3
0
Laura Cătălina Dragomir
„Nu am avut timp să fiu muza nimănui… Eram prea ocupată să mă revolt împotriva familiei mele și să învăț să fiu artistă.” (Leonora Carrington, 1983.)
Leonora Carrington a trăit până la 94de ani. A fost recunoscută în viață ca scriitoare, pictoriță, sculptoriță, scenografă, autoare de gravuri și bijuterii. Operele ei se află în Tate Gallery din Londra, în colecția Peggy Guggenheim din Veneția și în Muzeul de Artă Modernă din Ciudad de México. Erau ani în care femeile trebuiau să lupte serios pentru a deveni artiste. Și deși prietenii ei artiști îi recunoșteau valoarea, criticii de artă au privit-o mereu cu oarecare paternalism și superioritate. Adică da, era bună, chiar foarte bună. Nimic de zis. Dar într-atât încât numele ei să fie la fel de cunoscut ca al artiștilor bărbați ai epocii?
A dat extrem de puține interviuri in viață. Unul din ele este cel dat publicației The Guardian, la 90 de ani, unei nepoate pe care o întâlnea pentru prima dată, fiica unui văr. Recurgând la cunoștințe comune, jurnalista Joanna Moorhead i-a bătut la ușă. De mică i se spusese că această “mătușă” a fugit cu un artist, să fie muza lui. Cu timpul a descoperit că nu era adevărat. “Mătușa” fugise să fie artistă ea însăși, să fie liberă, atât de familie cât și de război. Și ajunsese să expună în cele mai mari muzee ale lumii. Leonora Carrington a acceptat conversația cu tânăra femeie înrudită despre care nu știa nimic. Au putut sta la un ceai, să vorbească timp de trei zile despre o lume pe care artista o îngropase în uitare. Tânăra jurnalistă a putut înlocui mitul cu artista și femeia reală. Iar Leonora a putut să domolească orice neliniști ar fi avut privind în urmă. În acest articol regăsim personajele ce făceau parte din cercul ei de prieteni, care îi cunoșteau valoarea: Max Ernst, Pablo Picasso, Salvador Dalí (care o numea „cea mai importantă femeie artistă”), André Breton, Joan Miró, Man Ray, fotograful Lee Miller, regizorul Luis Buñuel., Henry Moore.
Leonora s-a născut într-o epocă de mari frământări sociale, în casa unui magnat. Avea trei frați care preferau să se joace împreună, apoi au studiat la internat. Ea a stat acasă cu guvernantele franțuzoaice până la 12 ani. A trebuit să-și facă propriul univers și să-și explice singură misterele vieții ce o înconjurau. Apoi a fost expulzată din două școli catolice pentru că nu se supunea rigidei discipline religioase. Maica Superioară a scris familiei: “Acest copil este incapabil să studieze sau să se joace, așa că vi-l returnăm.” Iar Leonora deduce mai târziu: “Aveam o alergie la ideea de a coloabora cu autoritatea”. Privind retrospectiv, Leonora n-a făcut altceva toată viața decât să studieze și să se joace. Spre norocul ei, mama Leonorei îi cumpără un set profesional de acuarele, așa că ea poate să scoată la iveală lumea ei interioară, în special animale fantastice și zâne, inspirate de legendele celtice, ceea ce îl nemulțumea profund pe tatăl ei. Lumea suprarealistă din tablouri a început să germineze și să crească când era foarte mică. Gândul ei era numai la citit și la artă.
Tatăl s-a străduit să o aducă cu picioarele pe pământ. Ei dintotdeauna i-a inspirat frică. În realitate, el era omul epocii sale și se străduia să-i ofere disciplina și rigoarea de care considera că ea avea nevoie. Harold Carrington dorea un anumit comportament social, un fel de a fi respectabil în societate, iar după ce Leonora a împlinit 16 ani, opozițiile au fost mult mai dure. Familia se îmbogățea cu rapiditate iar el nu putea tolera nimic care ar fi putut fi privit cu îndoială de către lumea bogată în care tocmai intra. Bogăția are regulile ei și libertatea femeilor, pe atunci, nu era tolerabilă. Trebuia să asiste la partide de vânătoare și alte evenimente sociale unde să se comporte ca la carte, urmând un destin trasat. Singurul lucru ce se aștepta de la ea era obediența. I-a impus să se prezinte la Balul Debutantelor pentru a ieși în societate și a-și găsi un soț. Obligația era să se căsătorească cu o persoană care să ajute familia să urce ca poziție în societate. Iar tatăl ei putea în sfârșit să o prezinte familiei regale. Mai târziu, Leonora Carrington va scrie o carte cu titlul Debutanta, cu tot ce a însemnat să se lase îmbrăcată în mătase, într-un stil ce nu o reprezenta, să joace rolul femeii ideale în epocă. Pentru ea, tot acel ritual al învățării gesturilor corecte, toate ieșirile sociale și teatrul obligatoriu, au reprezentat o formă de tortură. Familia ei nu era nobilă, se străduia să fie admisă într-o lume care o complexa, drept pentru care comportamentul Leonorei era considerat fundamental. Trebuia să fie perfect. Era reprezentanta familiei, și bine dresată, trebuia să atragă atenția și aprobarea unei familii nobile care să fie îndeajuns de generoasă să accepte să se înrudească cu familia Carrington, alegând-o pe Leonora ca soție pentru fiul lor. Ea nu simțise niciodată că era la locul ei nici în casă, nici la școală. Dar viața planificată de tatăl ei o împingea într-o dimensiune în care se simțea și mai străină. Iar Harold Carrington fusese crescut într-o lume în care femeile își știau locul și lungul nasului și nu protestau în fața autorității tatălui și soțului. Leonora era singura persoană din viața lui care îndrăznea să-i răspundă, să-l contrazică. Pentru el era un șoc și o spaimă. Singurul mod posibil în care tatal putea reacționa, era severitatea. Ea își iubea tatăl și nu putea înțelege de ce sentimentele și opiniile ei nu aveau nicio valoare, de ce trebuia să se supună unei vieți care o făcea să se simtă oribil. Din fericire, nu au apărut cereri în căsătorie imediat după bal.
Din acea epocă, din viața în conacul familial, trăirile ei de fată tânără sunt redate în tablourile numite Crookhey Hall: ființe fantasmagorice bântuind o uriașă casă sumbră. Nici vorbă ca familia să accepte “mofturile” fiicei despre artă, dar au ajuns la un compromis. O puteau lăsa un an să studieze pictura la Londra, timp în care urmau să-i găsească un pretendent adecvat. Dar cu această ocazie ea a cunoscut un alt mediu, în care se simtea ea însăși. A descoperit că este artist, și nu a mai fost interesată de nimic altceva. Aici a întâlnit suprarealismul, s-a ciocnit de propriul ei imaginar. Alții erau șocați la descoperirea picturii suprarealiste, dar pentru ea era ceva familiar, era propria ei personalitate. A descoperit că alți oameni plăsmuiau lumi onirice și asta era artă. În special s-a conectat cu pictura lui Max Ernst, s-a identificat cu ea. Pictura “Doi copii amenințați de o privighetoare” a fost ca o poartă spre o copilărie pe care ea o înțelegea, înrudită cu a ei. A descoperit același cod semiotic pe care ea îl folosea instinctiv.
In 1936, Londra a găzduit marea Expoziție Internațională a Suprearealismului (în New Burlington Galleries), care fost un adevărat cutremur pentru arta din Marea Britanie. Publicul de aici abia se străduia să accepte Post Impresionismul. Toată această artă era pentru public un elogiu al nebuniei. Criticii londonezi scriau în presă că acești “așa-ziși artiști” ar trebui închiși, pentru a proteja lumea de viziunea lor bolnavă. Salvador Dalí, De Chirico si Max Ernst erau un pericol public, capabil să contagieze mințile tinere. Dar Leonora era fascinată și voia să trăiască în centrul acelei lumi ce crea această artă. Cu această ocazie, la o cină cu prieteni artiști l-a cunoscut pe Max Ernst. Conexiunea a fost instantanee. Era îndrăgostită de opera lui Max Ernst iar în momentul în care l-a cunoscut, s-a îndrăgostit de el. Nu a durat mult până ce tatăl ei a aflat de această relație. Harold Carrington a încercat să provoace o arestare a lui Max Ernst pentru că pictura lui îi părea pornografică și scabroasă. Pe atunci Max era căsătorit, ceea ce nu a ajutat. Dar prietenii lui Max erau încântați de ea și încurajau această relație, spre binele amândurora. Între acești prieteni se afla cuplul format din colecționarul britanic de artă Roland Penrose și fotografa americană Lee Miller. Ei au fost martori din primul moment ai relației dintre cei doi, și au ajutat cu toate puterile pentru a proteja această relație. Roland Penrose a aflat de o posibilă investigație a poliției și l-a ascuns pe Max într-o casă din Cornwall. Leonora venea aici și asista la seri suprarealiste cu toate figurile importante ale epocii implicate în această mișcare. Perechea s-a ascuns de ochii lumii timp de câteva săptămâni până ce pericolul a trecut.
Leonora Carrington a optat pentru a fi oaia neagră a familiei. Și-a anunțat părinții care erau planurile ei de viitor. Voia să plece la Paris, să studieze arta și să trăiască cu un artist suprarealist (etichetat ca nebun de către critica londoneză) care nu avea niciun ban și care mai era și căsătorit. A fost ultima dată când Leonora și-a văzut tatăl. Dar el nu a încetat să intervină în viața ei prin intermediari. Liberă la Paris, deși fără niciun ban, și practic fără familie, Leonora era fericită. Descoperea o lume incredibilă, și desigur mult mai fericită decât să fie închisă într-o mănăstire catolică de maici sau prizonieră într-o căsătorie aranjată cu o familie din înalta societate. Aici suprarealismul era recunoscut, era glorios. Parisul era casa artei și a experimentării. Era sinonim de creație și libertate. Pentru prima dată nu trebuia să se străduiască să se adapteze. Suprarealismul nu era doar artă, era un mod de viață. Toți acei adulți incercau să trăiască într-o lume onirică în care ea trăia de când era o fetiță. Ei căutau libertatea totală, riscând să fie catalogați ca anarhiști. Iar Leonora devine într-un fel centrul acelui univers, o profesoară de suprarealism zilnic, o sursă de inspirație. Se ajunge la un schimb profitabil, pentru că ea învăța multe despre artă de la ei, iar ei despre natura ei specială, despre modul ei de a percepe lumea. Împreună negau orice autoritate, întorceau spatele societății, bisericii, regulilor. Evident, nici burghezia franceză nu era prea fericită cu această influență a artiștilor asupra societății. Dar Leonora, la 20 de ani se găsea fix în locul cel mai potrivit pentru dezvoltarea personalității ei, și de asemenea pentru a iubi și a fi iubită. Ca pereche a lui Max Ernst, avea acces exact la epicentrul mișcării, fiind în contact cu cele mai importante figuri ale artei momentului, azi toți aflați în manualele de istorie a artei. Și toate aceste persoane îi erau familie acum. Erau plămădite din același aluat. O înțelegeau, nu o cenzurau, o admirau și o încurajau să fie exact cum simțea.
Dar Leonora Carrington vedea că, fiind femeie, avea alte obstacole de învins, pe care noii ei prieteni nu le aveau. Erau liber-cugetători, erau avangarda artei, dar vedeau femeia ca pe o muză, nu ca pe un camarad egal. Leonora i-a forțat să vadă în ea mai mult decât o frumoasă creatură cu care să petreci momente plăcute. Conceptul femininului în suprarealism era: femme-enfant, femeia copil. Asta poate fi drăguț, mai comod decât rigiditatea societății burgheze, dar la final, e peiorativ. Deci Leonora și aici ieșea din tipar. Ea voia să fie creator, și să se impună ca atare. Nici măcar nu lua în calcul că putea să nu fie luată în serios. Pur și simplu ironiza continuu poziția misogină a artiștilor, cu Picasso în frunte. Era o feministă înnăscută, fără să fie conștientă de acest fapt. Nici nu a luat în calcul ideea de a fi o muză, chiar dacă ei se încăpățânau să o vadă așa. Și pe deasupra, ea avea experiență în a rezista încercărilor externe de a o adapta unui tipar prestabilit. Avea idei proprii despre artă și le proclama în gura mare.
In 1938, pictorul francez, cu 27 de ani mai mare decât ea, își părăsea soția pentru a se muta cu Leonora într-o casă din Provența, Franta. Pentru el, viața cu Leonora era de asemenea un proces de învățare, o revelație. Viața lor zilnică era făcută din discuții despre artă și creație continuă. În acest an, Leonora scrie un volum de povestiri numit “Casa Fricii”, asistă împreună cu Max Ernst la Expoziția Internațională a Suprarealismului la Paris și Amsterdam. Max îi era iubit și profesor. Se pictau unul pe celălalt, iar ea era din ce în ce mai bună atât cu penelul, cât și cu stiloul. După un an idilic, cel mai fericit din viața lor, privit retrospectiv, a venit războiul. Mai mulți dintre pictorii mișcării suprarealiste, inclusiv Leonora Carrington, au devenit colaboratori activi ai Freier Künstlerbund, o mișcare subversivă de intelectuali antifasciștii (printre care Max Ernst, Leonora Carrington, Otto Freundlich, Hans Hartung.) Din păcate, Max era german iar lumea era zbuciumată de al doilea război mondial. Așa că, un an mai târziu, pictorul a fost arestat, iar Leonora a suferit o cădere psihică. Un prieten englez venit în vizită a găsit-o singură și distrusă. Ea voia să-l aștepte pe Max, dar trupele germane se apropiau. Au urcat-o în mașină și au fugit în Spania. Cum nu ieșea din starea depresivă, prietenul englez a intrat în contact cu tatăl ei.
Tatal Leonorei a considerat de cuviință să o interneze într-un spital psihiatric din Santander, în Spania. Cum fugise cu un artist căsătorit mai în vârstă decât ea, nu o putea aduce acasă. Doar nebunia putea justifica asemenea comportament. Leonora era copila engleză ce-și petrecea timpul admirată de artiști cu douăzeci de ani mai mari, era fitilul unei bombe, era umor negru, spirit critic, talent. Nu putea fi sănătoasă. Era logic să i se întâmple așa. Hotărârea a fost luată. Apoi a fost mințită că iese la picnic, pe plajă. Un medic a drogat-o. Când s-a trezit, a crezut că era într-un spital, că suferise un accident de automobil. Apoi și-a dat seama că mâinile și picioarele îi erau imobilizate cu curele de piele. Se afla “la nebuni”. Azilul reprezintă capitolul cel mai întunecat din viața ei, reflectat în multe picturi. Era tratată cu Cardiosol, un medicament ce inducea o criză epileptică. Era lăsată goală, zăcând în excremente, pradă țânțarilor, cu mintea tulburată de-adevăratelea de tratamentul administrat. Această experiență a marcat-o pentru totdeauna, și mai ales faptul că a fost decisă de tatăl ei. A ieșit din azil după ce învățase adevăratul sens al ororii și al fricii. A devenit conștientă de faptul că era muritoare, fragilă, că putea fi distrusă. Bucuria deplină simțită cu câteva luni înainte îi părea foarte străină.
***
Rămâne nebunia, « nebunia pe care o izolăm de obicei» , așa foarte bine cum s-a spus. Această nebunie sau cealaltă… Știm cu toții că nebunii își datorează internarea unui număr mic de acte condamnabile din punct de vedere legal și că, în absența acestor acte, libertatea lor (partea vizibilă a libertății lor) nu ar fi pusă la îndoială.” (André Breton)
Anii Marelui Război aduceau un progres științific, o schimbare de moravuri, dar și multă sărăcie și disperare. Mintea umană se distorsiona în multe moduri devenind misterul cel mai interesant pentru medici și pentru artiști. O depresie efemeră sau o criză de nervi te puteau duce la balamuc, mai ales dacă erai femeie și tutorele legal decidea asta, „pentru binele tău”. Respingerea nebuniei s-a născut în Renașterea europeană și a dus la un proces de excludere al psihoticilor în secolele XVII și XVIII, terminând cu totala îndepărtare a alienatului de orice tip. În secolul al XIX-lea, dezvoltarea capitalismului european a însemnat că excluderea și controlul acestui profil de oameni au fost absolute. Psihiatria s-a dezvoltat ca o ramură a medicinei cu o anumită atmosferă de secret, și mister, pentru a controla nebunia, în numele noului stat burghez. În secolul 20, controlul a devenit mai intens și mai extins ca niciodată. În acest fel, nebunia este asimilată cu o greșeală a comportamentului, interpretată ca o pedeapsă culturală pentru un rău moral.
În decada anilor treizeci, viața se vedea efemeră și fără sens. Ideile existențialiste din literatură și filosofie se vedeau reflectate în artă: expresionismul în Germania, futurismul în Italia, dadaismul în Elveția, fauvismul, cubismul și suprarealismul în Franța, ultimul inițiat de manifestul lui André Breton, din care am citat anterior paragraful despre nebunie. Căci delirul, nebunia, misterele creierului, visul și coșmarul devin centrul preocupărilor suprarealiștilor. Este un timp care condamnă orice comportament extravagant ca nebun. Persoana este considerată social ca fiind alienată, când, la un moment dat, încetează să se conformeze convențiilor sociale; atunci, pentru a rectifica relația cu societatea burgheză, va intra în acțiune figura medicului și a psihologului.
Leonora Carrington era tânără și talentată. Dar lumea suferea nebunia războiului și tatăl ei decidea pentru ea. În aceste condiții, a dori să facă arta părea un moft, un capricu de fetiță inconștiență. În aprilie 1937, orașul Guernica din nordul Spaniei a fost bombardat. Niciodată nu s-a știut numărul exact de victime, dar se estimează ca în jur de 1000. Deși este vorba despre un eveniment legat de războiul civil spaniol, nu de cel de-al doilea război mondial, vorbim despre o dovadă a nesiguranței, durerii și nebuniei acelor ani. Pentru că adevărata nebunie nu se află închisă în sanatorii, suferind tratamente experimentale. În același an, Pablo Picasso realizează impresionantul său mural Guernica. Concepută ca un poster gigantic, pânza este o mărturie a ororii războiului civil spaniol, precum și o premoniție a ceea ce urma să se întâmple în cel de-al doilea război mondial. Puțin mai târziu, prietenii lui Picasso, Max Ernst și Leonora Carrington erau închiși: el într-un lagăr francez, pentru că era de naționalitate germană (deși era de asemenea un militant antifascist), iar Leonora era etichetată drept „nebună” și izolată ca atare.
Când Sanatoriul spaniol nu i s-a părut îndeajuns de sigur, domnul Carrington a decis că o internare într-unul din Africa de Sud ar fi fost mult mai potrivită. Așa că un om de afaceri a fost intermediar și a condus-o la Lisabona, unde trebuia să fie îmbarcată spre destinația ei finală. Frica de destinul impus de familie și dragostea pentru artă i-au dat aripi. După micul dejun în compania persoanei autorizate de către tatăl ei să o ducă la noul spital psihiatric, tânăra s-a comportat cum vedem astăzi în filme. S-a scuzat pentru a merge la „toaleta de señoras”, mizând pe buna creștere a însoțitorului. Acesta, evident nu a „rușinat-o” însoțind-o. Și apoi, un bărbat matur nu se așteaptă ca o fetiță să fie în stare sa gândească și să acționeze. Leonora a ieșit pe ușa din dos a cafenelei, a intrat în primul taxi și a spus prima adresă ce i-a venit în minte: Ambasada Mexicului. Știa că Renato Leduc, prieten cu Picasso și poet era de asemenea diplomat mexican în Lisabona. Și acesta a găsit soluția salvatoare: s-au căsătorit imediat, o căsătorie de formă, pentru ca autoritatea tatălui să dispară și să-i obțină un pașaport mexican. Toată viața Leonora a considerat că cu acest act, Renato i-a salvat viața. Nu știa spaniola, nu știa nimic despre Mexic.
Așa, la 25 de ani, Leonora a putut să înceapă o nouă aventură, să ajungă la ceea ce urma să fie noua ei casă, în Mexic unde și-a făcut prieteni precum Frida Kahlo, Diego Rivera, Carlos Fuentes, Octavio Paz și Remedios Varo. Aici a fost artistă, s-a căsătorit pentru a două oară, a fost mamă și nu a simțit niciodată nevoia să își recupereze rădăcinile. Folclorul celtic din imaginarul ei infantil și suprarealismul european s-au întâlnit cu credințele magice mexicane. Întotdeauna a simțit nostalgia Europei pierdute, dar Mexic a devenit refugiul ei. A început să se reconstruiască de la zero într-o lume necunoscută unde se afla mai mereu singură. Spre norocul ei, Mexic era un refugiu și pentru mulți intelectuali ce fugeau de război, pentru Csizi („Chiki”) Weisz, fotograf ungar recent fugit din calea naziștilor ce executau evrei. Au format o familie în acest pământ nou pentru ei. A descoperit dragostea necondiționată în momentul în care a avut copii. I-a tratat cu dragostea pe care ea nu a simțit-o din partea propriilor părinți. Însărcinată fiind, a simțit nevoia să se întoarcă la artă, să creeze pe lângă faptul că gesta o viață. Și nu a încetat niciun moment să picteze.
Scriitoarea mexicana Beatriz Espejo a întrebat-o odată „De ce ai ales tendința suprarealistă pentru a te exprima?”. Carrington a răspuns: „Asta e doar o etichetă. Fac ceea ce fac pentru că asta simt și văd. Ideile mele apar pur și simplu. Le găsesc când mă uit pe fereastră sau când curăț un morcov. Vin din afară … ”
Leonora este adorată în Mexic. Lumea Maya și Azteca trăiește în arta ei. Este considerată de-a locului, deși nu s-a născut aici. Dar a lucrat și a trăit aici șapte decenii: o viață de om. 2017 a fost un an de sărbătoare în muzeele lumii: un secol de la nașterea artistei. Canalul BBC 4 a produs și emis documentarul „Leonora Carrington – The Lost Surrealist”. Privind cu sinceritate retrospectivă în spate, Leonora Carrington ar trebui să fie în toate manualele de istorie a artei.
