Trei minute printre rânduri cu Laura Cătălina Dragomir: Eugenia Mucea

Unul poate face cu poezia sa ceea ce crede mai bine. Îi poate cere puțin, la fel de bine cum îi poate cere să nu spună nimic; n-o poate împiedica, însă, să se întâmple, să facă propriile gesturi prin care să ne înțeleagă cu ceilalți, maai încolo de trecătorul interes fonetic. Poezia, ca orice lucru pus la cale de noi, ne identifică, de aceea alegem să avem fii, de aceea alegem să scriem cărți. Eugenia Mucea vine cu o poezie tânără; e ceea ce învață un autor după ce stă cu viața sa – tenace și singulară muncă -, gândind dacă merită să fie spusă. Poeta e în momentul acela în care prezentul te lasă să te speli pe mâini și să te pui să faci calcule în care degetele au perpetuat gestul scrisului și al închinăciunii până le-au transformat în fapte care țin mai mult de o zi. Ceea ce punem în poezie sunt simboluri care nu se prescriu. Din atât de multe lucruri pe care le-am făcut cerem diversității protagoniștii. Eugenia Mucea surprinde pentru că nu și-a făcut planuri să colonizeze pe unde a mai rămas nefederalizat în poezie, nici măcar nu-și pune în ordine ceea ce a înțeles despre sine, nu de poezie, iresponsabilități, de strategie. Ceea ce a scris în spațiul personal, i s-a părut că ar putea fi o reinventare a modului în care comunică cu ceilalți. Eugenia Mucea e dispusă să aibă companie și felul în care a făcut să se mute forța voinței dinspre beneficiul ei – cea care scrie, spre cel al publicului, care vrea s-o citească, e cea mai frumoasă descentralizare care-i putea trece prin minte.