3
0
Scriitoarea și fostul cadru didactic Tudorița Dănilă Ardag, în dialog cu omul din spatele „Aventurile Dragomirei”, Laura Cătălina Dragomir.
Pe Laura Catalina Dragomir am cunoscut-o absolut întâmplător, pe una dintre rețelele de socializare. Deși aș putea spune că nimic nu este întâmplător. Cei ce împărtășesc aceleași pasiuni, se atrag. Am fost atrasă de faptul că are și o înclinație către lumea copilăriei, deși, la începutul prieteniei noastre virtuale, nu știam acest lucru.
Deci, astăzi v-o aduc în față pe această iubitoare de vorbe, bine meșteșugite, aranjate în cărți și împrăștiate în efer.
T. D. A.: Cine ești dumneata, Laura?
L C. D: Mă numesc Laura Cătălina Dragomir, de 16 ani trăiesc în Ulldecona, Spania. Am studiat Comunicare și Relații Publice la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza ” din Iași și de-a lungul timpului am lucrat ca asistent medical, educator specializat, mediator, îngrijitor de persoane de vârsta a III-a. Știam destule și am vrut să văd dacă le pot și aplica.
Am publicat poezie, proză, eseuri, articole și traduceri în publicații ca 13 plus, Axis Mundi, Itaca, Antares, New York Magazín, Sintagme literare, Argeș, Mozaic, Feed-back, Boema, Cenaclul de la Păltiniș, Emigrantul, Prăvălia culturală, Bucovina literară, Cafeneaua literară, Spania literară, Echinox, și diverse platforme online specializate: ecreator, omiedesemne, presadiasporei, parnas21.blogspot.com, agentiadecarte.ro, utopiqa, letralia.com, laempirica.blogspot.com, margencero.es, revistaarchivosdelsur.blospot.com, muckrack.com, plazacatorze.com, canal-literatura . com.
Sunt ani de când realizez rubrici periodice de analiză culturală și socio-politică în revistele Robarna, Gazeta de Spania și Români în Andalucia; am colaborat cu Radio Iași și cu Radio Trinitas. Sunt membră a ASARS / Asociación de Escritores y Artistas Rumanos de España.
Am publicat câteva volume de poezie: „Una și aceeași față a diferitului”, „Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate”, „Nunanit” (poezie pentru copii, în colaborare cu artista plastică Iulia Șchiopu) și în 2022, volumul I de eseuri din seria „Contagii”(scris în colaborare cu Nona Oprixor), precum și volumul de analiză socio-politică „Capitalizarea semioticii narative în spațiul politic european” și „Caietul Dragomirei” (caiet auxiliar de gramatică a limbii române).
Pe Youtube am inițiat proiectul Dragomirei, un canal pentru copii care se numește Aventurile Dragomirei https://youtube.com/@aventuriledragomirei23?feature=shares
T .D .A.: În ce moment al vieții ți-ai dat seama că ai putea să cochetezi cu scrisul?
L. C. D: Am început să scriu din dorința de-a putea păstra. Mereu am fost un spirit căruia i-a plăcut să conserve din ale oamenilor și din ale timpurilor. Iar scrisul e un fel de a evita să fii castrat de bunurile trecutului tău.
Am crescut la bunici și scrisul m-a ajutat chiar mai mult decât dacă aș fi locuit cu ai mei. Sprijinită nu numai să ajung la o cunoaștere a realității, ceea ce până la urmă ar fi fost un proces normal al vârstei, ci și să îmi construiesc o atitudine volitivă față de acțiunile celorlalți. Cam de la punctul ăsta am început eu să mă înțeleg cu scrisul. În perioada copilărie-adolescență nu am văzut niciodată scrisul ca pe un proiect de viață. Și să îi fi dat rol de ideal, așa cum fac alți confrați de-ai mei, cred că m-ar fi speriat. Procesul în sine m-ar fi speriat prin grandoarea lui. În cazul meu a fost vorba mai mult de o concentrare de inițiative. La momentul acela nu știam și nici nu mă interesa să fiu eficientă cu perspectivele. Așa că scriam fără să încerc să conving pe nimeni. Eforturile mele implicau găsirea acelei esențe care trebuie să fie, care să mă ajute să mă exprim, pe mine și sentimentele pe care le aveam la vârsta respectivă. De la părinții mei, profesori de limba și literatura română, am rămas cu puterea de convingere pe care o exercită omul care citește, om care se transformă în model și care se autodetermină la fapte de lectură. Pentru un copil al comunismului așa cum am fost eu, născută în 1976, lectura avea meritul de-a mă proteja de o realitate ipocrită. Realitatea proslăvirii practicată în timpurile totalitarismului în România.
Prin contrast, lectura mă stimula și îmi înnobila viața interioară. Odată ce am început să scriu, am decis să rămân în scris. Poezie, pentru că deși eu am cochetat de-a lungul timpului și cu alte genuri, am rămas la poezie.
De poezie m-am apropiat cu frica celui care se apropie de ferestre și nu știe dacă o face pentru a privi sau pentru a se arunca sau ambele. Genul ăla de frumusețe și de pericol îl are și poezia. Curajul celui care scrie este, în opinia mea, mai aproape de patologie, una privilegiată, care merită salvată, poeții fiind dintre puținii care învață pe pielea lor cum e să trăiești. Le-ar fi mai rentabil să inverseze lucruri, să joace la bursă, dar nu o fac. Odată contagiați rămân poeți toată viața. Eu am început să scriu bine în momentul în care am renunțat să mă mai gândesc dacă ceea ce fac este la înălțimea posibilităților mele, dacă este la înălțimea așteptărilor celorlalți. Pentru că poezia are de-a face cu felul în care îi gândești consecințele. Cu cât îți e mai frică că nu îți va reuși, cu atât există posibilități să nu îți reușească. Mie îmi e necesar să scriu pentru că este felul propriu de-a înțelege și de-a asimila viața. Și de aceea nu am șovăit niciodată în fața posibilității. Am ales să scriu și am rămas cu asta.
Trăim într-o lume care e inevitabil injustă și arta e singura care ne arată că precauțiile nu sunt mereu sănătoase. Și de aceea zic să ne trăiască poezia și cu ea dorințele turbulente!
Poezia nu poate fi făcută decât de oameni curajoși.
T. D. A.: A constituit străinătatea, emigrarea, o rampă de lansare?
L. C. D: Există țări și țări și România nu este neapărat cea mai înaltă dintre ele. Dar ideea este că eu semăn țării mele, cu toate că de vreo 17 ani locuiesc în Spania. Există un fel în care omul învață să fie bun cu sine. Țara, patria să zicem, deși poate suna puțin pompos, este o parte din bunătatea asta. Să schimb puțin registrul și să glumesc, România a fost prima țară pe care am văzut-o în viața mea. Nu mă imaginez fiind altceva decât româncă. Ăsta a fost poate și motivul pentru care am ales să renunț la România, să nu mai locuiesc în ea, înainte să înceapă să mi se întâmple larvele urii. Am făcut diferența între ce i se întâmplă României ca și consecință a gestionării defectuoase și ideea de loc pentru a cărui emancipare și bine aș fi făcut orice. Diferența între idealul de țară și realitatea în care trăiești. În 2005, îmi venise să fiu mamă.
Și toți cei care sunt părinți știu cum deodată te transformi în producător de panică. Nicio îngrijire nu e suficientă pentru copilul tău, niciun viitor nu e lipsit de inconveniente. Așa că în 2006 am rupt asocierile cu mama, cu casa, cu profesia mea și fără să fi fost în întregime conștientă de toate cele la care renunțam, la toate cele care nu mă vor aștepta, am plecat din România.
Am plecat cu niște meserii devenite dintr-odată inutile, în schimbul cărora alternativa iberică ce îmi putea oferi? Să fiu fata care spală scări.
Nu e nicio rușine. Toți am trecut prin asta, munca e nobilă mai ales când se realizează tocmai pentru a-ți putea crește copilul, pentru o siguranță financiară și un viitor pe care tu ca părinte, îl vezi ca fiind mai bun. Străinătatea îți oferă destul suspans ca să nu mai mergi la încercatelea. Așa că eu am venit direct în Ulldecona, unde locuiesc și în prezent, pentru că aici își aveau deja domiciliul sora și cumnatul meu.
Mă gândeam că dacă ar fi să caut o comparație alternativă pentru felul în care te consumă adaptarea la o viață nouă, aș recurge la asocierea cu o cădere pe scări. Sau dacă vreau să fiu mai tehnică, o cădere în gol cu liftul. Așa am văzut eu procesul de adaptare la noua viață, la noua cultură. Pentru că fiecare are nevoie să își ofere niște posibilități pentru a restabili cât de cât normalitatea, trebuie să facă ceva. Neabandonarea culturii, a limbii materne coincid, trebuie să îmi dai dreptate, cu revendicarea unui spațiu în care tu ești bine.
Avem nevoie, cu toții am simțit asta când am ajuns aici, să găsim niște mecanisme, felul acela numai am nostru care să ne ajute să trăim lângă niște scheme culturale care sunt destul de diferite de cele pe care le aveam noi acasă. Din punctul ăsta de vedere, chiar dacă am ajuns să scriu și în spaniolă și în catalană, mă revendic, în primul rând, ca poetă de limbă română. Limba română este referința mea identitară. Nu minimalizez alte practici colective, credința în valorile noastre românești, dar în cazul meu, limba română e cea care m-a unit cu toți ceilalți români de aici. M-a ajutat nu numai să aparțin comunității românești de aici ci și i să mă identific cu comunitatea românească din care eu fac parte. Cam acesta a fost traseul denivelat la începuturile lui, mai lin acum, că m-am liniștit în plan laboral. Acesta a fost procesul de acomodare, readaptare.
T. D. A.: Ce satisfacții îți oferă scrisul, în general? Și aici nu mă refer la satisfacții materiale.
L. C. D: Ar trebui să știu multe despre cărțile mele, ar trebui să fiu expertă în a le analiza, dar uite că nu e așa. În realitate, în relația mea cu cărțile mele nu mi-am propus niciodată decât un obiectiv extrem de modest, să lei iubesc și atât. Am cinci cărți apărute și o mulțime de antologii în care am avut plăcerea și onoarea să apar. Dar am semnat doar cinci cărți. Două de poezie, una de poezie pentru copii și două de semiotică.
Dacă voi învăța să nu îmi pierd viitorul, să fiu consecvență cu scrisul, anul acesta se vor concretiza încă câteva proiecte editoriale. Eu am debutat la 30 de ani și faptul că am debutat mai târziu m-a învățat că lucrurile pentru care lupți ajung la un moment dat în viața ta, doar că nu neapărat în ritmul pe care îl ai gândit pentru ele. Așa am învățat să transform convulsiile nerăbdării într-o teză cu rost. Am scris fără să public peste 15 ani. Poate fi o situație ca a acelora care simt că rămân fără apă. Au fost ani în care fiecare zi părea scandaloasă în nerodnicia ei, ani în care mă afecta ce nu puteam face eu, mă afecta ce puteau face ceilalți. Anul 2014 a însemnat întâlnirea cu un om care a lăsat să intre lumina în viața mea. Scriitorul și ziaristul catalan Joan Ortuña. El a fost cel de la care am învățat că de scris nu trebuie să te lași niciodată.
T. D. A.: Având în vedere că interviul va apărea într-un blog de promovare a autorilor de cărți pentru copii, m-ar interesa când ți-ai dat seama că poți să scrii povești pentru cei mici?
L. C. D: Dintr-o neașteptată coincidență, o rotunjire a hazardului, am ajuns să lucrez pentru câțiva ani într-un centru de plasament. Erau copii cărora ne străduiam, ca educatori, să le găsim stări de schimb.
Și pentru că respectul pe care ni-l aveau se traducea în încercarea menținerii unei conviețuiri pașnice nu și implicarea în activități, noi insistăm să găsim acele punți care să nu-i apropie și șederea în centru să nu se transforme în răni în plus.
Nu poți lăsa, nimeni nu are dreptul să o facă, un copil fără povești. Și cum ei nu le cunoșteau, mi-a trecut prin cap să scriu unele cu ei protagoniști.
A devenit bucuria lor iar eu m-am transformat în mami care știe lucruri ca-n cărți dar cu ei.
Așa a început totul.
T. D. A.: Spun unii că este foarte ușor să scrii pentru copii, dar pot garanta, din propra-mi experiență, că este destul de greu să ajungi la sufletul copiilor, dar dacă ai făcut-o, acolo ai rămas. Ai intrat pe acest drum și ai făcut-o cum trebuie. Am descoperit canalul de Youtube, Poveștile Dragomireii, unde iei povești vechi, pe care le reinterpretezi, și, apoi, cu o voce caldă și plăcută, ni le spui tuturor. Am și eu două povești, reactualizate, apărute într-o carte colectivă, în limba spaniolă, dar cum nu e vorba despre mine, te rog, să ne vorbești despre canal! Spune-ne dacă ești și producătoarea graficii sau te ajută cineva!
L. C. D: „Aventurile Dragomirei” este un canal de YouTube creat cu dragoste și pasiune pentru promovarea literaturii pentru copii. Într-o lume în care timpul acordat lecturii este din ce în ce mai limitat, canalul meu vine în ajutorul părinților, bunicilor și educatorilor, oferindu-le un spațiu în care literatura prinde viață.
Cred cu tărie că literatura are un impact semnificativ asupra dezvoltării intelectuale, afective și morale a copiilor. Drept urmare, am dedicat timpul și eforturile pentru a aduce în fața voastră un material de calitate, care să stimuleze imaginația, să promoveze valori pozitive și să aducă bucurie în sufletele celor mici. În același timp, în contextul în care în societatea actuală limba română se dovedește un organism care evoluează (și, uneori nu în special cea bună), eforturile mele au fost dublate și de dorința de a conserva și transmite generațiilor viitoare limba autentic maternă ca semn al identității, așa cum laptele matern întărește imunitatea copilului.
Fiind mamă, având experiența în lucrul cu elevii și fiind și scriitoare, am înțeles importanța unei promovări consistente a literaturii de calitate. Canalul „Aventurile Dragomirei” reprezintă o platformă prin care îmi doresc să împărtășesc cunoștințele și experiențele mele, oferind ajutor și inspirație celorlalți.
Consider că formarea umanistă este esențială în înțelegerea și aprecierea culturii noastre și a celei universale. Prin intermediul canalului meu, vă invit să descoperiți împreună cu copiii dumneavoastră cărți minunate, să pătrundeți în lumi magice și să încurajați dragostea pentru lectură.
„Aventurile Dragomirei” este o călătorie captivantă în universul literar pentru copii, unde descoperirea și învățarea devin o bucurie comună. Haideți să facem împreună această călătorie și să dăruim copiilor noștri darul neprețuit al cărților și al imaginației!
T. D. A.: Unde te simți mai bine, din punct de vedere al creației, în lumea adulților sau în lumea copiilor?
L. C. D: Lumea copiilor este o lume plină de magie, inocență și descoperiri constante. Este un univers în care imaginația zboară liberă, iar fiecare pagină a unei cărți deschide uși către noi aventuri și personaje fascinante. În contrast, lumea adulților este adesea guvernată de responsabilități, preocupări și o rutină permanentă. Cu toate acestea, este esențial ca adulții să înțeleagă și să aprecieze această lume specială a copiilor. Literatura pentru cei mici este un portal către lumi fantastice, în care se întâmplă lucruri imposibile și se dezvoltă emoții și capacitatea de a înțelege. Este un instrument prin care copiii își pot exprima gândurile, își pot dezvolta imaginația și pot învăța valorile esențiale.
Ca adulți, avem responsabilitatea de a îmbogăți universul literar al copiilor. Prin intermediul cărților și poveștilor pe care le oferim, putem deschide noi orizonturi și le putem oferi instrumentele necesare pentru a înțelege lumea înconjurătoare și pentru a-și dezvolta propriile gânduri și opinii. Literatura le oferă copiilor ocazia de a se simți înțeleși, de a-și explora emoțiile și de a se conecta cu forme de înțelepciune milenară exprimate în mitologie, legende și basme.
În plus, implicarea noastră în universul literar al copiilor ne permite să construim o legătură puternică și să ne conectăm cu ei într-un mod special. Prin citirea împreună, putem crea amintiri prețioase și putem dezvolta o comunicare profundă, în care poveștile devin un mijloc de exprimare și de înțelegere reciprocă. Prin urmare, este esențial ca adulții să aloce timp și resurse pentru a îmbogăți universul literar al copiilor. Aceasta implică alegerea cu grijă a cărților potrivite, citirea împreună și stimularea discuțiilor și a imaginației lor. Astfel, putem contribui la dezvoltarea lor armonioasă și la formarea unor mici cititori pasionați și deschiși către noi experiențe. Să nu uităm că literatura este o comoară neprețuită și că fiecare copil merită să aibă acces la ea. Să le oferim o lume plină de povești și să le dăruim darul de a visa și de a învăța prin intermediul cărților. Împreună, putem construi o legătură durabilă între lumea copiilor și cea a adulților, aducând magia literaturii în viețile lor și contribuind la formarea lor ca indivizi curioși, creativi și empatici.
T. D. A.: Având în vedere că te afli într-un blog pentru copii, ce mesaj le-ai transmite părinților, referitoare la Îndrumarea copiilor către citit?
L. C. D: Să citești înseamnă, peste toate, să strângi experiențe, cu ajutorul imaginației, să nu lași să stea degeaba nimic din ceea ce ai aflat. Cu lecturile multe se pot face, poți pleca să locuiești în oricare din lumile despre care știi ceva sau în cele cărora nu le-ai văzut încă fața.
Lectura stimulează curajul care găsește varietatea și o asimilează netezind tranziția spre progres.
T. D. A.: Îți mulțumesc pentru timpul acordat și succes în continuare, în tot ceea ce ți-ai propus să faci, pentru această minunată lume a copilăriei, lumea basmelor!
L. C. D.: Ca să închei, mulțumită și mulțumitoare, oriunde va fi o poveste, voi încerca și eu să fiu ca s-o spun!
