5
0
Nici timpul nu a început tot odată și, când era și el mai pe la început, nu prea știau de nici unele nici oamenii și nici lucrurile.
Și cum nimic nu era statornicit, numai ce te trezeai cu Luna sau Soarele că își căutau de rost și printre cei ca noi.
Că bag seama că și să te țintuiești pe cer și să n-ai cu cine nici îngâna, nici îngădui, nu era vreo scofală.
Oricât s-ar fi bulgărit cu foc Soarele pe pământ, tăciune ar fi lăsat de-a ocolul, așa că învățat de Bunuțu, pe drumuri când era să umble, ca tot feciorul umbla.
Multe și felurite venea a face că pare-se ghidușe îi păreau multe din ale muritorilor.
Dar, cât era de príncipe in susul lumii, pe atât de ursit om tânăr în tighelul ei! Tare îl răscolea sub opinci și ar fi înnădit horele, să nu le vadă capătul.
O fi fost lumea la deșertatul întâi al timpului dar invidia și răutatea de suflete dăduseră chiar înaintea altora bune.
Și dacă nu crucea Soarele pe la răspântii, nu cruceau nici dragoni la încercatul mersului!
Unul, că or fi fost stirpe dar doar ăstuia și pomelnic și pomană, odată ce se strânse la măruntaie de grija crăișorului luminii.
Că la o fată or fi vorbit amândoi și sângele abia ieșit la ani odată se învolbură de lăsa mintea chiorâșă.
Dintr-o smucitură îl luă pe Soare și numa ce zdruncină zborul și-l duse unde îi era casa.
De credeți că oaspete, mare înșelăciune la minte aveți, îi dădu drumul în mucegaiul beciului cel mai întunecat.
Grea năpastă, că Soarele la numărătoare nu o fi lipsit lăutarilor dar in sărăcie lăsa pe cei ce trudeau câmpurile.
Ce să oblojești, de la cine să bagi în seamă lacrima mai întâi?
Păsările se lăsară de zbor și cânt, plozii de-a-ntoarsa stăteau prin albiile somnului.
Nici de unele nu mai aveau, nici de unele nu-și mai arătau trebuința oamenii.
La o sută de împiedicați, unul sprinten, numai ce ieși un băiet zdravăn, cât știind cât viteaz, să îi domolească oasele dragonului.
Și greu a fost cu ăsta primul, că să mergi și să ții de spatele altuia, îmi pare că e mai pe firea omului.
Din forță în forță, iacă fu cu folos strădania că după două zile, socotite pe degete, că cine să răsară cine să apună, numai ce îl lăsară în odihni pe dragon și scăpară mândrețe de Sor.
De chiuit ar fi chiar, de jucat, bătătură era. Dar la Bunuțu nu plecă doar dragonul, rănit fusese și feciorul căpetenie.
Și doar curajul nu întremează, roșă se făcu zăpada sub trupul băiatului. Unde luă omătul, nu mai găsi trupul și, firav la sânge, se stinse.
Când oamenii mai mult știu de suferința din drum decât aia din ogradă, buni se cheamă că sunt.
Iar în mintea celorlalți și în inimă rămân mai ceva că brazda dălții.
În fiecare an, Soarele stă după toate zilele și, când ajunge la cea a viteazului, odată se face buric pe cer și din toate nasc iar lumină, muguri și bucurie.
Și ca treabă să nu rămână doar dospită, nu și făcută, oamenii își pun în piept sau agățată de ramurile copacilor un șnur alb cu roșu, în amintirea cui neuitat trebuie să rămână.
Poti astepta este ca toate sa se fi schimbat acum, cand a trecut atat de mult timp. Doar doi minute si 47 de secunde s-au scurs atat de repede, parca-i ieri… Bravo tie pentru ajustarea timpului!