1
0
Laura Cătălina Dragomir
Pentru cineva care se încrede atât de puțin în date, cum sunt eu, responsabilitatea iubitorului de artă se stabilește cu autoritatea relevanței artistice și aproape deloc cu memorarea unor evidențe de stare civilă.
Brâncuși implică, ca fiecare dintre noi, și o dată de naștere : 19 februarie 1876, lucru pe care, personal, l-am aflat mult după ce deja știam ce opere ale lui îmi plac mai mult și care mai puțin.
Îmi amintesc evidențe și felul în care ele mă câștigă găsind echivalențe în propria-mi viziune asupra lumii.
E 19 februarie și, dintr-o dată, *sot savant(i)*cu toții, ne vom pune de acord asupra lucrurilor despre care ne e rușine să recunoaștem că știm puțin și facem și mai puțin.
Brâncuși e popular și fără noi, e mare și fără să-i înrădăcinăm laude o dată pe an.
Adevărul talentului său și munca ocnașă au cucerit arta și lumea și vor continua să o facă cu și fără materiale aniversare care „îi dau crezare” la dată sărbătorească.
Vorbim de artistul pe care l-au considerat bun confrații, de artistul pe care l-au văzut și căruia i-au cumpărat opera milionarii planetei, de Brâncuși care-a însemnat din ziua pariziană unu și de Brâncuși pe care timpul nu l-a lăsat în urmă, continuând să fie( pentru cunoscători și simpli admiratori) unul din Marii lumii artistice.
19 februarie e o circumstanță festivă care n-ar trebui să ne fie ușoară.
Societatea românească își arată puțin necesitatea de Brâncuși, rectificarea simbolică cu memoria artistului se întâmplă în discursuri și, aproape deloc, în fidelitate de public.
Excesele de festivism ne fac să uităm că nu l-am strâns pe Brâncuși din lume să-l aducem acasă. O vină alterată care ne împiedică, ca popor, să recuperăm o relație firească cu una din mândriile naționale.
O lume întreagă a admis genialitatea și doar lipsa de rigurozitate a respectului românesc face să îl invităm atât de puțin pe Brâncuși în preajma copiilor noștri, a prietenilor de alte naționalități.
Puteți uita fără probleme de data de 19 februarie.
E o zi în care s-a născut multă lume și continuă să o facă.
Încercați însă să vă treziți gândindu-vă la el. Deja spirit, Brâncuși va ști că nu e nicio neînțelegere. Că îl iubiți și respectați.
Pentru că pe cei pe care îi iubim și respectăm îi gândim când „facem Ochi”.
Brâncuși a mers prin lume român și, dacă e să dăm crezare specialiștilor, tocmai această alegere onestă, opțiunea de-a trăi alături de toți dar a se expune, ca om și artist, cu respect și înțelegere față de țara natală, e elementul de forță al structurii personalității sale și al percepțiilor care i-au modelat de manieră determinantă opera.
Brâncuși, integrat și adaptat Parisului, știa / simțea că spiritul de acasă nu e la fel altora, că identitatea e modul în care poți fi cel mai ușor găsit pentru că valorile și credințele nu se schimbă.
Brâncuși ne-a preferat, ne-a ținut aproape, improvizând în atelierul său, între sculpturi, dălți, fotografii și cărți, un fel de-a fi român pe care să îl iubească toți.
Există oameni care-l cunosc pe Brâncuși doar că nu știu că se cheamă așa, cum există și dintre aceia care, suprimând oferte turistice la modă, fac un Paris pe măsura lui petrecând ore, zile în muzeul aflat în Piața Georges Pompidou, acolo unde arhitectul Renzo Piano și echipa sa au reprodus atelierul maestrului.
Admirația nu cunoaște precizia, formele ei capătă valoare atunci când recunoașterea se face cu sinceritate.
Să nu uităm, să fim tot mai mulți cei care nu uităm, să nu ni se termine niciodată de tot pofta de arta lui Brâncuși!
Felul în care ne respectăm valorile măsoară modul în care funcționăm ca societate.
Q e.d.
