1
0
Gabriela Feceoru în dialog cu Laura Cătălina Dragomir
Foto credit: @Laura Cătălina Dragomir
Gabriela Feceoru: Poezia este o stare, un coeficient al tuturor zilelor, o perioadă?
Laura Cătălina Dragomir: Cât timp ne ascultăm, lăsăm atenția să aibă norocul de-a se termina în gând reflexiv, toți putem participa la poezie, fie și doar ca manieră de-a împărți cu ceilalți stări. În cazul meu, am simțit că are rost să fac poezie. Ca activitate profesională, ținând cont că posesivul meu literar nu a avut profesori (poate da, poeți cum mi-ar fi plăcut să fiu), pot numi că fac poezie zicându-i și pe alte nume. O să evadez însă din această husă mintală, nu caut terminologii. În concret, poezia mă interesează și prefer să spun lucrurile prin poezie decât în alt mod. Nu mă distrează să scriu, mă lasă în toate intemperiile cu ușile închise, dar înțeleg că atunci când primești o capacitate, ei trebuie să îi permiți să manevreze ce înțelegi diferit altora.
Poezia nu cred că trebuie să substituie nimic, așa cum nu o putem lăsa să fie pusă sub interogație de către aparențe. Cuvintele sunt ale tuturor, doar că uzul lor se așază mai bine unora. Și când am simțit că lucrul ăsta eu nu l-am obținut, ci că veneam cu el, ca imediat al nașterii, n-au mai fost confuzii.
Gabriela Feceoru: Ce înseamnă să fii poetă, migrantă, mama Amirei?
Laura Cătălina Dragomir: Sunt trei forme de implicare pe care nu știu dacă din îndrăzneală, în totalitate, le-am fertilizat împreună. Cred că niciodată nu am avut suficient timp liber cât să mă preocupe un statut. Dacă l-am primit, nu am căutat să aflu decât ceea ce depindea de mine, să nu mă surprindă un uz și, pe cât posibil, să evit inexactitățile prin care eram definită. Poetă și migrantă sunt două atribute care m-au explicat în unele contexte, în altele, doar au crescut drastic un soi de diviziune între mine și alții. Mult timp am avut un acord cu o specie de ingenuitate, ceilalți mă puneau în competiții de care eu nu aveam habar. N-am rămas pentru totdeauna așa, am învățat că există și obiective care te beneficiază și imagini care se pot comporta așa cum vrei tu. Asta a venit cu experiența. Am lăsat la sfârșit construcția „mama Amirei”. Pentru că, într-o perioadă în care nu știam dacă sunt suficient de valoroasă ca să trăiesc, am devenit mamă. Și, odată cu asta, am învățat că există o diferență între a merge mai departe și a avansa. Să o am pe Amira m-a adus în elita celor care luptă, chiar și atunci când sunt un dezastru în gestionarea situațiilor de stres. Asta m-a învățat viața cu noi două, iar ea m-a învățat că nu trebuie să-mi reproșez că nu sunt o mamă cum spune modelul. Și că nu trebuie să suport existența unui fel dorit și așteptat de-a fi părinte. Că mamă îi sunt doar ei și că ea nu e un rezultat. Am acceptat și am făcut atât de multe lucruri împreună, pentru care, sunt convinsă, destui au spus că am fi avut nevoie de ajutor psihologic. Ne-am jucat și am râs uitând care e care. Ne-am mișcat împreună în atâtea forme că rolurile s-au frustrat și am rămas doi oameni care se iubesc în fiecare moment.
Gabriela Feceoru: Ce înseamnă pentru Laura să fie acasă? Acasă e în Spania? Acasă e în România?
Laura Cătălina Dragomir: Acasă există în măsura în care ți-e dor. Uneori, îți e dor de lucruri pe care nici măcar nu mai ești sigur că le-ai făcut. Lumea e plină de locuri unde îți poți petrece zilele de naștere sau, în parte egală, unde te poți căsători. Acasă e însă unica geografie care decide pentru tine, luându-ți dreptul la luciditatea disecției, unde nu pe la tine trece stabilirea distincțiilor. Când e vorba de acasă, nu merge cu pretenții reconfortante, doar știi că singurul randament efectiv e acel care nu împiedică, cel al sufletului. Tu m-ai consultat între două țări și despre condiții de trai pot să opinez, pot analiza cumva ce e optim ca nivel de viață. La asta mă pricep și răspunsul meu ar putea părea chiar recuperatoriu ca argumentație și analiză.
Am ajuns și, de 17 ani, locuim în Spania. O țară în care ne-a fost și bine, unde s-a și contrabalansat cu lucruri care nu ne-au priit. N-ai să mă vezi demagog, cuvântul „formidabil” îmi este malign.
Susțin ce am trăit și formulez cum pot: în majoritatea timpului, nu am ce reproșa Spaniei. Să știi unde ești acasă, producând astfel identificarea, e un proces la care se lucrează cu respectul, o exigență organică care trece mai încolo de afinități. Eu României nu îi cedez un spațiu, e doar singurul meu drum de la inimă la creier. Cu protagoniști inoxidabili: vii și amin-vii.
Gabriela Feceoru: Dezrădăcinarea ajută evoluției poetice și umane?
Laura Cătălina Dragomir: Dezrădăcinarea, fie și doar motivat fiindu-mi răspunsul de accesul la înțelegerea în direcția corectă a cuvântului, nu cred că poate fi privită în termeni de eficiență și avantaj. Pentru că rădăcina nu e un mecanism care facilitează ajungerea la hrană ci, mai degrabă, direcția unei loialități care se extinde pe parcursul întregii existențe, ruperea ei amplificând incapacități individuale. Dezrădăcinarea poate conta uneori pe ospitalitatea unor necunoscuți și atunci se abilitează o atitudine prin care poți pretinde să nu rămâi în afara distribuirii unui teritoriu cultural. Că poți să te expui inteligent în cultura la care asiști prin stabilirea rezidenței, face parte din jaloanele oricărui intelectual care știe să nu pună piedici propriului curriculum. Că poți face posibilă întâlnirea operei tale cu o limbă nouă, prin traducere sau scriere directă? Sigur! Entuziasmul nu e mereu exigent.
Expunerea în fața unui public-lector la care nu sperai, strâns fiind cumva de circulația moderată a limbii tale materne, cauzează emoție. Eu am tradus cărți pe care le-am luat frumoase din română și, sper, la fel de frumoase le-am făcut să fie citite și în spaniolă sau catalană. Vreo unsprezece deja. Nu am lăsat citate goale de semnătură, m-am tradus și pe mine. Dar scriu ordonat doar în română, chiar dacă am fost sfătuită să mă văd și în alte limbi. M-am văzut și m-am și recunoscut imediat: gestația mea n-a schimbat niciodată deloc.
Gabriela Feceoru: Cum se vinde literatura în Spania?
Laura Cătălina Dragomira: Mie îmi place să fac de om care recomandă cărți cu care ar trebui să dormim mereu în aceeași cameră. Cumva, o analiză cu tehnicismul ei, ar fractura interviul ăsta care nu se vrea anchetă.
Gabriela Feceoru: Crezi că unei femei îi este mai greu să reușească să se descurce? Întreb asta pentru femeile care au nevoie de o sursă de inspirație, tu ești o sursă de inspirație și de reușită.
Laura Cătălina Dragomir: Capacitatea de evocare a unui răspuns poate suferi de forme de precauție, societatea reușind ca expunerile noastre să normalizeze restricția. Poveștile de viață au valoare simbolică doar în măsura în care ele sunt spuse pe față, dând astfel posibilitatea interlocutorului să facă ceva mai mult decât să fie de acord de la contemplare. Eu am trăit fără să mă gândesc că de experiențele mele depinde puterea unui exemplu. Am permis însă ca parte a vieții mele să fie accesată, dintr-o specie de solidaritate între anonimi. N-am narat pentru ceilalți, dar am lăsat să se întâmple situații în care alți oameni să petreacă timp în compania mea și să ajungă să mă cunoască mai bine. Așa că povestea mea nu pretinde nimic, în cazul avizilor de sfaturi, nu e un amalgam „abnegate” de repere despre ce îmi vine în minte că ar trebui să facă alți oameni pornind de la ceea ce am făcut eu. Eu m-am înfruntat multor situații despre care n-am fost alertată. Am fost subalternă într-o căsătorie cu violență, am transformat sacrificiul în necesitate de-a renunța, mi-am ascuns degetul cu mâna cu tot când a trebuit să îmi numesc dușmanii, n-am știut dintotdeauna că și perturbările sunt tot forme de-a mă cunoaște. Abundă războaiele și să vorbesc despre cât și unde mi-a fost greu, conștientizând despre mine doar că eram femeie când am trecut prin toate, ar însemna să dau posibilitate să existe unei lupte, care nu știu pe cine ar face mai bun. Nu identific calitățile pornind de la sex, dar îmi plac oamenii care vorbesc cu sinceritate despre ce au trăit și nu cei care „doar au stat în zonă”. În rest, nu mereu când am făcut lucruri am și știut de ce. Ceea ce nu îmi oferă nici justificare, nici merit, dar o bună cale spre a mă înțelege mai bine cu mine, în mod cert!
Gabriela Feceoru: Ce te face să rămâi în lumea copiilor și să te dedici lor constant?
Laura Cătălina Dragomir: Întotdeauna i-am privit pe copii ca pe cei care nu pot fugi din conflictele unde pasul de defilare îl marcăm noi. De multe ori le incomodam lumea fie și numai cu inerția la a lua măsuri când se întâmplă lucruri care nu ar trebui. Copiii îmi generează acele „spații de conștiință” și datorită lucrului cu ei, pentru ei, țesătura morală, aia rezistentă, îmi dă pentru ceva mai mult decât să fac din ea o emblemă. Faza la mine e că atunci când eram copil mă simțeam copil, când eram tânără, tot copil și, ce să crezi, acum tot. Nu că nu m-ar lua prin surprindere cu ce sunt și fac! Îmi place să fiu lângă ei tocmai pentru că nu gândesc ca mine, și asta o văd o atitudine atât de eroică venind din partea cui are limitare de la înălțime, că au devenit categoria de vârstă cea mai importantă pentru mine. Eu, pentru că toată viața mi-am dedicat-o lucrului cu copiii sau bătrânii, îi iubesc și pe unii și pe ceilalți și nu ii consider niciodată o problema. Cred că de aici ies multe lucruri sincere și străduincios-frumoase.
Gabriela Feceoru: La ce proiecte lucrezi acum?
Laura-Cătălina Dragomir: Proiectele sunt un semn de sănătate la mine. Că le osific și că perspectiva muncii la ele îmi înlesnește stări de spirit bune. Un mini roman pentru adolescenți (cu un erou principal care se n umește Stejar și cu asta am spus cât să incit), Antologia O lună de poveste, o nouă carte de eseuri filosofice, în colaborare cu Nona Oprixor, Fericirea obligatorie și îndrăzneala îndrăznelilor, un program de televiziune. Programul conceput sub numele simplu de 33 propune o abordare a cinematografiei și serialelor de televiziune confirmate în timp, excluzând producțiile americane arhicunoscute, omniprezente în televiziune. Programul este gândit să se centreze pe opere europene, dar ar urma să înglobeze și cinematografie asiatică sau din America de Sud. Tema o reprezintă operele catalogate cult-termen anglo-saxon fără echivalent în vocabularul românesc. Mă refer la producții cinematografice și de televiziune de mare impact cultural și social în aria geografică în care au fost emise. Extrapolând sensul cuvântului „cult”, cu referire la venerarea de sorginte religioasă a unui obiect sau a unei figuri, această etichetare s-a considerat a fi una binevenită lexical și în românește. Programul ar urma să fie emis zilnic, la ore de maximă audiență, de luni până vineri. Emiterea lui ar urma să fie precedată de un program de jumătate de oră (33 de minute), ce ar contextualiza opera prezentată. Este vorba despre o producție proprie, ce analizează impactul social și cultural al operelor. Paleta de activități jurnalistice ar include de la interviuri cu artiștii implicați, cu sociologi și antropologi, până la sondaje de opinie realizate pe stradă, în rândul populației țării în care opera a fost creată și prezentată în premieră. Limbajul nu ar fi unul de rădăcini și formă academică, ci unul colocvial pentru că am gândit să mă adresez consumatorilor obișnuiți de televiziune, în ceea ce privește serialul, adăugând categoria cinefililor. În ultimii ani, producerea și emiterea de seriale de televiziune s-a schimbat fundamental. Se poate vorbi despre o ofertă imensă, o inflație de opere accesibile atât în orarul strict de programare TV, dar și într-un orar liber, la alegerea consumatorului, cu ajutorul canalelor de tip Netfix sau Amazon Prime.
Audiența programului 33 ar trebui să fie favorizată de următorii factori:
– Tradiția românească face ca publicul să se apropie cu ușurință de produse în alte limbi, subtitrate. Spre deosebire de majoritatea țărilor europene, importând filme și seriale, o televiziune română nu are nevoie să investească într-un dublaj costisitor al vocilor originale ale actorilor.
– Se vor emite opere al căror uriaș impact cultural și social a fost îndeajuns confirmat. Situația este total diferită de prezentarea unei opere noi, care iese pe piață însoțită de o mare doză de incertitudine. În această eră în care informația se află la un click distanță, valoarea indiscutabilă a propunerilor din acest program se poate verifica în secunde.
– Comparația cea mai potrivită a ofertei proiectului ar fi cu un bufet gourmet gratuit. Logica prevede o creștere exponențială a audienței.
– Studiind comportamentul fanilor de film și serial, aceștia sunt foarte interesați de informațiile interne referitoare la producerea operei favorite. Așa deci, prima parte a emisiunii, destinată contextualizării filmului sau serialului emis va atrage în primul rând această categorie de public. Dat fiind conceptul original, ce merge mult mai departe de referințele la operă, și se extinde la impactul social, inspirația pentru alți creatori, influența asupra modei, limbajului, obiceiurilor, afirmăm că audiența nu se va limita la cinefili.
– Prima parte este un efort de antropologie culturală, prezentată într-un limbaj accesibil și cu umor.
– Un alt punct în favoarea atragerii audienței vor fi prezentatorii: persoane carismatice capabile să își pună amprenta pe munca realizată de echipa de redacție. Aceștia vor prezenta un material editat și montat. Deci nu vor modera dezbateri în direct.
– În paralel cu difuzarea întregii emisiuni, se vor modera dezbateri în direct pe principalele rețele de socializare, Facebook și Twitter, captând astfel un public tânăr.
Gabriela Feceoru: Era Roboților a început. Este posibil să găsim umanoizi la tot pasul. O inteligență ieșită din comun și o frumusețe învăluitoare, dar fără capacitatea de a simți și a dărui iubire. Pe tine ce te mai fascinează la un bărbat? Crezi în iubirea necondiționată? Ai găsit-o?
Laura Cătălina Dragomir: O stabilitate a consensului, între ce visam și cu ce a trebuit să mă mulțumesc, mi-a oferit-o, un timp, prin acțiunile ei cotidiene, îndrăgostirea.
Când dragostea a mai lăsat loc pe lângă ea și altor indicii, mi-am dat seama că pentru mine iubirea a însemnat, de destule ori, exprimarea unei libertăți a alegerii plină de omisiuni făcute din interes.
Ceea ce e o greșeală pentru că iubirea e constituită din persoane și nu din istorii care conduc.
Așa am descoperit că nu trebuie să muncesc la iubire ca pe șantier, că trebuie să înțeleg că demnitatea unei relații înseamnă că celălalt nu e ceva la care ai aspirat ci un om cum ii vine lui bine! Și tu, la fel!
Am trăit cu un bărbat și l-am făcut tată. Am dorit câțiva, iar educația pe care am primit-o m-a făcut să descopăr, târziu, că atunci când am crezut că iubeam, a fost prin intermediul unei bibliografii.
Dar pentru că m-ai întrebat precis, cred că e important să dispunem de indicii când ne dă prin cap să nu mai fim singuri.
Nu descalific bărbați, cât timp nu îi simt niste intruși în viața mea. Să intre firesc. Să nu se considere înțelepți. Să nu anticipeze. Să nu-mi amintească de nimeni. Să nu își facă timp să fie personaje. Să nu știe ce nu le-am spus.
Am menționat să nu anticipeze? E ceea ce mă face pe mine tot mai bătrână.
Gabriela Feceoru: Ce lucruri crezi că merită osteneala, dragă Laura? Ce contează cu adevărat?
Laura Cătălina Dragomir: Să ne uităm la fața celui care ne iubește și a celui pe care-l urâm. Transparența motivelor stă pe fața omului. Și ceea ce decidem cu el și cu noi.
