Beatrice Bernath – arta ca amniocenteză interioară

1 0
Read Time:24 Minute, 57 Second

Laura Cătălina Dragomir 

Cel mai obișnuit e să ni se „retransmită” artiști și, euforici la lideratul producătorilor de ocazii și de discurs, să alimentăm imitații ale unor modele despre care nu știm mai nimic.

Pe Beatrice Bernath mi-am ales-o, între alte lucruri, pentru narativa aparent necontrolată și (prin asta) aparent ireverențioasă a operelor sale, pentru o relevanță a ideii de absurd și pentru felul în care numita perspectivă, mă relevă și mă ajută să mă-nțeleg.

Artist plastic, absolventă a Institutului de Arte „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca și a Universității din Haifa, poetă și prozatoare laureată a Asociației Scriitorilor din Israel, traducătoare recunoscută cu premii de excelență pentru promovarea literaturii române peste hotare, BB portretizează ideea de artist apropiat realității, cu o conștiință a cooperării creative dusă până la solidaritate.

Despre cum a fost totul și cum se vede ce avem acum în artă, particular, în poezie, într-o conversație ce nu-și dorește notorietate ci doar să facă recentă stima de sine a valorilor autentice.

Câteodată războaiele se pierd pe drumul de întoarcere. N-o să evit să te întreb, care e țara relevantă pentru tine? Cine au fost cei vizibili-generoși cu opera ta?

Beatrice Bernath: Nu știu dacă întrebarea ta mi-e relevantă din punctul de vedere al generozității.

Probabil îmi lipsește această armă a super-ambițioșilor carieriști care e „datul din coate”. Nu pot spune că nu este dorința mea cea mai arzătoare de a fi binecunoscută și apreciată în țara mea ca artist, sau că nu sunt o luptătoare, faptul că am două țări ale mele doar dublează dorința.

Nefiind însă arivistă mă mulțumesc doar să lupt cu propria-mi conștiință care mă strunește să creez zi și noapte, pe când ca om simplu femeie și mamă și mai ales cam dezordonată dezorganizată, nu reușesc să mă automulțumesc aproape cu nimic.

În general, lupt cu cele trei arme ale mele – pictura, scrisul și gura(mare) – pentru cauze pierdute și, mai ales, pentru outsiders, aceia care nu aparțin unor categorii, nu pot fi etichetați, oamenii însingurați.

Adevărul e că nu aștept nimic de la nimeni, de mult am învățat că timpul este contra mea; emigrarea într-o mentalitate atât de diferită față de ce am știut până la 19 ani, mi-a întors pe dos toate visele, realitatea războaielor devenind nu numai un context ci și propriul meu război cu mine între a încerca să devin cineva integrat în ceva ce a contrazis tot în ce am crezut primii mei ani de viață ca paradigmă de stâncă, sau să rămân aceeași eu care, din total sociabilă și integrată în România, aici, în țara care mi s-a spus că e locul meu potrivit în lume, devin o persoană extrem de autonomă, dar în afara acelor norme sociale actuale în anii 75 în care m-am trezit destul de nepregătită. (România comunistă/ socialistă din anii 60-75 promova independența feminină, societatea israeliană era total patriarhală.

Deși precum am spus mai sus, eu, a patra sau a cincea generație locală, studentă cu bursă de merit la Cluj la secția de sculptură, deci reușită, integrată…am fost obligată de stat să părăsesc locul nașterii mele luându-mi-se și cetățenia).

E ca un dans pe două nunți din care ieși mereu singură.

Deci, ca răspuns direct: nu, nu pot atribui niciunei din țările mele bucuria de a fi responsabile cu ceva în viața sau arta mea, dar sunt rădăcinile mele și crengile mele de copac de sine stătător în soarele arzător de pe malul Mediteranei și vânturile deșertului arab seva fiind memoriile verdelui minunat al Brașovului și prietenii tinereții, colegii mei pe care și azi îi consider familie.

Sunt rezultatul unui proces de dezrădăcinare care nu a reușit, rădăcinile mele fiind dublate, nu anulate.

Din punct de vedere al generozității „proper”, nu prea am cui datora nimic; tot ce am sunt copiii mei și eu pe mine cu toate năbădăile mele și toanele artistice de moment.

Am muncit mult în zeci de domenii ca să mă întrețin ca studentă și ca mamă singură cu doi copii aproape gemeni, cu diferență de exact un an între ei; am anulat arta din viața mea 25 de ani ca să pot supraviețui ca mamă și familie, și am revenit la prima mea iubire – arta plastică sub toate formele ei, după anii ăștia descoperind că am o necesitate arzătoare pe care nu am cunoscut-o: scrisul.

Atingi, sub eforturile catharsisului, mai multe arte: ești pictor, poet, fotograf. De unde curajul care te ajută să fii eficace cu tine însăți, în atâtea moduri?

Beatrice Bernath: Curaj? E adevărat că cer de la mine însămi uneori mai mult decât am răbdarea să dau, știind însă mereu, fiind conștientă că pot mult mai mult. Pot spune că sunt mereu supărată pe mine că nu-mi ating decât mai puțin de o zecime a capabilității căutând motive existențiale pentru faptul că nu pictez zi și noapte așa cum conștiința mea îmi dictează că ar trebui să lucrez ca artist plastic.

Asemenea, am mustrări de conștiință că nu scriu cărțile pe care le gândesc în cap zilnic în conversațiile incontrolabile cu personajele mele imaginare alter egourile mele sau ale unor oameni din trecutul meu la care nu renunț nici după moarte. Sculptura este și va fi marea mea frustrare, deși mai sper să găsesc puteri fizice să-mi reiau prima dragoste în mâini – lutul – și să revin la portretistica după model viu, pe lângă dorința nebună de a lucra în forjare cu metal.

Fotografia a fost mereu și este continuare a ochilor mei, nu pot exista fără a fotografia deși nu este scopul în sine ci material de reflecție pe care-l folosesc, uneori, în combinație cu desenele mele sau colaje adeseori ilogice, deoarece joaca liberă este la originea gândirii artistice ca un incitant afrodisiac.

Nu simt că aș fi curajoasă dimpotrivă…poate această lipsă de hotărâre sau discernământ inconștientă de a mă constrânge într-un un singur mediu de exprimare artistică, libertatea cu care apelez pe moment impulsiv la una sau mai multe metode de exprimare, sunt apartenente firii mele lipsită de răbdare, hyperactivă, multitudinea uneltelor exprimării menținându-mi interesul.

Eu consider toate aceste laturi artistice doar unelte comode pentru momentul meu de exprimare în timp.

Precum am mai spus, nu sunt o carieristă din fire, ci mai degrabă omul curios care ar dori să ia parte la activități cât mai diferite; mereu am preferat lărgirea orizontului, neînsemnând că nu aprofundez ceea ce mă atrage cu adevărat, acolo unde mă simt acasă ( ca de exemplu desenul, pe care întotdeauna l-am considerat baza artei).

Poezia am descoperit-o în ultimii 8 ani, după un timp extrem de îndelungat în care nu mi-am permis să fac artă, fiind ocupată în a-mi întreține familia cu ceva mai practic  (traduceri, mediere, lucru cu avocați etc. legat de drepturile forțelor de muncă), desigur nu ceva care provoca muza artistică nici nu lăsa timp între lucru, casă și cei doi copii ai mei. În scurte pauze de lucru m-am trezit că scriu vise sau supărări sau povești scurte… concentrate în versuri. Desigur, limba română era sub nivel după 40 de ani în care nu am vorbit nici scris, în afară de traduceri de contracte de muncă; nu am avut pretenția să fiu considerată poetă, nici azi nu am ci doar mă autodefinesc artist plastic care scrie.

Cu timpul am învățat, din nou, limba română citind enorm de multă poezie, nopțile și textele mele le rescriu de zeci de ori deși multe din ele par absolut „calde” pe moment. Am mare grijă ca niciun cuvânt să nu fie de prisos sau doar decorativ, pentru mine este important să mă reprezinte cuvintele exact ca și picturile sau desenele, eu personal negăsind nicio diferență, nicio graniță între ele.

Minuțioase și dispuse, să te pregătim pentru public! Scrisă de mână, care ar fi biografía ta?

Beatrice Bernath: Biografia mea cu date, cifre, adrese, școli, facultăți, lista de ocupații, lista de expoziții, numele copiilor și, desigur, al iubiților reali și imaginari, ar fi plictisitoare și irelevantă.

Viața mea e compusă din momente bune și rele, unele uitate sau ameliorate, dar aceste momente sunt ca globurile vesele, bomboanele îmbrăcate în staniol și, mai ales, ca acel lanț lung de verigi din hârtie colorată pe care îl cream singură micului meu pom de crăciun din vaza de pe masa de lucru din camera mea. Doream și eu un pom al meu deși eram evrei și sărbătoarea noastră e Hanuca, sărbătoarea luminii și a luptei unui grup de patrioți antici numiți Macabei contra cuceritorilor străini înaintea erei noastre pe pământul Israeliților.

Momentele mele atârnate în memorie ca pe crengile pomului de crăciun sunt biografia reală.

Nu știu dacă este loc într-un interviu de tot ce mă compune ca om de atâția ani, mă voi lăsa puțin pe val și să vedem ce va apărea.

Încep prin a fi copilul unic al unei perechi îndrăgostite din fragedă tinerețe: mama îl adora pe tata cam de la vârsta de 9 ani, fiind colegă de clasă cu sora lui cea mică. S-au căsătorit pe când încă tata era student muritor de foame la medicină în București, după ce s- a întors numai piele și oase de la lagărul de muncă din timpul războiului, unde a existat cu greu de la vârsta de 14 ani. Această supraviețuire grea și facultatea cu sacrificii și munca de noapte la spitale infecțioase au marcat puternic viața lui și a mea, crescând în umbra unei mari iubiri dar și a unei mari suferințe purtată eroic de ambii mei părinți, tata murind tânăr după 11 ani de stat la pat cu comoție cerebrală cauzată de viața grea în neajunsuri și mama mea pierzându-și părinții tot la o vârstă foarte tânără și tot în suferințe fizice, ca amputarea picioarelor bunicii mele doar la 40 și ceva de ani; acestea și multe alte momente grele, constante, marchează viața unui copil/nepot unic în familie. Deși am fost un copil extrem de vesel care s-a bucurat de fiecare minut din zi, un copil pozitiv poate chiar prea pozitiv și naiv de prietenos, am fost totuși marcată puternic, purtând în mine adânc toate, ascunse în subconștientul care creează și conștientul ce luptă mereu contra nedreptății personale sau sociale, e rădăcina revoltei și a culorii negre de fond ce răzbate din versurile mele în contrast cu culoarea puternică și veselă a picturilor, din nou un contrast între subiectele alese care se bat cap în cap cu veselia culorilor.

Am fost copilul de pe strada Republicii din Brașov, care era prieten cu toți copiii( inclusiv golanii) din curțile vecine, mai mult cu băieții decât fetițele cu păpuși. Eram copilul care de la vârsta de 3 ani mergea în piață să cumpere o găină cu directive precise de la mama – cum controlez găina de ouă…fetița care primea înghețată pe băț de la bătrânele din piață pentru că le iubeam și vorbeam cu toată lumea, țiganii cositori de oale veneau lunar pe coridorul unde locuia bunica mea, tot pe strada Republicii; mă ridicau pe umeri râzând și mă pețeau pentru unul din fii lor, un băiat frumos cu păr și mustață blondă….( nu voi povesti ce frică a tras tatăl meu când a aflat de pețitor)… Eram copilul care uita să vină acasă la timp și primea bătaie la fund, dar întârzierile se repetau pentru că eram distrată și cam cu capul în nori, fetița cu codițe și fundă albă de șaten care mergea pe străzi citind o carte și își cerea scuze de la stâlpii în care dădea cu capul, și fetița îmbrăcată ca în schițele lui Caragiale, în costum de „marinel” cu fustiță plisată, șosete croșetate de mână și pantofi de lac, mergând la concerte clasice, la operă și operetă cu părinții și bunicii.

Mai târziu am devenit colega de clasă la Arte Plastice, cu sandvișurile de zacuscă și gem cu care hrăneam prietenii de la cămin în schimbul covrigilor, căci banii de buzunar nu se considerau educativi în familia mea la fel cum mersul pe jos dimineața la ora 6 la școală era și el considerat sănătos, deci nu bani de troleibuz – Brașovul oraș nemțesc cu educația cazonă de secole intrase desigur și în adn-ul familiilor evreilor.

Am uitat să menționez grădinița germană de pe strada Lungă și școala elementară la Honterus, Biserica Neagră.

Cu toate cele povestite despre greutățile familiei eu am avut o copilărie de basm, clasică. Am fost, desigur, copil de oraș și de munte, noi nu aveam rude sau familie cu case la țară, nu am cunoscut nici până azi viața de sat decât din Moromeții și alte cărți iubite; mai visez și azi să merg cu animalele la păscut, să mulg o vacă sau o capră și ador rațele și gâștele. Singura mică iluzie de viață la țară am avut-o la Scheii Brașovului în curtea unei mătuși de pe strada Nisipului, în care împreună cu mulți copii, creșteau și păsări iar pe pajiștile acum inexistente din spatele caselor, lăptarul orașului ducea vacile la pășune. Am o poză de pe la vârsta de un an și ceva cu o vacă.

Momentele mele…vaca, puii de găină, puii de pisică fără de care nu mă lăsam urcată în cărucior la plimbare… colegii mei de clasă cu care din clasa a cincea și până azi am păstrat legătura despărțindu- ne doar moartea timpurie a multora.

Primul moment cu adevărat important care mi-a ales drumul din viață a fost când bunicul m- a luat la „control de aptitudini artistice”, în vacanța de după clasa a patra, la o profesoară de artă, tânără, de 22 de ani, proaspăt absolventă a Clujului și care primise numire la Liceul de Artă din Brașov. Am primit de pictat în acuarelă un măr lângă o cană albastră de ceramică.

Nu pot uita ziua în care prima oară, Ibolya mi-a explicat cum storc pensula de apă și extract cu ea punctul de lumină de pe măr și de pe ceramică; nu cred că am pictat de atunci până azi o acuarelă mai frumoasă.

Opt ani la Școala de Artă și zeci de ani de prietenie care continuă și azi, cu Ibolya Kovacs Ardeleanu, prima mea profesoară de pictură…

Aș putea scrie câteva cărți despre momentele din viețile mele pentru că eu nu am trăit o viață cu o continuitate naturală, ci câteva vieți una mai diferită decât cealaltă. Am locuit în șapte orașe, patru țări, am pe lângă profesiunea de profesoară de arte cu diplomele Facultăților respective, câteva diplome foarte interesante pe lângă încă șase profesiuni care nu au absolut nicio legătură una cu alta, profesii pe care le-am exersat un anumit timp cu dorința expresă de a trăi și cunoaște acele vieți și acei oameni pe care în niciun caz nu aș fi avut norocul să-i înțeleg și să-i iubesc dacă aș fi fost un om conformist cu o carieră. Am vrut un fel de tot, am dansat la o mulțime de nunți și nu m-am măritat niciodată.

Nu cred în instituții în general inclusiv instituția căsătoriei.

Acum trăiesc în Haifa, continui să-mi întrețin singură familia, cu băieții mei la facultate și la un atelier de artă particular în stilul școlilor de pe vremuri din Paris; lucrez și azi în domeniul imobiliar, dar am micul meu atelier particular în care pictez sau mă joc cu diferite tehnici de gravură, am presa mea. Desigur, mă mai ocup zilnic de mama mea și de îngrijitoarea ei; viața mea e plină de participări la expoziții, unele împreună cu fiul meu, și scriu noaptea și dimineața în pat.

Popularitatea e, în sine, un rival? Așteptările demonstrează cu cine te compari și cui faci concesii. La cine îți e gândul când faci artă: la cei care s-au impus sau la propria-ți imagine de perspectivă?

Beatrice Bernath: E posibil a face artă bună în afara cunoașterii istoriei artei, în afara influențelor actualității artistice, sociale, politice sau de fapt cine hotărăște/selectează arta bună de ne-artă, de arta mediocră de epigoni… cred că în această direcție s-ar traduce întrebarea ta în înțelegerea mea și desigur, continuarea ei la părerea mea personală apoi traducerea părerii personale în fapte.

Eu spun că nu există un singur răspuns.

În fiecare perioadă din istoria trecută și cea contemporană au existat, concomitent, câteva definiții care se băteau cap în cap despre artă și desigur curente diferite, păreri diferite.

Încerc să nu divaghez deși îmi place la nebunie subiectul înțelegerii artei pe parcursul istoriei, spunând ultima concluzie autorizată oficial cu care nu sunt tocmai de acord, cum că arta este tot ce un artist hotărăște alege și numește artă…tot ce există în muzee și tot ce este expus în galerii muzeale administrate de un curator cu diplomă recunoscută de curator, adică cel puțin Master în Istoria Artelor și școală de curator.

Hai să punem întrebarea dacă picturile de animale și oameni din peșteri sau minunatele sculpturi și ceramica din Cucuteni (perioada matriarhală) se consideră artă sau o anumită necesitate rituală, sau dacă icoanele și picturile din biserici sunt artă ori manifestare a idolatriei religioase, sau dacă sculpturile africane, indiene sau aztece sunt artă.

Desigur că nu mă refer la pictura „naivă” atât de la modă azi, pictată de secretarele la pensie după un curs la centrul cultural local, în care au învățat să copieze figuri de pe internet și să le umple cu culoare (lumea e plină de expoziții de grup săptămânale, cu tematici ieftine populate de pseudo- artiști, majoritatea oameni cu posibilitatea a plăti organizatorului per pictură expusă, expoziții care mai degrabă pot fi numite întruniri sociale populare cu prieteni și familie, care îmbogățesc așa zisul curator. Desigur, cei ce expun această pseudo artă doresc să fie văzuți ca artiști, și lumea la modul general … neinteresată de cultură artistică aprofundată, nevorbind de cei ce colindă lunar prin străinătate fără să intre într-un muzeu, ocupați doar de restaurante și poze lângă farfurii… această majoritate de oameni, nu diferențiază arta de gunoi artistic).

Regret duritatea mea dar ca artist, împreună cu colegii mei cu zeci de ani vechime, sunt desigur afectată de lipsa culturii artistice a maselor și, mai ales, de extrema popularizare a obiectelor copiate.

Deci, referitor la întrebarea „dacă popularitatea este un rival” , da este, dar e vorba de o falsă popularitate nu un rival artistic real.

Dacă am vorbi de popularitatea noastră, a scriitorilor, a pictorilor pe rețelele sociale, din nou răspunsul meu e negativ; această popularitate este un monden artificial, realitatea se măsoară în scriitură la librării, iar la arta plastică în finalul dorit – muzeul și colecționarii de artă.

Restul e doar staniolul fondantei de pe pom, un joc social de-a vernisajul, de-a prezentarea de carte.

Avantajul rețelelor sociale este informativ- globalizarea socială, dar cantitatea de informație care e necesară de analizat, de filtrat, devine deranjantă prin stresul provocat de teama de a pierde informații importante posibile și prin timpul pierdut, surmenajul cititului, alocat atâtor neimportante mondene.

Adevărata artă trece hotarele în casele colecționarilor în liniște și adevărații artiști muncesc în atelierele lor deconectați cel puțin periodic de rețele sociale și societate în general.

Și, totuși, eu personal ador nebunia și extrovertismul perioadei POP, am visat în tinerețe să trăiesc și eu cel puțin o lună în studioul lui Andy Warhol, să dansez la clubul Studio 54, să cunosc toți „bad guys-ii fuck upps-ii” ca Mike Jagger, sunt concomitent o rockistă în suflet, Punk, Punk Rock, Grunge Rock , etc iubirile mele mari sunt Lou Reed, David Bowie, Dire Straits, Sting, Radiohead și nemuritorii Beatles. Ei sunt și influențele mele sufletești în artă și poezie, muzica fiind arta care-ți răscolește toate simțurile laolaltă, părerea mea fiind că Arta trebuie să trezească emoție.

Revenind la întrebările mele interioare despre artă:

Întotdeauna au existat în paralel cu arta plastică arta populară, lucrul de mână și arta practică, dar cine hotărăște dacă un covor sau o tapiserie chiar un ulcior lucrat cu talent și cu individualism inedit, nu e artă ?

Azi, în epoca post milenială în care deja și arta conceptuală e o copie a trecutului, un „déjà vu”, singurul lucru posibil în artă rămâne expresia individuală – individualismul + emoția care, la rândul ei, provoacă o emoție consumatorului de artă.

Însă și aici revenim, după clasica metodă dialectică, la paralelismul între concepții- politizare, reluarea conceptualului personal sau de grup, individualismul sau arta de grup care începe să pună piciorul în prag puternic, ca un fel de opoziție a artei cu diplomă academică deși e un fel de paradox pentru că toți tind la recunoașterea muzeală și desigur la comercializarea artei necomerciale( adică arta care nu e pop, concurența produselor comerciale artistice decorative fiind extremă acum cu globalizarea prin vânzarea interetnică)…

Simt că e timpul să pun un punct, aș putea continua la infinit.

La cine mi-e gândul când fac artă sau scriu poezie : la nimeni.

Fiind impulsivă mă las pe val și pictez sau scriu dezvoltând ideea pe parcurs.

Desigur, mi-e imposibil să nu fiu eu, cu propriile-mi obsesii, idiosincrazii și subiecte care mi se plimbă în creier permanent ca personajele unui film în „loop”; tot ce creez există deja în mine.

Absorb continuu în mine arta și literatura universală, dar nu o folosesc ca punct de reper în munca mea, mai degrabă aș numi tot ce știu și învăț zilnic din artă și din realitate, hrană mentală fără care nu pot exista cu adevărat ca om inteligent, ca artist și ca persoană în sine.

Singurătatea suferă variații. Cum e să te faci că nu te simți singură? Cum se trăiește singurătatea de mamă, de mamă talentată?

Beatrice Bernath: Ca să spun adevărul, întrebarea ta e extrem de intimă și grea. Nu-mi pot expune efectiv viața în public; cu tot extrovertismul meu artistic și verbal sunt o femeie extrem de personală, închisă în lumea mea de acasă, chiar și în cea publică fiind de fapt timidă.

Nu toți timizii sunt tăcuți și ascunși în colțurile întunecate în umbră, cu teama de a nu fi remarcați.

Nu.

Sunt un animal social și sociabil expansiv, prietenos, dar extrem de timid, care ascunde timiditatea sub culori puternice și funde colorate în păr – platoșa mea socială.

În realitate mă văd ca un contur transparent care trece prin alte contururi de oameni sau doar pe lângă ele, cu scurte atingeri.

Fiind o fire contemplativă mai mult observ din afară, mă implic doar politicos și minimal până când rar, foarte rar, întâlnesc un „click” suflet geamăn cu care rămân în legătură pe viață. Pot număra acești oameni pe degetele unei singure mâini.

Se mai întâmplă și preferatele mele: legături perfecte între două trenuri în noapte, conversații excelente cu străini/e după care fiecare coboară în stația și viața lui particulară, aceste atingeri de stele îmi umplu viața mai mult și mai interesant decât o relație continuă.

Îl înțeleg perfect pe Henry Miller.

Despre viața mea particulară nu voi vorbi, în afară de faptul că este extrem de dificilă și fără punct final, sau cum se mai spune „lumină la capătul tunelului”; îmi port crucea în tăcere.

Nu-mi simt însingurarea pentru că mă ocup până la extenuare și lipsă de somn, cu tot: copii, lucru, familie, artă, scris, evenimente sociale obligatorii, adică absolut fac tot ce e de făcut și de fapt tot visez la o evadare într-o însingurare totală, pe care știu că nu voi reuși să o realizez.

Vreau încă atât de mult de la mine și am adunate atâtea vieți, încât singură cu adevărat…nu sunt.

Zic că e corect să ne opunem uitării. Vandalizarea percepției publice împiedică evoluția prin necunoașterea etapelor anterioare. Tu faci culturile să vorbească între ele, ceea ce dă un grad de sănătate mentală atât artistului cât și omului.

Beatrice Bernath: Din extrem de fragedă copilărie citesc biografii. Prima mea carte despre viața unui pictor a fost Viața lui Manet și a doua, citită pe nerăsuflate zi și noapte în imediată continuare, a fost viața lui Michelangelo.

Aveam cam 9 ani când am fost în vizită la mătușa mea din Cluj (actualmente doctor în literatură la Sorbona). Ca toți cei din familia mea, singura posesie reală a ei, ca și a noastră, au fost bibliotecile cu tone de cărți. Eu am învățat să citesc cam la vârsta de 4 ani; în clasa întâi învățătoarea mea, doamna Boriceanu de la școala Honterus, mă punea să citesc textele din carte de la coadă la cap ca să fie sigură că nu le-am învățat pe dinafară și le recit… de fapt cred că scopul ei era ca să nu mă plictisesc la ore… este desigur și asta o reminiscență pe care aleg să nu o uit pentru că m-a învățat să mă cunosc de timpuriu și să reflectez asupra subiectului – plictiseală într-un cadru colectiv obligatoriu, școala cu norme cerințe și nivel fix.

Desigur că mă opun uitării, experiența trecutului, în general istoria minoră precum și cea majoră, ar trebui să ne învețe ceva.

Din păcate, din observația mea contemplativă a lumii actuale, nu numai că nu s-a învățat nimic din trecut ci, dimpotrivă, greșelile trecute devin tot mai monstruoase în prezent.

Nu sunt neapărat un adept pentru scrierea memoriilor, ci prefer o etapă mai evoluată de scriitură care jonglează între stiluri și între realitate dură, ficțiune, poezie, amestecul amintirilor cu absurdul și acea preumblare suprarealistă în „dream-ul treaz”.

Nu e absolut necesar de povestit viața personală, ci de atras cititorul în anumite retrăiri, fără ca să observe. Google și Wikipedia oricum completează informațiile despre oameni importanți, iar dacă nu ești sau devii destul de important ca să fii găsit acolo în spațiul virtual al informației prin arta ta, desigur nimeni nu va fi oricum interesat de o carte cu amintiri a unui necunoscut.

 

Biografie

Beatrice Bernath (Israel, artist plastic, scriitor): S-a născut în Brașov. Este absolventă a Liceului de Muzică și Arte plastice din Brașov și a fost studentă la Secția de Sculptură a Institutului de Artă „Ion Andreescu” din Cluj. În anul 1975 a emigrat, cu părinții, în Israel. Aici a absolvit Facultatea de Arte Plastice și Umanistică a Universității din Haifa (B.A) și Secția Fotografie din cadrul Academiei Wizo Haifa. A fost beneficiara unei burse academice de studii în Serigrafie și Gravură la Studioul de Gravură al Artiștilor din Ierusalim. Este absolventă a Secției de Pedagogie în Artă din cadrul Universității din Haifa. Din 1976 a lucrat ca asistent academic în cadrul Departamentului de Gravură și Fotografie al Universității din Haifa și a fost profesoară de sculptură, pictură, serigrafie și fotografie la câteva licee de artă din Israel. Beatrice Bernath expune în mod frecvent în expoziții de artă în galerii și muzee din S.U.A., Europa și Israel. În paralel scrie și publică volume de poezie post modernă și texte scurte la edituri cunoscute din România și Israel. Este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din Israel și a Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română.

Beatrice Bernath a reprezentat Israelul la Târgul de Artă „Cutlog” din cadrul festivalului „Frieze Art Fair” (New York, 2014), la Muzeul de Artă Contemporană din Milano (2014), la Galeriile de artă modernă „Brick Lane” (Londra, 2014), la Centrul de Artă al Ambasadei Israelului din Madrid (2013) și la prima Bienala de artă din Muzeul de Artă din Haifa (1979), unde a primit Premiul Criticilor. Lucrează permanent cu Galeria „Art &About” din Israel și cu „Gallery Il Collezionista” din Roma. În 2016 a participat – invitată ca reprezentantă a Israelului – la Festivalul de Poezie „Tudor Arghezi” din Tg. Jiu (debut poetic, expoziție de artă și un volum de poezie în ebraică – traducerea a 11 poeme argheziene, semnând de asemenea coperta și ilustrațiile pentru acest volum). A fost distinsă cu Premiul Național „Tudor Arghezi” acordat pentru promovarea operei marelui poet român peste hotare. În 2016 a fost invitată la Tabăra Internațională de Artă de la Hărman precum și la primul Festival de poezie „Qpoem” (organizat în Piatra Neamț de scriitorul și editorul Călin Vlasie împreună cu scriitorul Adrian Alui Gheorghe). În noiembrie 2016 a lansat – în cadrul Festivalului de Carte „Gaudeamus” – primele patru volume de poezie și de proză scurtă: „Eu Privat”, „Bazaconii Existențiale”, “Nudă de pus sub pernă” și „Decameronii mei mișună în Paradis” (la editura Tracus Arte, beneficiind de prezentările scriitorilor Doina Roman și Gabriel Gherbăluță). În luna mai 2017 și-a lansat volumul de poezie “Ziua în care vin Peștii fără nicio Părere” (la editura Eikon, în prezentarea editorului Valentin Ajder și a scriitorilor Doina Roman și Léonard Oprea). Anul 2017 a mai însemnat și colaborarea cu poeții și editorii Nicolae Tzone și Adrian Grauenfels pentru publicarea unui „Colaj poetic ilustrat”, ilustrarea traducerii operei poetului Yehuda Amichai și a volumului de traducere a operei lui Paul Celan publicat la editura Saga din Israel, colaborarea cu scriitorul și editorul Adrian Grauenfels și ilustrarea unui volum comun de conversație poetică „Doamnă, e un poet sub masă”.

2018 este marcat de expoziția solo „After Paradise”, organizată la Centrul Cultural al Ambasadei Române din Tel Aviv, de primirea Premiului Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română „Cea mai bună carte de poezie a anului” pentru volumul „Bazaconii Existențiale” și de participarea la trei expoziții în Italia (organizate la Palatul Pontifical din Roma, la Muzeul de Știință și Artă din Milano și la Muzeul de Artă Contemporană din Torino). A expus de asemenea în galerii din Israel – Tel Aviv, Jafo, Natania și Haifa – cu „Perete de Artist”. A participat la Antologia de Proză a Cercului Literar din Cluj „Ferestre” (vol. 2, editura Colorama condusă de poeta și editoarea Emilia Poenaru). A colaborat cu texte, cu desene și cu fotografie la volumul „Poezia de Război – 2014″ (carte produsă de poetul și criticul Adrian Grauenfels) și la „Izvoarele 2015, 2016″ (carte anuală publicată de Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română). A colaborat cu artă și cu texte la publicațiile “Sec. XXI”, „Alchemia”, „Nautilius”, „Euphorion”, „Orașul” ș.a.

 

 

 

 

About Post Author

Laura Cătălina Dragomir (n. 8 iulie 1976, Buzău) este poetă, jurnalistă, blogger și mediator cultural; de 16 ani trăiește în Ulldecona, Spania. A studiat Comunicare și Relații Publice la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza " din Iași. A publicat poezie, proză, eseuri, articole și traduceri în publicații ca 13 plus, Axis Mundi, Itaca, Antares, New York Magazín, Sintagme literare, Argeș, Mozaic, Feed-back, Boema, Cenaclul de la Păltiniș, Emigrantul, Prăvălia culturală, Bucovina literară, Cafeneaua literară, Spania literară, Echinox, și diverse platforme online specializate: ecreator, omiedesemne, presadiasporei, parnas21.blogspot.com, agentiadecarte.ro, utopiqa, letralia.com, laempirica.blogspot.com, margencero.es, revistaarchivosdelsur.blospot.com, muckrack.com, plazacatorze.com, canal-literatura . com. A realizat rubrici periodice de analiză culturală și socio-politică în revistele Robarna, Gazeta de Spania și Români în Andalucia; a colaborat cu Radio Iași și cu Radio Trinitas. Membră ASARS / Asociación de Escritores y Artistas Rumanos de España, Laura Cătălina Dragomir este o prezență constantă și o figură marcantă în cadrul întâlnirilor asociațiilor de profil din Peninsula Iberică. A publicat volumele de poezie „Una și aceeași față a diferitului", „Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate", „Nunanit” (poezie pentru copii, în colaborare cu artista plastică Iulia Șchiopu). În 2022 a publicat volumul I de eseuri din seria „Contagii"(scrisă în colaborare cu Nona Oprixor"), volumul de analiză socio-politică „Capitalizarea semioticii narative în spațiul politic european" și „Caietul Dragomirei" (caiet auxiliar de gramatică a limbii române). De asemenea, a tradus „Vara Tequila", o antologie poetică a scriitorului Nicolae Coande, și „Butonul de panică”, volum de poezii al scriitoarei Gela Enea. Este prezentă cu texte în antologia „Povești călătoare”, vol. II, coordonator Ciprian Apetrei, și în Antologia Festivalului Internațional de Poezie Getafe 2022. În prezent lucrează la alte două volume bilingve ale poeților Artiom Oleacu (Rep. Moldova) și Javier Claure (Bolívia). Printre proiectele care vor vedea în curând lumina tiparului se află „Cultura de proximitate"(volum de interviuri). Pe Youtube are canalul pentru copii Aventurile Dragomirei https://youtube.com/@aventuriledragomirei23?feature=shares
Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
100 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *