Băiatul Mariei se numea Maria

0 0
Read Time:7 Minute, 29 Second

Laura Cătălina Dragomir 

 

Se temea câte puţin, frica lui nu făcea nimic celorlalţi, era netedă fără discipoli, n-o îngreuna ca pe alte griji dorinţa de a lucra, de a striga răului cu tensiunea celui care trăiește cu bunătate, că duce la rău obiceiul ăla de a ne face griji, dacă Dumnezeu mai poate, dacă copiii mici mai pot, ca singur născut trebuia să moară, în memoria tuturor celor din casă și asta îl limita fizic și atunci începea să respire, din păcate pe gură, și asta îl limita moral, pentru că liber fiind, unul după altul nodurile îl împingeau să moară.

Decizia lui era să urască. Fusese prima garanţie lemnul care îl lega de structura universului, faţă de care niciodată nu știuse cum să se comporte și mereu dădea importanţă abandonului sau faptului că două persoane se iubesc, când de fapt trebuie să nu rămâi cu tine, dacă știi că nu te poţi ierta să subziști infractor până când îţi vine iar cheful să-ţi satisfaci dorinţele.

Cu ce știa despre moarte și cu ce îi mai spusese și maică-sa împlinise 18 ani. Motivul pentru care se ridica drept era pentru că așa se moare. Adevărul e că ceea ce ni s-a întâmplat deja e temerar, cum spui, îmbrăţișări și te bărbierești, Nu-mi imaginez un lucru mai curajos decât să-ţi întorci ceasul și ceilalţi cu care te bărbiereai în fiecare zi și știai cine sunt, să stea îmbrăcaţi și, după un timp, să înceapă să-ţi scrie sau să-ţi frecventeze casa așa cum alţii trec prin sate și ascut cuţite sau repară mașini de cusut, lucruri pe care le fac femeile și bărbaţii, femei care râd și femei care nu mai râd.

Băiatul Mariei se numea Maria, ca și maică-sa și dacă nu-și schimbase numele fusese pentru că nu voise. Era iubitul tuturor, nu o curvă. Precaritatea sexului o ajutase pe Maria cealaltă să fie mamă, ar fi putut s-o omoare sau, mai rău, să nu se mai întoarcă niciodată la ea. Sexul e mai avantajos decât încrederea, nu se permite responsabilitatea. Bărbaţii nu primesc de pomană. Copiii nu sunt o boală, nu trebuie să le vorbești încet ea rămânea însărcinată și părea obișnuită și ei respectau asta.

Frumuseţea Mariei Fiul nu era adversara nimănui, participaseră toţi și abundenţa cu care o făcuseră nu permitea dispreţul niciunui bărbat.

Libertatea e frecventă, cât timp o cerem doar pentru noi suntem ghiftuiţi, oasele nu se mai mulţumesc cu puţin și încep să se teamă de păsări și de toţi ceilalţi. Situaţiile disperate sunt opera umanităţii, mulţumirile sunt opera umanităţii, puterea de sugestie spune că suntem liberi. Vorbesc în numele mai multora, doar că știm unde mergem și aici deja trebuie să ne îngrijească cineva.

Siguranţa libertăţii e moartea. Când aspiri să te sinucizi, încep să nu mai capete importanţă grupurile, o exaltare solidă numeroasă, excesul care se pune de partea ta, pretenţia că tot ce termini să nu consume, ci să dea moartea nu se opune de asta o dispreţuim și-o persecutăm.

Bunele intenţii ale lui Dumnezeu sunt nume de sfinţi de care te bucuri cum poţi, ca-n plăcerea aia imediată a celui care vigilează o condamnare care va veni sigur. Speranţa e o tensiune nervoasă, dilatarea unor răspunsuri pe care crezi că le ai: „eu îţi zic îmi ești drag tu îmi spui câteodată viaţa”. Speranţa e delicată, strigătul ei, strigătul, cu ăla se cade.

Când era mic, Maria stătea cu Maria toate zilele, îi vorbea, îi dădea lapte. Acum pierduse ambele obiceiuri. E ce se întâmplă când o mamă știe că te poate lăsa singur. De exemplu, cineva te întreabă al cui ești și tu spui că ai un penis mare, știi că asta o să schimbe totul și e posibil să-l și arăţi. Faptul că nu-ţi mai place laptele, nu-ţi mai dă vise agitate, mustrări de conștiinţă, poţi în sfârșit să dormi. În timp ce vorbea, luă trei pietre. Nu trebuie să te rogi, să semnalizezi, ca și cum ai fi pierdut o hartă. Mă gândeam pentru prima oară că o să mă întorc acasă, că în noaptea de dinainte scrisesem, o crezusem atunci, că moartea o simţi după miros, crescusem într-o epocă în care se vorbea mult despre moarte, despre importanţă în timp de război a anilor impari. Mama Mariei se numea Maria ca și fiu-su și dacă nu-și schimbase numele era pentru că nu voise.

Pero un dia se ira ( …) que duerme sin saberlo. „Numai că într-o zi o să se ducă pentru că doarme fără s-o știe”. Fiind mort îşi permitea să fie sincer. Mâna Maicii Domnului nu mai era singură.

***

Părul ud, ca tot ce nu făcea zgomot, înălţime căzută, dungă fără ruşine lipită de craniu, sânii peste care nu se pieptăna niciodată, peşti de iod şi sărătura, numele ce nu pleca, o mână de nume palid, ca şi ea, pe amândoi obrajii. Maria, sub apa de spălat, Maria, venise o femeie să-i aducă toate astea, lui.

Şi sufletul, ca şi cum de-un drog de care te-ai împlinit şi îţi mai trebuie, îl emoţiona fără să se aştepte, îi arăta, asemeni bolnavului, ce să facă cu propria-i odihnă. Sânilor, care mai cereau timp, începuseră să le intre frig şi, uitându-se la ei, lucruri ce-n curând urmau să-i aparţină, închise fereastra.

Duminica avea un timp limitat. N-o spuneau, dar, ca orice exaltare, era supusă injustiţiei şi răutăţilor. Gardienii, şi ăsta era un gând care îi rămânea mereu, lăsau lui Dumnezeu un avantaj de o oră, o aroganţă în termeni de suveranitate, posibilitate pentru ei să se îmbete, într-o respingere evidentă a ceea ce, pentru restul muritorilor, erau privilegiile şi avertismentele celui de sus. Sărbătoarea era unica muncă, până la ultima consecinţă, o decizie a memoriei de a rămâne în realitate într-o perseverenţă caracteristică celor bolnavi sau celor, de asemenea bolnavi, care cred, fără să fi văzut.

Bunătatea, din care orgoliul presimţea mentalitatea învinsului, i se atribuise ca un fel de popularitate, din faţa căreia nu ştiuse să fugă şi-n care se balansa până la eliberare, într-o acţiune de tristeţe, cum se întâmplă în atâtea situaţii reale de viaţă. O dereglare hormonală îi dădea dreptate lui Dumnezeu, sau poate un virus, dintre cei identificaţi cu nume de antici mai realizaţi decât noi. Ca în curtea şcolii, gloriei celor slabi nu i se făcea dreptate. O apărare de struţ – încarnată – sprijinea liniştea.

Mâinile, atât cât le cunoştea, strâmte de frig, mişcau aerul, carceră de pui mic, mutată după soare. La ele se gândeau, pe ele se iubeau, numai ele se separau în una.

Cine nu a fost îndrăgostit, nu ştie cum e să stai pregătit de orice nebunie, să-ţi miroasă rochiile reconciliant, a circumstanţă ieftină şi a topografie colectivizată. Anumite miracole, de care încă îţi mai e ruşine, trebuie respectate, cu efort şi determinare.

Femeii îi era la îndemână să nu-i tremure vocea. Luase în serios să trimită târziu după popă. Patul era bine făcut, pe Dumnezeu îl iubise, în defavoarea opiniei generale. Nu ai de ce să închizi ochii şi să mergi încet, pentru a avea amintiri fericite. Încrederea cu care bolise, îşi amintea, lăstar orb, şi liniştea când i se făcea greaţă, erau că se hotărâse (pentru că despre hotărâre e vorba) să îi fie frică de sine, ca şi cum de un duşman ar fi despărţit-o puţine ore.

Se obişnuise obosită. Dezgustul îi atingea, ca o bătaie în uşă, spatele. Parcă despre dumnezeu, nu tot ce avem în faţă, ştim? Frigul îi lâncezea înclinarea capului, singurul atriu.

Goală, învăţase să fumeze mai mult decât era normal. Odată văzut, sexul nu mai conta pentru nimeni. În picioare, îşi susţinea, la fel ca animalele când se duc cu aerul în ele, după care nu se mai ştie nimic despre cum respiră, o tăietură care-i indigna, umflată şi vânătă, gestul eficient prin care îşi muşca buzele. Oamenii o atinseseră, dăduseră cu pumnul în masă, fuseseră chiar emoţionaţi, aşa cum te emoţionează ceea ce nu înţelegi, dar vezi în carne şi oase.

Să fii curvă nu e ca şi cum ai face vărsat de vânt. După ce aştepţi două săptămâni, nimeni nu-şi mai dă seama de suspiciunea vâscoasă a ochilor şi oxidul strâmb, sudoare din care trăieşti. Muncitorii, aduşi de unde obiceiul pescuitului, se făceau între mai mulţi oameni, luau autobuzele către casă.

Mărimea cuţitului întârzia. Măiestria despre care se bănuise, suferinţa ambiţioasă, vulgară, sănătatea ei de om căruia despre bărbaţi şi vin mai mult îşi vorbise singură se uitau la mâna lui Dumnezeu, frumoasă cu degetele lungi, aşa cum se aştepta.

Distanţa urca liniştită. Braţele aruncate din hăţuri, fără somn şi fără băutură, pentru responsabilităţi imediate ca astea, nici mila şi nici ruşinea nu o împiedicau. Îşi puse ciorapii. După puterea ei de înţelegere, era îmbrăcată. Aduşi sfinţii, liniile putrede aşteptau să li se spele picioarele.

 

 

 

About Post Author

Laura Cătălina Dragomir (n. 8 iulie 1976, Buzău) este poetă, jurnalistă, blogger și mediator cultural; de 16 ani trăiește în Ulldecona, Spania. A studiat Comunicare și Relații Publice la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza " din Iași. A publicat poezie, proză, eseuri, articole și traduceri în publicații ca 13 plus, Axis Mundi, Itaca, Antares, New York Magazín, Sintagme literare, Argeș, Mozaic, Feed-back, Boema, Cenaclul de la Păltiniș, Emigrantul, Prăvălia culturală, Bucovina literară, Cafeneaua literară, Spania literară, Echinox, și diverse platforme online specializate: ecreator, omiedesemne, presadiasporei, parnas21.blogspot.com, agentiadecarte.ro, utopiqa, letralia.com, laempirica.blogspot.com, margencero.es, revistaarchivosdelsur.blospot.com, muckrack.com, plazacatorze.com, canal-literatura . com. A realizat rubrici periodice de analiză culturală și socio-politică în revistele Robarna, Gazeta de Spania și Români în Andalucia; a colaborat cu Radio Iași și cu Radio Trinitas. Membră ASARS / Asociación de Escritores y Artistas Rumanos de España, Laura Cătălina Dragomir este o prezență constantă și o figură marcantă în cadrul întâlnirilor asociațiilor de profil din Peninsula Iberică. A publicat volumele de poezie „Una și aceeași față a diferitului", „Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate", „Nunanit” (poezie pentru copii, în colaborare cu artista plastică Iulia Șchiopu). În 2022 a publicat volumul I de eseuri din seria „Contagii"(scrisă în colaborare cu Nona Oprixor"), volumul de analiză socio-politică „Capitalizarea semioticii narative în spațiul politic european" și „Caietul Dragomirei" (caiet auxiliar de gramatică a limbii române). De asemenea, a tradus „Vara Tequila", o antologie poetică a scriitorului Nicolae Coande, și „Butonul de panică”, volum de poezii al scriitoarei Gela Enea. Este prezentă cu texte în antologia „Povești călătoare”, vol. II, coordonator Ciprian Apetrei, și în Antologia Festivalului Internațional de Poezie Getafe 2022. În prezent lucrează la alte două volume bilingve ale poeților Artiom Oleacu (Rep. Moldova) și Javier Claure (Bolívia). Printre proiectele care vor vedea în curând lumina tiparului se află „Cultura de proximitate"(volum de interviuri). Pe Youtube are canalul pentru copii Aventurile Dragomirei https://youtube.com/@aventuriledragomirei23?feature=shares
Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *