor opere ale literaturii universale care se citesc și astăzi cu devotament. Cel mai bun Proust, noile aventuri din „Tarzan”, „Vrăjitorul din Oz” de Frank Baum, „Demian” de Hesse sau „Un doctor de țară” de Kafka au fost publicate după pandemia de Gripă Spaniolă, ceea ce pentru mulți, întărește ideea că post Coronavirus se vor publica mari opere literare, cu șansa de a deveni clasice.
Majoritatea operelor momentului 1919 nu au reflectat epidemia sau Primul Război Mondial, deși ecourile lor se simțeau. Erau mai degrabă o alergare în direcția opusa. S-ar putea presupune, prin analogie, că nici lucrările „provocate” de actuala pandemie nu se vor referi neapărat la aceasta.
Știm că foamea de a citi a crescut. Dar foamea de a scrie? Ce se întâmplă cu scriitorii în timpul marilor tragedii colective?
„Nu știam să scriu despre tema asta, cu ce instrumente, cum să o abordez. Înainte, când îmi scriam cărțile, mă uitam la suferințele altora. Dar atunci am devenit parte din eveniment. S-au contopit într-un singur lucru și nu a existat nicio modalitate de a mă face să păstrez distanța.”
Citatul ar putea fi al unui autor care se referă la impactul actual al pandemiei de Coronavirus, dar este introducerea Svetlanei Alexièvich la volumul „Voci de la Cernobîl” (1997). Laureata Nobel spune că ar fi putut scrie rapid o carte ca celelalte care să povestească ce s-a întâmplat la Cernobîl, cine a fost de vină sau cum a fost ascuns incidentul de restul lumii. „Dar a fost ceva care m-a oprit. Ce? Sentimentul de mister”, reflexionează autoarea pentru că, potrivit ei, „este atât de ușor să aluneci în banalitate. În banalitatea groazei…”.
Laureatul Premiului Planeta 2017, Javier Sierra, a publicat de curând „Mesajul Pandorei”, un roman care-i folosește istoria, miturile și știința pentru a reflecta asupra marilor molime de care a suferit omenirea.
Shakespeare a scris „Regele Lear” în auto-izolarea cauzată de ciuma care a lovit Londra în 1606, iar Mary Shelley a venit cu ideea pentru „Frankenstein” în așa-numitul „an fără vară” în 1816. În timpul unei epidemii internaționale de holeră, Mary Shelley și recentul ei soț au decis să se izoleze de boala mortală. Lordul Byron, poetul Percy Shelley, viitoarea lui soție Mary Godwin (Shelley), sora ei vitregă Claire Clairmont (iubita lui Byron, care rămăsese însărcinată cu el la acea vreme) și doctorul și scriitorul în devenire John Polidori i-au fost companie. O întâlnire providențială a cinci persoane extrem de creative, în circumstanțe speciale, a dat naștere lui Frankenstein. Această întâlnire a fost ea însăși sursă de inspirație pentru numeroase cărți și filme.
Următoarele luni vor aduce publicului poveștile pandemiei actuale, cu întâlnirile ei surprinzătoare. Și vom descoperi cine sunt noii locatari care populează universul literar. Doar trebuie să așteptam ca timpul să decanteze valorile literare reale de succesele temporare.
„Enterrad bien a nuestros muertos”, prin forța sincerității, are premize să se înscrie în prima categorie.
