0
0
Material realizat pe baza unei traduceri semnate de Dumitru Crudu.
Născut la 30 ianuarie 1965 în satul Ostirv din regiunea Teropil, Boris Gumeniuk este membru al Uniunii Scriitorilor din Ucraina din 2006. Este autorul unei colecţii de cărţi despre închisorile din Ucraina. A publicat cinci cărți de poezie, dar cea mai cunoscută este Poezii de război, apărută în 2014 la Kiev, care a devenit în scurt timp un bestseller. Nu doar că și-a vândut întregul tiraj, dar a atras și atenția criticilor literari, fiind larg comentat. Nota specifică a poemelor din carte este că toate au fost scrise pe front, în tranșeele Donbasului, în timpul pauzei dintre bătălii. Aceste versuri sunt la fel de dramatice ca și realitatea din primele linii, pentru că poeziile din această carte s-au născut din tensiunea tot mai mare de pe câmpul de luptă. Poate de aceea poetul a spus că nu crede că va scrie poezie după război.
Borys Gumeniuk este bine cunoscut ca scriitor și combatant în operațiuni antiteroriste; el ocupă acum funcția de adjunct al comandantului batalionului de voluntari OUN. În 2014, când Rusia a atacat Ucraina, poetul Boris Gumeniuk a luat pistolul în mână și a ieșit să-și apere patria. Între pauze din bătălia din Donbass, poetul a scris poezii, le-a scris direct în tranșee, pe patul automat, reflectând în ele tragedia și absurditatea războiului. Poezii de război – acesta este numele volumului în care au fost publicate. Sunt câteva poezii în care se aude bătăile inimii tuturor soldaților care au luptat sau luptă în acest război. Deși arată atrocitățile războiului, nu promovează ura față de inamic. Gumeniuk vorbește cu respect și milă pentru dușmanul său. De aceea poeziile sale sunt sub semnul umanismului.
Poetul Boris Gumeniuk își apără țara cu arma în mână. Aceasta este o poezie scrisă între două bătălii.
XXXXX
Pe nepusă masă, apar pescăruși pe câmpul de luptă
Aș mai înțelege dacă ar fi ciori
pentru că ciorile dintotdeauna se hrănesc cu trupurile războinicilor,
ciorile, de altfel, nu fac nicio diferență între
carnea eroilor noștri sau a dușmanilor
nu știu dacă merită să ne supărăm pe ele pentru asta
Oricât de tare ne-ar afecta
Aș mai înțelege dacă ar fi porumbei
ei s-au obișnuit să ciugulească gunoiul oamenilor.
e oarecum firesc să le smulgă părul năclăit
și în craniile găurite de gloanțe
să își facă cuiburi
nu mă miră.
Aș mai înțelege dacă ar fi vrăbii
pur și simplu, sunt flămânde
ciripind vesel
ciugulesc din buzunarele morților
(doar întâmplător atingându-le orbitele)
rămășițe de pâine pesmeți zahăr cafea
Și tot ce mai găsesc
niște trofee de război
ce niciodată nu o să folosească celor uciși
deci pe vrăbii le mai pot înțelege
dar pe pescărușii care
zboară încolo și încoace pe câmpul de luptă
pe care zac morții
În razele soarelui care răsare și apune, nu,
Nu îi pot înțelege–
încerc să mă conving că penele lor sunt trandafirii de la soare,
și nu de la sânge
că numai pasărea flamingo e roz
de la cantitatea de creveți consumați
că pescărușii nu pot deveni așa de repede trandafirii
de la carnea mâncată din cei căzuți de ambele părți
(pentru a se obține un efect ornitologic de tipul ăsta
războiul ar trebui să nu se mai termine niciodată)
Ei zboară deasupra câmpului de luptă
ce nu va mai putea fi arat vreodată
nu se vor mai construi case pe el
nu se va semăna pâine
nu se vor naște copii
se învârt deasupra câmpului de luptă
căzând razant
apucând prada
și pe deasupra pozițiilor noastre zboară spre mare
deasupra noastră se ceartă
uneori își pierd captura
bucăți din trupuri omenești cad la picioare noastre
(cel mai groaznic e că nu știm
dacă sunt ale prietenilor sau ale dușmanilor)
e straniu când din cer cade brusc
la picioarele tale
câte un deget
sau câte o ureche
uneori îți pare
că dacă ai strânge împreună toate bucățile astea
ai putea recompune un om –
un prieten sau un dușman –
dacă ar mai fi și cine să-l învieze
pescărușii trandafirii –
–un coșmar al războiului-
nu aș fi vrut niciodată să-i văd
cum scapă bucăți de carne de om
din cer direct la picioarele tale.
doar n-o să te apuci acum să sapi o groapă
și să înmormântezi un deget
sau o ureche
cu atât mai mult că nici nu știi ale cui sunt
****
Nacido el 30 de enero de 1965 en el pueblo de Ostirv en la región de Teropil, Boris Gumeniuk es miembro de la Unión de Escritores de Ucrania desde 2006. Es autor de una colección de libros sobre las prisiones de Ucrania. Ha publicado cinco libros de poesía, pero el más conocido es Poemas de Guerra, publicado en 2014 en Kiev, que pronto se convirtió en un éxito de ventas. No solo se agotó toda su circulación, sino que también llamó la atención de los críticos literarios, siendo ampliamente comentado. La nota específica de los poemas del libro es que todos fueron escritos en el frente, en las trincheras de Donbas, durante la pausa entre las batallas. Estos versos son tan dramáticos como la realidad del frente, porque los poemas de este libro nacieron de la creciente tensión en el campo de batalla. Tal vez por eso el poeta dijo no creer que escribirá poesía después de la guerra.
Borys Gumeniuk es muy conocido como escritor y como combatiente de operaciones antiterroristas; ahora ocupa el cargo de comandante adjunto del batallón de voluntarios de la OUN. En 2014, cuando Rusia atacó Ucrania, el poeta Boris Gumeniuk tomó el arma en la mano y salió a defender su patria. Entre los descansos de la batalla en Donbass, el poeta escribió poemas, los escribió directamente en las trincheras, en la cama automática, reflejando en ellos la tragedia y el absurdo de la guerra. Poemas de la guerra: este es el nombre del volumen en el que se publicaron. Hay algunos poemas donde se puede escuchar el latido del corazón de todos los soldados que pelearon o están peleando en esta guerra. Aunque muestra las atrocidades de la guerra, no promueve el odio al enemigo. Gumeniuk habla con respeto y lástima por su enemigo. Por eso sus poemas están bajo el signo del humanismo.
El poeta Boris Gumeniuk defiende a su país con un arma en la mano. Un poema que escribió entre dos batallas.
XXXX
De la nada, hay gaviotas en el campo de batalla.
Podría entender si fueran cuervos
Los cuervos siempre se alimentan de los cuerpos de los guerreros,
y por cierto, no diferencian entre
la carne de nuestros héroes y nuestros enemigos.
No sé si merece la pena enfadarse con ellos por eso,
Por mucho que nos afecte.
Podría entender a las palomas
que se han acostumbrado a picotear la basura humana.
Es natural que arranquen el pelo enmarañado
y que construyan nidos en los cráneos
acribillados de balas
No me sorprende.
Podría entender a los gorriones
simplemente tienen hambre
cantureando alegremente
picoteando los bolsillos de los muertos
(tocando accidentalmente sus cuencas orbitales)
las sobras de pan rallado azúcar café
Y cualquier otra cosa que encuentren
Son trofeos de guerra
que nunca más serviran a los muertos
Podría entender a los gorriones
pero a las gaviotas que
volando de un lado a otro en el campo de batalla
donde yacen los muertos
en los rayos del sol naciente y poniente, no,
No puedo entenderlas…
Intento convencerme de que sus plumas son rosa por el sol,
y no por la sangre
que solo los flamencos son rosa
por la cantidad de camarones consumidos,
que las gaviotas no pueden volverse rosa tan rápidamente
de la carne que comieron de los que caídos por ambos lados
(para obtener un efecto ornitológico de este tipo
la guerra nunca debería terminar)
Sobrevuelan el campo de batalla
que ya no se podrá arar a partir de ahora
ni se podrán construir casas en él.
para sembrar pan
para tener hijos
Se ciernen sobre el campo de batalla
caen en picado
agarran la presa
Y por encima de nuestras posiciones vuelan hacia el mar
por encima de nosotros pelean
Y a veces pierden su captura
trozos de cuerpos humanos caen a nuestros pies
(lo más terrible es que no sabemos
si son de nuestros amigos o de nuestros enemigos)
es extraño cuando desde el cielo caen
a tus pies de repente
un dedo
o una oreja
a veces parece que
que si se juntan todas estas piezas
podrías recomponer un hombre –
un amigo o un enemigo –
si hubiera alguien que lo resucitara
las gaviotas rosas –
-una pesadilla de guerra-
Nunca quise verlas
dejando caer trozos de carne humana
del cielo justo a tus pies
no voy a empezar a cavar un agujero ahora
y enterrar un dedo
o una oreja
si ni siquiera sé de quién son…
