1
0
„Merlin – incantații pentru copii mari”, Gabriel Gherbăluță, ed. Pontos, Chișinău, 2023
Laura Cătălina Dragomir
Am fost dispusă să recurg la demnitate, ca inițiativă expresivă aplicată acelui timp de reflecție medicală pe care unul își poate permite să îl facă singur în casă: lectura.
Nu-mi trebuie poezia acreditată, așa cum îmi vine să spun că nici cea care se lipește prin rapiditatea cu care marketingul cultural urcă merite și medalii pe sensibilitatea consumistă.
Nu favorizez când citesc, ceea ce, până la un punct, poate însemna că nu fac lucrurile chiar rău.
Din câte tehnici sunt, aleg să nu mă grăbesc cu cartea, scrisul nefiind o artă echitativă, nici între cei care-l practică și nici între receptorii săi.
Puțini sunt autorii care știu că există motive pentru care poezia cu formă fixă, prin nobila lipsă de precaritate a stilului, nu e o simplă imitație de design și că ea implică înălțarea percepției prin exercițiu și cu onestitate.
Cunoștințele teoretice lămuresc doar parametri, rolul de cititor de poezie implicând însă transformarea acestuia într-un aspirant la virtuți.
Probabil că emanciparea apare exact atunci când aprecierea devine un mod de-a-ți organiza lectura în lipsa oricărei necesități care trebuie rezolvată, din plăcere.
Volumul de sonete a lui Gabriel Gherbăluță e o carte gândită în afara practicii randamentului, autorul nefiind obligat să susțină cu o nouă apariție editorială o traiectorie literară de ani buni pusă în ordine.
Nici nu vorbim de poezii care îi ușurează lucrurile spre public și asta pentru că în ziua de azi se citește mult cu obiectiv și e un curaj să revigorezi o specie literară protejată dar, pe care atât de puțini știu „să o vadă” atunci când citesc.
Nu era primul contact cu poezia lui Gabriel Gherbăluță, însemnând muncă să nu duc lectura în zona în care să împartă spațiu cu anterioarele experiențe, să nu coincid cu ceea ce deja știam, producând o independizare a privirii critice.
Scriitor cu experiență, profesor de carieră, Gabriel Gherbăluță are beneficiul unui fond de posibilități poetice, știind prin studiu cum se întâmplă procesul artistic și altora.
Cu toate acestea, Gabriel Gherbăluță nu merge după garanții și rețete, alegând să irumpă, să facă în jurul său poezie și nu să implanteze idei.
Sonetul nu e doar o circumstanță în cazul poetului gălățean, e o inițiere cu ritual, un fel de a scrie pe care nu e dispus să îl mai lase doar pe mâna altora.
Lipsa de ipocrizie e o luptă personală și Gabriel Gherbăluță se oprește să o facă, nesubstituindu-se, așa cum de atâtea ori ne-a obișnuit debilitatea superficialității.
Volumul de sonete ne dă știri despre viața poetului, despre acele lucruri de care nu a reușit să se îndepărteze niciodată, o încercare de despărțire pe care fotogenia stilului nu o salvează de la asumări dureroase.
Să cazi, știind cum ar trebui să te susții, echivalează cu recuperarea dezbaterii înainte de-a rămâne prea puțin timp să o îndeplinești.
E evident că nu vorbim despre prima ocazie în care stilul clasic convinge în opera lui Gabriel Gherbăluță, îl vertebrează solid, așa cum se întâmplă mereu cu artiștii nu numai capabili dar și dispuși pentru menire.
