Claudiu Bleonț: „Să nu uităm că teatrul a ieșit din templu!”

Read Time:12 Minute, 30 Second

Laura Cătălina Dragomir

Claudiu Bleonț, despre care sunt prevăzătoare în a fi convinsă c-am reușit să mă descentralizez de tot de imaginea de personaj public cu care am coincis și care a acreditat o perioadă a culturii care m-a însoțit până la plecarea din țară, nu e un termen recent al aspirațiilor mele de intervievator. Ca discuția cu el să existe, am avut nevoie să rematerializez cu convingere niște generații. Înainte să vorbesc cu el, să petrec timp cu ce-mi aminteam despre viața în România. Pentru că unele interviuri încep făcând ordine pentru a nu confunda. Încep știind vârsta medie a lectorilor care vor fi să îl citească. Vorbind întâi cu un actor nu despre teatru ci despre ce i se întâmplă când trăiește. Am interes să ne înțelegem, Claudiu Bleonț!

Ce trebuie să pricepem despre un interviu, chiar înainte de-a-l începe? Decizi răspunsurile prin scanarea posibilităților de-a produce valoare? Ceea ce recunoști poate fi o formă de investiție până la urmă.

Claudiu Bleonț: Pentru mine un interviu e o întâlnire între întrebări care scormonesc, sau scot la iveală răspunsuri unice și personale. În momentul în care încep să răspund există ceva clar, rațional, specific, care se combină cu ceva subconștient, vag, cu ceva „mister”. Niciun răspuns nu poate acoperi tot terioriul unei întrebări. Șii opusul e valabil: un răspuns poate depăși întrebarea și să solicite alte întrebări.

Actorul e, publicului său, o ofertă personalizată. Cum regularizezi asediul la viața personală? Cum reușești să depindă doar de tine ce accepți și ce nu?

Claudiu Bleonț: În primul rând, relația cu publicul este ulterioară. Primul contact este între actor cu textul și regizorul. Acest lucru începe să se coacă, să dospească și când a căpătat o formă clară, din momentul acela se îndreaptă spre o călătorie în care vei avea în sală reacții de înțeles și de neînțeles, reacții de stupoare, mirare, și reacții de acord, de clarificări. Cred că acesta e raportul: nu te poți scălda de două ori în același râu, nu poți juca același text de două ori la fel. Publicul dacă vede prima oară și dorește să vadă a doua oară, va fi o altă primă oară.

Mi-ar plăcea să o am clar: vulnerabilitatea se deschide și închide, rezolvând, când neîndemânatic, când prin evaziune subtilă? Tu cum faci cu pupila asta a noastră?

Claudiu Bleonț: Concret, la întrebarea asta se răspunde foarte bine cum răspunde Marin Sorescu în Paracliserul: fiecare ființă muritoare de pe această planetă e vulnerabilă. În același timp, e alcătuită din toate substanțele prezente în cosmos, cele știute până la acest moment și cele care vor urma, poate, să fie descoperite. Deci e un balans în noi, între veșnic și muritor. A lucra la un text nou înseamnă, pentru mine, vulnerabilitate. Destinul a vrut ca eu să joc Paracliserul. Nu știam unde e Teatrul Dramaturgilor, deși colegul și prietenul meu Marius Bodochi era director acolo de ani de zile, dar eu nu fusesem acolo. Am primit o invitație de a participa la un proiect – „Don Juan moare ca toți ceilalți”. Au trecut câteva luni, a venit și vacanța de vară, apoi Bodochi ne-a invitat la el, pe mine și pe regizor și a spus: „Uite, eu am început să pun în scenă, ca director, trilogia lui Sorescu „Setea muntelui de sare”, s-a montat deja Iona, în regia lui Victor Ioan Frunză, am început Paracliserul dar vreau să fie numai cu Bleonț”. L-am întrebat: Marius, dar ce ți-a venit? Eram un necunosut și, hodoronc tronc, pe masă la el apărea textul Paracliserul. L-am citit, n-am înțeles la început, nu am mintea poetică și anvergura lui Marin Sorescu, dar am rămas cu un drag, dar mi s-a părut un text greu, dificil, și am întrebat ce i-a venit să spună numai cu Bleonț. Mi-a răspuns: „sincer, am început să-l repet cu Victor Ioan Frunză și în timp ce eu citeam te auzeam numai pe tine”. Am început să lucrez la text (dacă tot vorbim de reglarea dimensiunilor). I-am spus că mă apuc de text – am o admirație sufletească vizavi de acest text – nu-l consider pentru mine un prilej de a mă arăta actor la 60 de ani, de a folosi textul într-un sens narcisist, mamă ce voce am, ce mușchi, ce suflu… Atât de tare respect textul, că vreau să-l livrez oamenilor. Am avut o soluție în care am cerut un pupitru muzical, lucram la text, eram total vulnerabil. Am cerut să înregistrez textul și am zis că ce voi reuși să memorez până la premieră voi spune pe gură, iar ce nu, voi lăsa banda să curgă, ca să fac această separare între actorul care este nu interpret ci slujitor al textului – este aici o nuanță: îl interpretez pe Sorescu? Nu, îl las să curgă prin mine către voi: Pe 17, 18 decembrie l-am filmat, muncind deja de o lună și ceva, dar nu memorasem textul. La un moment dat am sesizat că începe să se producă o coerență și o memorare. Spun cu mâna pe inimă: din punct de vedere artistisc, am fost un imn, o foaie albă, un principiu receptiv; am fost inseminat cu articularea poetică, metafizică a lui Sorescu. Această dilatare a pupilei când spre exterior, când spre interior e dată oricui, și în cazul unor întâlniri de forță cum e cazul întâlnirii mele cu textul Paracliserul, lucrurile acestea se produc cu o mare intensitate.

Copilăria niciodată nu expiră, stă dispusă să reapară în orice moment. În viață, în teatru, te-ai recreat pornind de la modelele ei?

Claudiu Bleonț: Da. Starea de puritate, de inocență, de deschidere – practic copilăria în esență, lăsând la o parte starea fizică, ele sunt o poveste a corpului. În adâncul nostru copilăria nu moare, pentru că universul este atât de mare, iar noi suntem niște ființe care se miră. Iar mirarea asta are o parte receptivă – măi să fie, cum arată – , dar și o parte activă – măi să fie, ia să vedem cum arată!

E o ambiție să ai întotdeauna o perspectivă optimistă? Cum te depurezi de toxicitate? Cu cine te faci prieten, într-o cameră cu zece persoane? N-am zis tipi. În realitate, zic doar niște.

Claudiu Bleonț: Nu e o ispită să fii pozitiv. Cred că dacă luăm drept cert – eu am avut încă de când eram copil această conștientizare – că suntem pe trecere în această viață -, avem certificat de deces, așa cum avem certificat de naștere. Sorescu spune: în jurul flăcării, plutește posibilitatea stingerii ei. Nu scăpăm de această posibilitate, nu avem cum s-o eludăm și atunci o să las flacăra să ardă până la capăt. Vorbeam, chiar după spectacolul Paracliserul, că viermele nici nu visează că va deveni fluture.

Cum se înțeleg înlăuntrul lumii tale, lumile?

Claudiu Bleonț: Lucrez constant la asta. La un moment dat am recunoscut: în mine am o mare adunare națională; din când în când diverși din mine iau loc la tribună și țin discursuri, propun rezoluții, și sunt sfâșiat – pentru că în mine există și acela care se sfâșie pentru că ascultă toate discursurile multiplilor de Claudiu Bleonț -, iar la un moment dat trebuie să decid. Cred că acesta este rostul și frumusețea vieții: am venit aici să trăiesc în mister și tot timpul trebuie să decid cât și ce vreau să văd din el.

Interviurile au, uneori, intenția consacrării literare. Mie îmi ajunge că te pot întreba în față, că am ocazia, aproape insuportabilă, de-a fi în acord și dezacord cu unul din idolii mei cei mai „rapizi”. Ai accepta un proiect față de care, publicul sau crítica, ar arăta lipsă de înțelegere? Să fii insistent e o perturbare care le iese artiștilor?

Claudiu Bleonț: Există varianta să faci acest lucru ca un demers rațional, poate ca strategie de management sau o intenție financiară, iar asta poate crea unde care bulversează. Există și un demers sufletesc care poate să se nască sau să apară împotriva gustului lumii, și tu să vii cu ceva care te trăiește (aici vorbesc în numele mai multor arte). Da, aș accepta, dar numai cu amendamentul ăsta.

Unde saturi posibilitățile de putere pentru a-ți permite să fii, după, recunoscător oamenilor cu care lucrezi?

Claudiu Bleonț: Ab initio, adică din start. Dacă tata nu o iubea pe mama, eu nu eram aici. Setea de putere e multiplicată de toți oamenii cu care am interacționat, de la care am învățat, cărțile lor, pieselor lor.

În ultimul timp, viața cotidiană e mai mult despre interesul pentru clasificări.
Joci „Paracliserul” lui Sorescu, o faci chiar la Craiova, ce nu știai și-ai învățat după piesa asta?

Claudiu Bleonț: În primul rând, cât de mare e Sorescu: un om a pictat o biserică pe o dropie. Am mai învățat un lucru pe care deja îl aflasem din teroria literară, că pe oriunde ai lua-o, pe latura umanistă vei împlini știința și știința e și ea poezie. Dacă Eminescu, din intuiție poetică mărturisește pe corzile sufletului teoria Kant – Laplace, așa și Sorescu, afumând sfinții în gând, mărturisește că văzutul și nevăzutul se întrepătrund și se potențează reciproc.

Ai piese de cooperare, „Avarul” în regia lui Felix Alexa și piese de singur la efort, ca monodrama „Paracliserul”. Ai și un mecanism de reconciliere rapidă între registre? Între București și Craiova, mai ții minte unde pui cheile de acasă?

Claudiu Bleonț: Da, există din start, doi trăitori. Să luăm ca exemplu Paracliserul și Harpagon. Întrebările Paracliserului nu sunt cele ale lui Harpagon. Harpagon este văduv, un om într-o criză de vârstă, înspăimântat de bătrânețe; și-ar dori o femeie lângă el, copiii sunt mari, cer partea lor, iar zgârcenia lui este frica de moarte, disperarea de a fi, dar are un sfârșit pozitiv.

Câteodată e suficient doar să trăiești într-o țară în care ajung greu războaiele. Nu pot evita să nu vorbesc despre eșecul viril al puterilor contemporane în conflictul armat din Ucraina. Arta ar putea fi o orientare eficace intr-o lume extenuată de distribuirea bursatilă a meritelor?

Claudiu Bleonț: Există această energie cosmică ce naște galaxii, sisteme; ea pulsează. Cum există neghina, există și grâul. Da, arta ar putea fi, dar numai pentru cei care o respectă și încep să o slujească, s-o caute sau s-o nască.

Puteai fi preot. Să fii actor e o opțiune apropiată? Până la urmă, ambele sunt despre a fi convingător, vorbim de situații în care tu n-ai fost.

Claudiu Bleonț: Să nu uităm că teatrul a ieșit din templu. Teatrul, la bază, este o formă de ritual, pe baza unui text, cu coregrafie, cu lumini, cu costume. Există deja din text, din scriitură, o cupolă filozofică, spirituală. Practic, actorul, în orice piesă este slujitorul acestei cupole, acestui ritual. Eu mă bucur că Paracliserul nu e are un un rol important în ierarhia bisericească, dar e în acel mediu, el afumă pietrele cu fum de rugăciune.

Paracliserul trăiește cu Dumnezeu, ducându-și traiul în afara lui Dumnezeu. Ce facem cu Dumnezeul de azi, unul care pare mai mult o stimă de sine crescută a individului?

Claudiu Bleonț: Cred că Dumnezeu nu este un punct fix. Sau este un punct fix într-un cerc al cărui circumferință nu are sfârșit. Și atunci el e o dinamică. Punctul care creează un cerc se extinde la nesfârșit dar noi nu-i vedem marginile. Suntem în creație, născuți de creație. Restul e mister.

Controlezi actorul de teatru când faci film? E un efort care absoarbe? Cum se ajunge la un rol, tu cum ai ajuns la recentul Antón María del Chiaro, din „Brâncoveanu” lui Dan Pița?

Claudiu Bleonț: E aceeași școală, dar mijloacele se folosesc altfel. Una e să ai o sală de 700 de locuri, cum e la Craiova, sau la Cluj, și atunci e o formă de dilatare ca să-ți ajungă vocea până în spatele sălii sau să-ție fie percepută fiecare mișcare, iar când camera e aproape aceeași intensitate interioară se negociază, se articulează în funcție de optică și distanța focală.

Între anecdote și plăci comemorative, ambele decorative, petrecem puțin timp cu actorii noștri. De unde le place lor: din sală!

Biografie selectivă:

Claudiu Bleonț

Născut pe 28.08. 1959, la București. A urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, Bucureşti. A absolvit în anul 1983, la clasa profesorului Grigore Gonța.
A fost repartizat la Teatrul din Petroşani și a debutat cu piesa „Un bărbat și mai multe femei” de Leonid Zorin, pe care a și regizat-o si care i-a adus premiul pentru cel mai bun actor. A mai jucat aici în „Anonimul Venețian” de Giusepppe Berto, „Într-un parc, pe o bancă” de Alexander Ghelma.
Din 1990 până în 2012 a fost angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. Din 2012 este angajat al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. La TNB a jucat în numeroase roluri, cum sunt Sir Andrew – „A douăsprezecea noapte” de William Shakespeare, Tasso – „Torquato Tasso” de Johann Wolfgang von Goethe, pentru care a obţinut premiul pentru cel mai bun actor, Pamfilus/ Byrria – „Fata din Andros” de Terentiu, Scipio – „Caligula” de Albert Camus, Billy Bibbit – „Zbor deasupra unui cuib de cuci” dupa Dale Wasserman, Reverend Hale – „Vrăjitoarele din Salem” de Arthur Miller, Trofimov – „Livada de vișini” de Anton Pavlovici Cehov, Nebunul – „A douăsprezecea noapte”, de William Shakespeare, Pistetairos – „Păsările” de Aristofan, etc.

Debutul în cinematografie a avut loc în 1983 cu filmul Concurs, regizat de Dan Pița, film care i-a adus premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de la Costinești. A mai jucat în „Să mori rănit din dragoste de viață”, „ Pas în doi”, „Rochia albă de dantelă”, „Polul Sud”, „O vară de neuitat”, „Femeia visurilor”, „Ursul”.

A fost distribuit și în producţii internaționale, cum sunt „Catherine the Great”, regia Paul Burgess si John-Paul Davidson, „Dracula III”, regia Patrick Lussier, „Dracula Ressurection”, regia Patrick Loussier, „Anaconda 4: Trail of Blood”, „Born to Raise Hell”.

Nominalizări şi premii:

Premiul presei „Coup de Coeur de la presse” la Festivalul de la Avignon 2007, secţiunea Off, pentru spectacolul „Himnus” de Gyorgy Schwajda, în regia lui Radu Dinulescu, Teatrul Fani Tardini din Galaţi
Premiul pentru cel mai bun actor, Festivalul de Comedie, Galaţi, pentru „Caii la fereastră” de Matei Vişniec, regia Radu Dinulescu, 2006
Nominalizare UNITER pentru cel mai bun actor pentru rolul Mercutio din „Romeo şi Julieta” de William Shakespeare, regia Beatrice Bleonţ, 1994 – 1995
Nominalizare UNITER pentru cel mai bun actor pentru rolul Ion Nebunul din „Năpasta” de I.L. Caragiale, regia Radu Dinulescu, 1992 – 1993
Premiu pentru cel mai bun actor pentru rolul Tasso în „Torquato Tasso” de Johann Wolfgang van Goethe, regia Anca Ovanez Doroşenco, TNB
Premiul pentru cel mai bun actor în filmul „Pas în doi”, regia Dan Piţa, Costineşti 1985
Premiul pentru cel mai bun actor în filmul „Concurs”, regia Dan Piţa, Costineşti, 1983
Premiul pentru cel mai bun actor pentru rolul El din piesa „Un bărbat şi mai multe femei”, Teatrul Petroşani, regia proprie