Laura Cătălina Dragomir
Când am înțeles că mărturiile celor din Diaspora sunt o specie de patrimoniu care se împarte și că acest gen de confesiune ne poate ajuta pe toți la construirea unei aptitudini, de a înțelege, de a reconcilia, am avut clară și importanța și cât poate cântări o in invitație la interviu.
Ideea e că de multe ori credem pierdut materialul pentru amintiri, asta pentru că cedăm vieții de zi cu zi și decidem că tot ce ne-ar putea întreba despre trecut, ar reuși să ne limiteze de la acțiunile și succesul prezentului.
E un fel de a te dilua selectând să trăiești doar imediatul.
Când am stabilit că voi vorbi cu Flaviu, m-am emoționat. A fost ca un plan de expediție: să plecăm după noi înșine, după esență, origini. Să punem la bătaie, prin expunere, arhive personale.
M-am emoționat pentru că invitația lui a determinat ca, dintr-o dată, să am timp, să nu găsesc ceva mai bun de făcut în afară de a-mi aminti. Nici mai bun, nici mai important.
Decizia participării la o tihnă și o vorbă cu Flaviu Predescu s-a pus în vigoare și m-a determinat să mă gândesc cu adevărat la o mulțime de lucruri.
Nu în felul acela în care procedăm de obicei, ne gândim în timp ce facem și altceva.
Viața în străinătate te reorganizează, ai nevoie să te instalezi cu rapiditate în contextul lui aici și acum și cumva să te impacienteze că dedici timp și energie oricărui alt plan care nu se asimilează cu ascensiunea, cu progresul vizibil.
De aici și ideea că putem menține puține lucruri din trecut, că majoritatea trebuie să rămână acolo unde a rămas și Eul nostru de România.
Amintirea e o petiție pentru creier, îl obligi să frâneze mișcarea altor preocupări.
Nu poți absenta din propriile amintiri, așa că nu merge să te gândești la trecut pus pe pilot automat. Amintirile sunt ceea ce se întâmplă tuturor pus pe circumstanțele vieții proprii.
În psihologie se vorbește despre timpul rapid și despre timpul lent.
Continuitatea individului e dată de prezența în ceea ce face dar și in ceea ce a făcut și își amintește.
Sărbătorile românești sunt suveranele mele chiar dacă a existat mereu o disponibilitate spre a trăi și mă bucura, implicit, a respecta, sărbătorile țării de adopție.
Nu pot lipsi nici măcar dacă e să vorbesc despre ele într-o construcție de tipul „să presupunem că nu”.
Pentru că sunt cele care mi-au fost transmise și pe care, chiar și în absența condițiilor propice uneori, mi-am dorit să le transmit la rândul meu.
Sărbătorile de acasă ne determină să recunoaștem existența unor timpuri fericite în trecutul nostru. Și de aici importanța lor, de care ne dăm seama, așa cum spune poetul, „când auzim zgomotul pe care îl fac când pleacă”, când rămân într-un colț a ceea ce trăim sau rămânem de tot fără ele.
Sărbătorile sunt repetiții ale unor momente pe care le-am trăit alături de oameni dragi, importanți pentru noi. Și de asta vorbim de apartenență.
Ne completează și ne întăresc, corespunzându-le acel grad de fraternalizare.
Constanța celebrării lor ne ajută să menținem ocaziile în care să fim diferiți, chiar intrați în mecanismul varietății.
M-am întors de puține ori în România, fiind condiționată de acel „atât a fost posibil”, acei factori strânși împreună și de care ești obligat să ții cont.
Dar nu trebuie să mă gândesc mult ca să pot spune că m-aș fi întors de atât de multe ori de câte mi-ar fi permis să pot vedea cum se schimbă fața oamenilor dragi.
Ar fi fost un inductor să pot călători mai des in țară.
Depărtarea nu se poate anula dar putem recompune condițiile în care ne-am simțit bine de-adevăratelea.
Interiorul meu a posedat mereu imagini cu mine copil la bunici, cu mine sărbătorind Crăciunul sau Paștele, imagini pe care am căutat să le țin în permanență accesibile.
Am părăsit România sătulă cumva de demonstrat prea multe și prea mult țării mele, dar am luptat în a găsi modalități de-a o lăsa să îmi țină companie.
Chiar cred că în străinătate mi-a fost mai ușor să reînvăț să mă bucur de țara mea.
Poate de aceea am și simțit sărbătorile, nu ca pe o anularé a grijilor cotidiene, ci ca pe o gratificare pe care mi-am oferit-o, o formă amplă, ca viziune, de recuperare a forțelor.
În 18 ani am fost doar de patru ori în România, patru ori, fiecare cu câte puține zile. Mereu ca să mă ajustez birocratic sau pentru târguri de carte.
Am acceptat că nu am ajuns niciodată să mă ocup de o nuntă în România, și făcând asta am preferat să nu mă întristez ci să diminuez frustrarea sărbătorind ce era important pentru mine, în Spania.
Sărbătorind și, într-o măsură a decenței expunerii, contagiind pe cei din jur cu felul meu de a sărbători, arătându-mi disponibilitatea de a vorbi despre sărbătorile românești și celor de aici.
Sărbătorile Diasporei au o caracteristică pe care e posibil ca în țară să o fi pierdut: nu le considerăm banale, nu ne mai par parte a unei normalități, în plan „asta este firesc să se facă acum”.
Cu cât am fost obligați la a avea mai puțin, cu cât ne-a trebuit efort pentru a păstra, cu atat am devenit mai conștienți de bucuria pe care ne-o produce.
În Diaspora nu mereu poți sărbători, știu că scriam odată: „cu cât mai multe fieste pentru ei, cu atât mai dispărute ale noastre”.
Eram, când am scris, asfixiată cumva de ceea ce trăim și îmi impuneam standarde de cum ar trebui să fiu fericita.
După, am învățat că sărbătorile sunt o formă preventivă de-a păstra fecunditatea unui neam căruia i s-au întâmplat una, alta, și a ajuns pribeag.
Am învățat să accept ca statutul de imigrant nu trebuie să mă sărăcească și am schimbat reclamatul continuu cu practica, dorit-frecventă, a construitului de realități noi, de manifestare a acestora.
Când am realizat ce bucurie e că încă pot celebra sărbătorile românești, că mai există o formă precisă in care se fac lucrurile, au început să abunde și practicile.
Că transformarea cunoscutului e o formă nouă de a cultiva în adversitate.
Sărbătorile care se decretă sunt poate cele de care întâi ne putem lipsi.
Meritul Diasporei e poate tocmai acesta: ieșirea din imobilitate, pentru că impulsul vital, la nivel individual și/ sau colectiv iscă de multe ori amputarea, pentru că toți ne schimbam când viața ne privează de felul în care eram noi înainte.
Doar entuziasmul poate contracara sabotajul delăsării. Și să nu ne fie tot indiferent, chiar și atunci când pare că altă decizie nu poate fi posibilă.
La început, sărbătorile mele nu aveau nimic de ambițios, desigur, glumesc!
Recuperarea unui caiet cu rețete, eu mereu am fost de scris pe caiete.
Să îmi fac timp să nu uit cum se făceau lucrurile, să pun un calendar și, din când în când, să număr câte zile mai sunt până la nu știu ce sfânt. Să promit reîntâlniri, să mă las să cred că deschiderea spre ceilalți, ai mei, e ceva realizabil.
Sărbătoresc Crăciunul, Paștele, sfinții pe care nu i-am învelit în hârtie de ziar și care au un cuvânt de spus în calendar.
Fac cozonaci și e o adevărată expansiune a dulciurilor românești pe strada unde locuiesc.
Degradez orice motiv m-ar putea determina să spun: „anul ăsta nu facem” .
Nu-mi place să mă odihnesc de țara mea. Întotdeauna am căutat modalități amabile de a-i apropia pe spanioli de România.
Pentru că atunci când noi am ajuns, aici se exportase multă informație care avea legătură strict cu nevoile de moment ale mediilor și prea puțin, cu realitatea.
Iar opinia publică nu mereu se ocupă ca să rămână în picioare adevărul.
Venisem să trăim într-o țară nouă și ne trezeam că nu ne dădea timp să ne uscăm de câte o baie mocirlită că ne veneau altele.
De asta a fost treaba noastră, a tuturor, să separăm pentru noile gazde, să le ghidăm, să le rămână cât mai puține prejudecăți care să le împiedice să ne vadă așa cum eram. De atât de departe și totuși, atât de apropiați.
Condiția de diasporean e una care a ajuns în viața noastră târziu.
Ne-am trezit în fața unor evidențe despre mersul existenței noastre și a trebuit să acceptăm că există și momente în care preferințele trebuie întârziate sau blocate.
Condiția de diasporean începe cu o anumită luciditate despre ceea ce aveam și ceea ce urma să ni se întâmple dacă nu acționam cu rapiditate într-un anumit context socio-politic.
Condiția de diasporean se traduce, în primă instanță, prin ruperea unor conexiuni. O deșteptare dorită, cu ochii puși pe analiza vieții proprii și multe lucruri care trebuie făcute, înfruntate.
Când am ajuns în Spania, a trebuit, în primul rând, să accept că nu știam pentru cât timp va fi. Și nici cum ar trebui să arate viața mea de aici.
Toți avem neliniști și aspirații, anticip
ăm, am trecut prin teama de a crede că am pierdut tot.