Literatura de proximitate

1 0
Read Time:25 Minute, 4 Second

10 autori români în traducerea Laurei Cătălina Dragomir

1. Claudiu Komartin

Zi şi noapte. O confesiune

/

“încearcă să îţi închipui

cum e să umbli tot timpul

zi şi noapte

oriunde-ai ajunge

cu o bucată de şrapnel viu în cap

pe care nu-l poţi îndepărta

nu-l poţi mişca nici un centimetru

iar atunci când totuşi i se mai domoleşte puterea

e aşa o senzaţie de eliberare

că-mi vine să ţopăi sau să plâng în hohote

dar nu mai ştiu dacă de tot răul şi urâtul ce par micşorate

(dar se vor întoarce, mereu se întorc)

sau de ceea ce mi se pare că a rămas din libertatea pe care mi-o pot lua

faţă de creierul meu ce răcneşte la mine

şi acolo

în filigran

aceeaşi imagine

aceeaşi dorinţă

aceeaşi absenţă impecabilă

iar atunci

încerc să mă înconjor de lucruri

care să mă apere

m-aş agăţa de orice

de o eşarfă, de o carte, de amintirea unei după-amieze

petrecute pe rue des trois frères

de o geacă de fâş în care m-am simţit

/

protejat pentru o clipă

doar că magia lor se risipeşte

şi rămân iarăşi gol

cu ticurile şi compulsiile

pe care încerc să le controlez

deşi nu mai văd nici un rost să o fac

şi asta nu dispare

cu toate pastilele sau alcoolul

pentru că în mintea mea

e ciobul ăla strălucitor

bucata mea de diamant negru

şi senzaţia de amputare

care mă face să am capul greu, greu, ca al unui ghilotinat

oricâte lucruri aş număra

aş aranja aş extrage din locaşele lor de aer

aş vrea să pot gândi ca un cinic dar

când nu mai sunt coşmaruri

înseamnă că m-am trezit

şi când mă trezesc mă întreb dacă voi mai duce şi ziua asta până la capăt

fără să înnebunesc

şi cred că după ce o să dispar

vor rămâne în lume vinovăţiile şi regretele, tremurul ăsta

de care mâinile mele nu mai scapă

ca nişte căţei închişi într-un sac şi aruncaţi într-un râu îngheţat

dar acum măcar ştiu că nu am urât niciodată

decât un singur om

 

Día y noche. Una confesión

„intenta imaginarte

 como es andar todo el tiempo

día y noche

para llegar donde sea

con un trozo de hierro vivo en la cabeza

que no puedes quitar

que no puedes mover ni un centímetro 

y cuando, por fin, amaina su poder

la sensación de libertad es tal, 

que me dan ganas de saltar o de llorar a mares

pero no sé si de todo el mal y lo feo que parecen menguar

(pero volverán, siempre vuelven)

o lo que creo que queda de la libertad que puedo tomarme

de mi cerebro, gritándome

 

y allí

en filigrana

la misma imagen

el mismo deseo

la misma ausencia impecable

y entonces

intento rodearme de cosas

que me defiendan

me agarraria de cualquier cosa

de una bufanda, de un libro, del recuerdo de alguna tarde

que pasé en la rue de trois feres

de una chaqueta cortavientos en la que me senti

 

protegido por un momento

pero su magia se desvanece

y me quedo desnudo de nuevo

con mis tics y mi compulsiones

que intento controlar

aunque no veo razón de hacerlo

y eso no se va 

ni con todas las pastillas o el alcohol.

por qué en mi cabeza aún esta

ese trozo brillante

mi trozo de diamante negro

y la sensación de amputación 

que me hace la cabeza pesada, pesada, 

como si fuera guillotinada

da igual las cosas que contaria

colocaría o extraerá de sus cauces de aire

quisiera pensar como un cínico pero

si se acaban las pesadillas

quiere decir que estoy despierto

y cuando me despierto me pregunto si llevaré a cabo este día

sin volverme loco

y creo que después de desaparecer

quedarán en el mundo las culpas, los pesares, este temblor

del que mis manos no pueden escapar

como unos cachorros encerrados en un saco y arrojados a un río helado

pero ahora al menos sé que nunca he odiado

más de una persona

2. Șerban Axinte

Cea mai cinstită formă de dragoste

am adormit cu harp music tibetan,

m-am trezit cu ac /dc

exact ca în acea dimineață când urma să plecăm undeva și tu

ai deschis televizorul, pe mtv era iron maiden

 

am început să trăim viața altora

nu ne dădeam seama de ce, dumnezeule, nu eram fericiti.

 

eu trăiam viața tatălui tău,

tu trăiai viața mea de acum,

 

șaisprezece ani în avans e o nimica toată

ce vedeai tu în viitor mie îmi era complet străin

 

dragostea cu dischinezie, mai sinceră decât

dragostea pentru dumnezeu.

 

am adunat în noi atâta ură încât

trupurile ni s-au găurit

și vântul a început să fluiere prin ele

 

ne-am tamponat rănile cu țigări aprinse

să nu se extindă infecția.

 

așa am început noi să trăim:

eu, tatăl tău, care te obligă să faci pipi în pat

și de pe lumea cealaltă,

tu, mama mea, care mă scapă din brațe

ori de câte ori vede că mi-e bine

 

La más honesta forma de amar

me quede dormido con una harpa tibetana

me desperté con ac/dc

igual que aquella mañana que íbamos a ir en algún lugar

encendiste la tele y en la Mtv sonaba Iron Maiden

 

habíamos empezado a vivir la vida de otros

sin darnos cuenta, por dios, porque no éramos felices.

 

yo vivía la vida de tu padre

tu vivías mi vida de ahora,

 

diesiseis anyos de antelacion no es nada

lo que tu veias en el futuro a mi me era completamente ajeno

 

amor con discinesia, más sincero

que el amor de dios

 

hemos acumulado tanto odio que

nuestros cuerpos están acribillados

y el viento silba a través de ellos

 

tapamos nuestras heridas con cigarrillos encendidos

 

para no propagar la infección.

 

así hemos empezado a vivir nosotros

yo, tu padre, el que te obliga hacer pis en la cama

desde el otro mundo, también

tú, mi madre, la que me suelta de sus brazos

cada vez que me ve sentirme bien.

3. Mihok Tamaș

cal uriaș

eu și câinele meu:

într-un punct visele noastre se-ntâlnesc

 

și-atunci tot ce nu înțelege el

eu împușc cu precizie de maior

și tot ce schelălăie el

eu public în reviste literare

 

n-adorm în vis pentru a schimba visul

vreau să-i fiu exemplu câinelui meu

vreau să lupt mă trântesc la pământ de câteva ori

până mațele șerpilor striviți îmi mânjesc cămașa

în cele din urmă pătrundem într-o grădină interzisă

aceeași grădină unde calul uriaș e stăpân

și eșuăm la fel: calul uriaș devine lumină

& dimineața ne cârâie prin încăperi

 

eu și câinele meu:

într-un punct fricile noastre se întâlnesc.

 

Caballo gigante

 

yo y mi perro:

en algún punto nuestros sueños se cruzan

entonces, todo lo que él no entiende

yo disparo con precisión de cabo mayor

y todo lo que él ladra

yo publico en revistas literàrias

 

no me quedo dormido por cambiar el sueño

quiero ser un ejemplo para mi perro

quiero pelear, me caigo al suelo un par de veces.

hasta que las entrañas de los serpientes despachurrados manchan mi camisa

 

al final entramos en un jardín prohibido

el mismo jardín donde reina el caballo gigante

y fracasamos igual : el caballo gigante se convierte en luz

& por la mañana nos chilla por las estancias.

 

yo y mi perro:

en algún punto nuestros miedos se cruzan

4. Gabriela Feceoru

 

ţesătura sau

nespusa iubire

am coborât scările/ preşul de glezne mi s-a agăţat/ ca un bărbat care nu vrea să mă părăsească/ doar să cad, doar să-mi amintească nepotrivirea/ dintre carnea mea & firele lui/ să compare atingerile mele cu ale/ fetei roşcate sau prietenul imaginar mai ştie/ îmi caută defecte să-şi demonstreze că n-o pot declasa/ şi poate că nu pot/ nu vreau/ & nu mă interesează/ asta

/

ştie/ în câte gări am aşteptat/ cum de fiecare dată am văzut că nu-s unde trebuie/ câte bilete am schimbat & cât m-au costat

/

el râde în hohote/el uită că-i înfăşurat în jurul gâtului meu

 

La urdimbre

o el amor sin contar

bajé las escaleras /el felpudo me agarró de los tobillos / como un novio que no me quiere abandonar /solo hacerme caer para recordarme que no encajan/ mi carne con sus hilos/para comparar mis caricias con las de la/ chica pelirroja o el amigo imaginario que sabe / me busca defectos para demostrar que no la puedo superar / y a lo mejor no puedo / no quiero / & no me interesa /esto.

/

sabe/en cuantas estaciones esperé/ como cada vez que vi que no estoy donde debo/ cuantos billetes cambié & lo que me costaron.

/

él ríe a carcajadas /él se olvida de que me envuelve el cuello.

5. Toni Chira

Dacă se înnoptează și rămânem numai noi,

Află că sunt un om afectat. Nu am putut să trec

Peste nimic. Acum,

Când fiica ta a urcat treptele până în camera ei,

Mi s-a făcut rușine. Și foame.

 

În mintea mea toate femeile mor de bătrânețe

Și asta le conferă o aură care mă atinge

Și din care încă mai apucă să se mai vadă

Două mânuțe și un chip minuscul.

Ele îmbătrânesc în mine

Pentru că viața lor e afară. Dar asta nu se observă

În fotografii. Asta nu se simte în gesturi.

Din moment ce o poză cu mine, o poză

De la aniversarea mea de un an, încă mai atârnă

Pe un perete și numai rama s-a-nvechit,

Dă-mi voie să cred că acel copil

E aproape nou. Hârtia fotografică

s-a-ngălbenit. Brațele care mă ridicau și care

nu se văd

au plecat să se împace cu alte brațe.

Nu mai am contur, dar sunt tot. Eu

Mă privesc

Din exteriorul ramei și legătura pe care o am

Cu mine stă în clipa în care am adus-o acolo,

Iar ea, presimțind că o așteaptă

Dincolo, în viitor, noi brațe cu care să se-mpace,

s-a așternut în pat ca o ploaie de făină pe masă

înainte de frământare.

 

Și replica asta a ținut curtea rece.

El și-a dus mâna la piept. A scos o batistă.

În timp ce sufla puternic, aveam în interiorul

Meu scurgerea ce a urmat așezării ei în pat.

Frigul. Pârâiașul înghețat între mine și ea.

Copacii pe sub care noi eram maluri.

Copacii fără frunze, copacii amari, chiotul ciudat

De sub rădăcinile lor după ce toamna le blurase

Cu totul. Până și barajul, până și

Lacul de acumulare.

Fiica lui se culcase și (pășind înspre dormitor)

Lăsase în urmă discuțiile noastre, capetele

Noastre scorojite pe dinăuntru și dinții lucioși,

Uscați, expuși în guri ca în niște recipiente mici,

De parfum.

 

Si cae la noche y nos quedamos somos los únicos que quedan

Que sepas que soy un hombre tocado. No he podido superar

Nada. Ahora,

Cuando tu hija subió las escaleras hasta su habitación,

Sentí vergüenza. Y hambre.

En mi cabeza todas las mujeres mueren de vejez

Y eso les confiere un aura que me toca

Y de la cual aún se pueden ver

Dos manitas y un rostro minúsculo.

Ellas envejecen dentro de mí.

Porque sus vidas están afuera. Pero eso no se nota

En las fotografías. Eso no se siente en los gestos

Ya que una foto mía, una foto

De mi primer aniversario aún cuelga

De una pared y solo el marco envejeció,

Déjame creer que ese niño

Está casi nuevo. El papel fotográfico

Se ha vuelto amarillento. Los brazos que me levantaban

Y que no se ven

Se fueron para reconciliarse con otros brazos.

No tengo contorno. Pero soy todo. Yo

Me miro

Desde fuera del marco y el vínculo que tengo

Conmigo mismo esta en el momento en el que la traje allí,

Pero ella, sospechando que la está esperando

Más allá, en el futuro, nuevas brazos con las que reconciliarse,

se acostó en la cama como una lluvia de harina sobre la mesa

antes de amasar.

 

Y está rèplica mantuvo el patio frio.

Él se llevó la mano al pecho. Sacó un pañuelo

Mientras se sonaba fuerte, yo tenía por dentro

La secreción que siguió a que la acostaran en la cama

El frío. El arroyo congelado entre ella y yo

Los arboles bajo los cuales éramos orillas.

Árboles sin hojas, árboles amargos, el grito extraño

De por debajo de sus raíces después de que el otoño les borró

Por completo. Hasta el pantano, hasta

El embalse.

 

Su hija se había ido a la cama y (caminando hacía el dormitorio)

Había dejado detrás nuestras discusiones, nuestras cabezas

Marchitas por dentro y los dientes relucientes

Secos, expuestos en bocas como pequeños recipientes

De perfume.

6. Viku Zenescu

Învaţă să fii

Prietenii mei citesc

Bukowski

Se droghează Aleargă

prietenele lor Cu limba scoasă

 

Am impresia că

îmi scapă

ceva

 

Nu poezia

Cu ea

am terminat

toate afaceriile

 

Nici alcoolismul

Sau

adevărul

ştiinţific

Nici minciuna care să desemneze

mincinosul

Nici sistemul care lucrează ca

văduva de cenuşă

Nici o iubită

nu mai poate

schimba

ceva

 

Poate n-am fumat atât încât

să termin toată

iarba din lume

 

Parcă îl văd pe

Adam spunând:

Împinge

Gata

masa şi Eva

zâmbind

 

Am văzut

o

piatră care m-a făcut

să plâng

Să-mi iasă fum

pe urechi.

 

Aprende a ser

My amigos leen

Bukowski

Se drogan Corren

sus novias con la lengua fuera

 

Tengo la sensación de que

algo

se me escapa

 

La poesía no

He acabado

Con ella

todos los negocios

 

Ni el alcoholismo

O

La verdad

científica

Ni siquiera una mentira para designar

al mentiroso

Ni el sistema que funciona como

la viuda de las cenizas

Ni una amada

puede ahora

cambiar

algo

 

A lo mejor no he fumado

Lo bastante para acabar

Toda la hierba del mundo

 

Me parece ver

a Adán diciendo

Empuja

Ya está

la mesa y Eva

sonriendo

 

He visto

una

piedra que me ha hecho

llorar

y que me

Salga humo

Por las orejas.

7. Dorin Popa

Am învățat, în sfîrșit

pînă la urmă am învățat

că viața este importantă,

nu cea mai importantă,

dar parcă merită a fi trăită!

îmi vindeam clipele pe nimicuri,

le-am pus în paranteze de n ori,

pentru tine, aș fi murit repetat

și-am fost uimit să aflu că

nu pot muri decît o singură dată!

cîtă nedreptate este pe lumea aceasta,

în care afli atîtea întîmplări minunate,

o lume pe care o poți celebra de mii de ori

prin moarte și, de fapt, nu poți să mori

decît o dată, o sin-gu-ră dată!

tu de cîte ori ai vrut să mori

pentru ceva,

de fericire sau de necaz?

m-ai părăsit o singură dată

și-am vrut de zeci de ori să mor…

dacă plecam atunci,

mai necopt chiar decît acum,

cine ți-ar mai fi spus că a dorit

să moară pentru tine ?

dacă plecam atunci,

nu aș mai fi aflat ever

că pot primi și duce în spinare

o droaie de săgeți otrăvite,

tîrîș-grăbiș, mai mult tîrîș,

mai otrăvite chiar decît săgeata ta!

a meritat să trăiesc,

dacă am putut afla că există viață

chiar și fără tine și fără orgoliul meu,

o viață lila-orange, cu gust miraculos

și cu săgeți de toate culorile, otrăvite,

o viață pe care nici nu am visat-o !

 

Linia ei, subțire

înainte de a o întîlni, am numit-o Ansiedad

și numele acesta i s-a potrivit ca un epitaf,

cum Laura, Nora, Beatrice, Alia și Ondine,

la fel de adecvat s-au mulat pe faptele ei

o chemam, adesea, pe unul din cele 6 nume

și-mi răspundea, sobru, părînd a nu observa

că sunetele nu sunt identice – pentru ea erau

linia vieții părea doar o prelungire a trupului,

erau gemene, pînă în apropierea mea chiar…

pașii ei, atenți să nu rănească frunze, melci,

nu lasă urme pe cele ce părelnic azi există,

doar trecutul și viitorul o pot atinge,

prezentul, nu!

linia ei, subțire, nu poate fi atinsă acum

și nici nu vreau să o ating, de teamă!

vine sau pleacă?

 

He aprendido, finalmente

al final he aprendido

que la vida es importante,

no la más importante,

pero, parece que vale la pena vivirla!

vendía mis momentos por nonadas,

las puse entre parantesis N veces,

por ti, hubiera muerto repetidas veces

y me extraño averiguar

que solo puedo morir una vez!

cuanta injusticia hay en este mundo,

en el que encuentras tantos eventos maravillosos

un mundo que puedes celebrar miles de veces

a través de la muerte y, de hecho, solo puedes morir

una vez, solo una vez!

tu cuantas veces has querido morir por algo

de felicidad o de tristeza?

me abandonaste una vez

yo quise morir decenas de veces….

si entonces me hubiera ido,

menos maduro que ahora,

quién te hubiera dicho que quiso

morir por ti?

si entonces me hubiera ido,

nunca habría sabido

que podría recibir y llevar en mi espalda,

un manojo de flechas envenenadas

a duras penas, mejor dicho a penas

más envenenadas que tu flecha!

me habrá valido la pena vivir,

si yo pude aprender que existe vida

aún sin ti y sin mi orgullo,

una vida lila-anaranjada, con sabor milagroso

y con flechas de todos los colores, envenenadas todas,

una vida que ni siquiera he soñado!

 

Tan fina, su linia

antes de conocerla, la llamé Ansiedad

este nombre encajo como un epitafio,

como Laura, Nora, Beatrice, Alia y Ondine,

igualmente apropiado se han ceñido a sus hechos.

la llamaba, a menudo, con uno de sus 6 nombres

y me contestaba, sobriamente, pareciendo no darse cuenta

que los sonidos no son idénticos – para ella lo eran

la línia de la vida parecía sólo una extensión del cuerpo,

eran gemelas, hasta cerca de mí…

sus pasos, atentos a no herir hojas, caracoles

no deja rastro de lo que hoy aparentemente hoy existe

sólo el pasado y el futuro la pueden tocar,

el presente, no!

su fina línia, no puede ser tocada ahora

ni quiero tocarla, por miedo!

viene o se va?

8. Ciprian Popescu

Ziua 42

N-am mai văzut un film de doi ani.

Ultima dată am fost la un film pentru copii la Cinema Beaubien.

Copiii mei nu apreciază cinema-ul european

Nu le-a plăcut, s-au plictisit.

Eu, nu știu de ce, încă mă simt european și încerc

Să-i fac și pe ei măcar puţin europeni.

S-au plictisit și de mine, cel care pretinde că-i educă european.

Dar îmi spun că mă iubesc așa cum sînt.

Veţi întreba – ce înseamnă să fii european?

Nu știu. Poate e doar o zi în care n-am alt răspuns.

Ce nu vreau să înţeleg eu e că, în curînd, ei mă vor

Respinge ca pe-un corp străin, european. Un exit.

Așa cum și eu mi-am respins părinţii, ţara, Europa.

 

El día 42

No he visto una película en dos años.

La última vez fui a una película para niños en el Cinema Beaubien.

A mis niños no les gusta el cine europeo

No les gustó, se aburrieron.

Yo, no sé porqué, aún me siento europeo e intento

Hacerlos al menos un poco europeos.

Se cansaron hasta de mí, el que pretende educarlos de manera europea.

Pero me dicen que me quieren como soy.

Se van a preguntar – que es ser europeo?

No se. A lo mejor es otro día en la que no tengo la respuesta.

Lo que no quiero entender es que, pronto, ellos

Me van a rechazar como a un cuerpo extraño, europeo, una salida

De la misma manera que yo rechaze a mis padres, a mi país, a Europa.

9. Dan Coman

profesoara de literatură din noul val

pe atunci colindam bulevardul grigore bălan fumam fără filtru făceam pe bolnavul

veneau domnişoarele de la ţară şi-şi plimbau câinii prin transpiraţia locului

treceau ba în sus ba în jos dar nu m ă puteam hotărî

aveam o mătuşă grăsuţă care stătea în geam şi mă admira

nu ştiu de ce dar eram sigur că pe deasupra coapselor ei plana un superb elefant

(poate mişcările suple ale nărilor poate bărbia)

capul meu era perfect închis un fel de kukta plină de păsări

auzeam mereu cum crapă ouăle cum ies puii şi urlă de foame

noroc că aveam un culcuş în ap. 31 unde mă retrăgeam obosit

îmblânzeam acolo un berbec minuscul creştea şi el pe unde putea

se scăpa uneori şi-şi înfigea coarnele în tâmplele mele

mă prefăceam că nu observ (eram plin de şmecherii)

 

de curând mă cuplasem cu o domnişoară sofisticată

o profesoară de literatură din noul val

până să ne dezbrăcăm trebuia să-i admir lacul de unghii

numai şi numai cu aluzii livreşti

(ea făcea atmosferă lăudându-mi gambele)

 

nici măcar nu transpira noaptea sub plapumă (avea o ţinută oficială)

curcubeul de pe fruntea ei pocnea scurt la capete

şi imediat o vedeam adormind

 

venea toamna şi începeau cursurile

mătuşa mea grăsuţă se lipise cu totul de geam

nu era în spatele ei nici un elefant admirabil (doar câţiva bărbaţi însuraţi)

 

profesoara din noul val făcea după-amiezele exerciţii pentru însămânţare

se folosea de leuştean pentru trupul său zvelt

 

mai trecea şi pe la mine dar mie-mi murise berbecul

cu tristeţe rupeam în bucăţi coarnele lui bronzate

când deschideam ochii vedeam cum domnişoarei profesoare

i se strecoară metri întregi de dantelă neagră printre coapse

 

o atingeam în treacăt dânsa-mi spunea puţin mai la dreapta puţin mai jos

mă executam

foloseam numai mişcări oficiale

 

el profesor de literatura de la nueva ola

 

en ese momento estaba vagando por el boulevard grigore bălan, fumaba sin filtro, me hacía el enfermo

venían las señoritas del pueblo y paseaban a sus perros por el sudor del lugar

subían y bajaban, pero no me podía decidir

 

tenía una tía gordita sentada en la ventana y ella me admiraba.

no sé por qué, pero estaba seguro de que había un hermoso elefante revoloteando sobre sus muslos.

(tal vez los suaves movimientos de las fosas nasales tal vez la barbilla)

 

mi cabeza estaba perfectamente cerrada, una especie de kukta llena de pájaros

Siempre podía escuchar los huevos rompiéndose y los pollitos saliendo y gritando de hambre.

 

Por suerte tenia una cama en el ap 31 donde me retiraba cansado

Yo estaba allí domando un minusculo carnero y estaba creciendo donde podía

a veces se escapaba y clavaba los cuernos en mis sienes

Fingí no darme cuenta (Estaba lleno de trucos)

 

Recientemente me había liado con una señorita sofisticada

una profesor de literatura de la nueva ola

Tuve que admirar su esmalte de uñas antes de desnudarnos

solo y solo con alusiones librescas

(ella hizo el ambiente alabando mis piernas)

 

ni siquiera sudaba por la noche debajo del edredón (tenía una pinta oficial)

el arco iris en su frente se estrellaba a los lados

e inmediatamente la vi quedarse dormida

 

se acercaba el otoño y comenzaban las clases

mi tía gordita se aferraba a la ventana

no había ningún elefante admirable detrás de ella (sólo unos pocos hombres casados)

 

la profesora de la nueva ola estaba haciendo ejercicios de siembra en la tarde

usaba levístico para su cuerpo esbelto

 

pasaba a mi sitio, pero mi carnero estaba muerto.

tristemente estaba desgarrando sus cuernos bronceados en pedazos

cuando abria los ojos pude ver como a la señorita profesora

se le deslizaban entre los muslos miles de metros de encaje negro

 

la estaba tocando de paso, ella me decía un poco a la derecha un poco más abajo

yo estaba ejecutando

solamente usaba movimientos oficiales.

10. Olga Ștefan

a.

nu mă gândesc la tine

de nouă ani.

ai trecut sub sticla fumurie

a oamenilor care nu sunt decât

parte a masei, concasoare,

în dormitoare, la ora colgate,

şi în maşini.

 

dacă nu sunt atentă,

câte cineva

îţi seamănă încă

până la confuzie.

 

am tranşat şi pus pe fundul lăzii frigorifice

momentul nostru electric,

secunda în care m-am temut

că asta nu e dorinţă,

ci crimă.

 

expresia care te speriase

până şi-n gaură de şarpe

(căci tu voiai să fii liber într-o junglă

fără femei block solid)

nu o mai folosesc

nici măcar cu sensul ei propriu,

de ameninţare –

(fusese mrejă: una cu schepsis,

nu pentru tine)

 

duc un bioritm pacifist

de animal marin

nedisturbat, zvâcnirile de ură sunt mereu

foarte aproape de casă.

 

am ce-mi lipsea atunci

& era

magnetic pentru ucenicii superbiei:

o peliculă opacă de oboseală,

minus valoarea entuziasmului

pentru ce e frumos şi inconsistent.

poate prudenţă. poate calciere.

 

nu mă mai gândesc la tine decât uneori,

ca la o jucărie, ca la o jartea.

tuşa vulgară

a unui joc din care nu mai pot ieşi.

 

te-am îngropat cu onoruri, te celebrez

anecdotic. eşti o mândrie searbădă, de tinereţe,

ultimul text erotoman

la care am contribuit.

 

cu ochi atent

(croitor, artizan)

delimitez din aer un corp (al tău)

pe care nu-l mai cunosc.

 

fatigue

 

ultima dată mi-am modificat cv-ul

în 2016. am ascuns planurile mele eșuate,

precum și visul de-a scrie istorie

(curând îngropat în uterul cu sigiliu

al mamei lui de 19 ani);

 

însă

n-am făcut un secret din

marea mea tenacitate,

pasiunea mea infernală,

privirea mea care sfâșie totul

(și n-am lăsat în urmă o lume însângerată)

 

de atunci viața

a căpătat

viteza unei mașini relativ noi,

cumpărate la o sumă decentă

dintr-un târg nemțesc.

 

sunt mulțumită,

cu geamul deschis

și mâna dreaptă sprijinită

de portieră, trec pe lângă

vechi locuințe

și vechi locuri de muncă,

dar nu mă opresc.

 

sunt o floare

de plastic

la butonieră

și tu mă duci –

pentru că merit și merit continuu –

fractalic –

la lungi, somptuoase cumpărături.

 

pe calendar

zile pline

dau din mânuțe și sunt

steagurile

uniunii europene

în fața unei instituții părăsite

în grabă

de toți angajații

(o doamnă cu ochelari-ochi-de-pisică

și părul scurt, platinat,

privește speriată în urmă).

 

alege-mă, prioritizează-mă,

îmi șoptește prietenul meu cel mai bun

în aplicație, dar reboot, îi spun, reboot,

sunt segregată eu, dar

sunt

și femeia care decide,

fiului meu i-am sacrificat totul

încă de pe-acum

când e un proiect în alb și albastru

pe o pânză fără stativ

refuz

ca pe-un acord de principiu

între părți vătămate,

orice concesie convenționalului,

orice confetti în părul miresei, drama academică,

și nu

renasc în online.

 

 

a.

no estoy pensando en ti

desde hace nueve años.

te metiste debajo del cristal ahumado

de personas que no son más que

parte de la masa, trituradoras,

en los dormitorios, a la hora colgate,

y en coches.

 

si no tengo cuidado

alguien

todavía se parece a ti

hasta la confusión.

 

corté y puse en el fondo del refrigerador.

nuestro momento eléctrico,

el segundo en el que tuve miedo

que esto no es un deseo,

sino un crimen.

 

la expresión que te asustaba

sobre tu escondite

(porque querías ser libre en una jungla

sin mujeres de una pieza)

ya no lo uso

ni siquiera en su propiosentido,

de amenaza –

(había sido un anzuelo: unaocon trampa,

pero no para ti)

 

tengo un biorritmo pacifista

de animal marino

imperturbable, siempre hay destellos de odio

muy cerca de casa.

 

tengo lo que me faltaba entonces

& fue

magnético para los discípulos del orgullo:

una película opaca de cansancio,

menos el valor del entusiasmo

por lo que es bello e inconsistente.

tal vez precaución. tal vez calcificación.

 

solo pienso en ti a veces,

como a un juguete, como a un liguero.

Un toque vulgar

de un juego del que no puedo salir.

 

te enterré con honores, te celebro

anecdóticamente. eres un orgullo insípido de la juventud,

el último texto erotomano

al que contribuí.

 

con ojos cuidadosos

(sastre, artesano)

estoy delimitando desde el aire un cuerpo (el tuyo)

que ya no conozco.

 

fatiga

 

la última vez que cambié mi currículum

en 2016. escondí mis planes fallidos,

así como el sueño de escribir historia

(pronto enterrado en el útero con un sello

de su madre de 19 años);

 

pero

no hice un secreto de eso.

mi gran tenacidad,

mi pasión infernal

mi mirada desgarrandolo todo

(y no dejé atrás un maldito mundo sangrando)

 

desde entonces la vida

ha cogido

la velocidad de un coche relativamente nuevo,

comprado por una cantidad decente

de una feria alemana.

 

Estoy satisfecha,

con la ventanilla abierta

y la mano derecha descansando

de la puerta, paso

por casas viejas

y por viejos trabajos,

pero no me detengo.

 

soy una flor

de plastico

en el ojal

y tú me llevas –

porque lo valgo y lo valgo continuamente –

fractal-

en fin, suntuosas compras.

 

 

en el calendario

días completos

mueven las manitas y son las

banderas

de la Unión Europea

frente a una institución abandonada

apuradamente

por todos los empleados

(una señora con gafas de ojo de gato

y pelo corto, platinado,

mira hacia atrás asustada).

 

elígeme, priorízame,

mi mejor amigo me susurra

en la aplicación, reiniciar, le digo que reinicie

estoy segregada, pero

soy

la mujer que decide,

sacrifiqué todo por mi hijo

de ahora en adelante

cuando todavía él es un proyecto en blanco y azul

en un lienzo sin soporte

rechazo

como un acuerdo de principio

entre las partes lesionadas,

cualquier concesión a lo convencional,

cualquier confeti en el cabello de la novia, drama académico,

y no

renacer online.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
100 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *