Iliada rusească și fake news-ul troian

Read Time:5 Minute, 0 Second

Laura Cătălina Dragomir

Nordul este partea bogată și sigură a planetei. Războaiele au loc de obicei în sud, „la ei”. Acolo sunt genocidurile și încălcările de drepturi ale omului. Când în nord are loc un atac terorist, impactul este atât de mare, că schimbă situația geopolitică a lumii. Atacurile din New York, din 11 septembrie 2001, au avut drept consecință un lung război și au remodelat Orientul Mijlociu.

Civilizația europeană s-a construit de-a lungul secolelor bazându-se pe moștenirea Greciei Antice și pe creștinism. Democrația este o realitate grecească. Toți studioșii Europei, o generație după alta, au rememorat și analizat Iliada lui Homer. Cultural vorbind, ne tragem din acest război. Personajele descrise sunt indivizi concreți, nu abstracțiuni menite să demonstreze un principiu moral, religios sau politic. Sunt indivizi care, puși în fața unei situații extreme au scos ce era mai bun sau mai rău din ei. Nu trebuie să căutăm un paradis pierdut în Grecia Antică. Omenirea a fost și este un participant și martor la crime în masă.

Citind Iliada, găsim eroi și ticăloși în ambele tabere. Detașarea pe care ne-o oferă timpul și atitudinea imparțială a autorului ne permit să avem eroi favoriți atât între grecii victorioși, cât și între troienii învinși. Când ne raportăm la un conflict prezent, detașarea este imposibilă. Iliada este o realizare literară supremă care ne învață multe despre război, originile, vicisitudinile și consecințele acestuia. Este clar că Homer înțelege și acceptă războiul ca parte a ceea ce este uman, dar, în același timp, știe că războiul este fatidic, nemilos, îngrozitor și insațiabil.

Islamul radical a șters moștenirea culturală a Africii de Nord și a Orientului Mijlociu. Am plâns templele din vechea Palmira (Siria). Ruinele cetății Ninive (azi Irak) au rezistat aproape trei milenii pentru a fi dinamitate în 2014. Resturi ale capitala Asiriei au ajuns la noi și după cinci mii de ani au fost distruse în 2015. Sute de mausolee din Tombuktu, multe dintre ele sufite, au fost distruse în 2012. Uriașii Buddha din Bamiyan (Afganistan), statui de 55 de metri înălțime, au fost demolate de talibani în 2001. Acesta este genul de distrugere ireparabilă care mă rănește de la distanță.

Pe măsură ce războiul se apropie, empatia crește și fiecare viață umană pierdută doare. În era comunicării, putem asista la război precum zeii Greciei Antice. Ne lipsește însă puterea de a interveni.

Una din reacțiile primare când izbucnește un astfel de conflict este respingerea imediată și brutală a tuturor celor de aceeași etnie cu invadatorul. Uneori, generalizarea este mult mai amplă, ca de exemplu profunda islamofobie de după septembrie 2001, în special în Statele Unite. În prezent, asistăm la o rusofobie crescândă, un boicot a tot ceea ce este rusesc, inclusiv a culturii. Evident, Cehov nu trebuie să plătească oalele sparte de Putin. Înțeleg pe deplin această reacție, dar trebuie să acceptăm că imensa majoritate a rușilor nu este susținătoare a invaziei Ucrainei și nici nu i s-a cerut părerea. De fapt, găsim comportamente eroice în partea rusă, din punctul de vedere al susținătorilor Ucrainei.

Jurnalista rusă Marina Ovsyannikova, redactor la Canalul Unu al televiziunii de stat ruse, a apărut în direct în mijlocul știrilor cu o pancartă împotriva invaziei Ucrainei.

Cu câteva ore înainte de această apariție, Ovsyannikova înregistrase un video în care îl acuză pe Putin și își cere scuze pentru munca în departamentul de știri al televiziunii de stat ruse. Cuvintele ei sunt următoarele:

„Tot ce se întîmplă acum în Ucraina e o crimă. Rusia e o țară agresoare, iar responsabilitatea pentru această agresiune stă pe umerii unui singur om: omul ăsta e Vladimir Putin. Tata e ucrainean, mama e rusoaică; ei nu au fost niciodată dușmani. Din păcate, în ultimii ani, am lucrat la Pervîi Kanal și am făcut propagandă pentru Kremlin. Și acum mi-e foarte rușine de asta. Mi-e rușine că mi-am îngăduit să spun minciuni la televizor. Mi-e rușine că i-am prostit pe ruși. Am tăcut toți în 2014 cînd toate astea tocmai începeau. N-am ieșit la mitinguri cînd Kremlinul l-a otrăvit pe Navalnîi. Ne-am uitat de pe margine, tăcînd, la acest regim inuman. Și astăzi toată lumea ne-a întors spatele. Zeci de generații de urmași de-acum încolo nu se vor spăla de rușinea acestui război fratricid.

Ieșiți în stradă! Nu ne pot aresta pe toți. ”

Avocatul ei a postat această înregistrare pe Twitter pentru că nu își găsea clienta; câteva ore mai târziu a spus că a fost transferată la un tribunal din Moscova. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dimitri Peskov a numit acest act, care mie mi se pare eroic, drept o dovadă de „huliganism”.

Potrivit unei noi legi ruse, ea riscă până la 15 ani de închisoare dacă se consideră că a răspândit „informații în mod deliberat false” despre activitățile armatei ruse „în timp ce își îndeplineau îndatoririle de a proteja cetățenii și statul”. Pedeapsa minimă în conformitate cu această lege este de trei ani de închisoare.

Cunoaștem modelul eroului ce schimbă tabăra din filme precum Avatar (regia James Cameron) sau Dansând cu lupii (regia Kevin Costner). Vorbim despre o persoană care a reușit sa iasă din propria comoditate, să-și învingă frica și să facă un pas în față. Marina Ovsyannikova, exact ca protagoniștii din filmele citate, își asumă riscul să fie arestată ca trădător al propriului neam. Deocamdată, instanța a amendat-o cu 30.000 de ruble, găsind-o vinovată de săvârșirea unei contravenții administrative.

Astfel de reacții reduc rusofobia pentru o vreme, dând de înțeles că mulți ruși sunt prizonieri în propria lor țară. Marina Ovsyannikova face mult mai mult. Ne pune o oglindă în față. Ne face să ne întrebăm dacă am avea curajul să o luăm pe același drum ca ea pentru principiile noastre. Poate întoarcem privirea de la injustiții cotidiene, dar ce am face dacă abuzul ar ajunge la nivelul unei invazii armate? Ce facem azi? Ce deranjează mai mult în Europa? Că mor oameni sau că s-a scumpit benzina?