Vulnerabilitatea ca identitate: prof. Dorin Popa și virtutea naivității 

0 0
Read Time:19 Minute, 38 Second

Laura Cătălina Dragomir 

Interviurile cu dumneavoastră îmi dau impresia că ne despărțim prematur de conversațiile noastre. Repetăm, adăugăm funcții dialogului. E mai mult decât acomodare, funcționăm. Biografiile mă neliniștesc, fac să pară că realității anumitor personaje îi corespund doar roluri de protagonistă. Biografiile, rareori, se au bine cu cine suntem de fapt. Ce vă trece prin cap când vă gândiți la dumneavoastră?

Dorin Popa: Da, cred că și eu am acest sentiment vizavi de biografii! Uneori, am impresia, citindu-le, că văd un film în care scenaristul este intim legat de personajul principal căruia îi oferă binevoitor întreaga justificare morală, în primul rând! Scenaristul din mine este încă atât de aproape, încât imaginea este imprecisă, tulbure, cu pete neînțelese deocamdată, dar toate asumate, chiar dacă mirabile. Mai ales pentru prima parte a vieții, când era foarte ușor să mă pierd, să mă dizolv în mediul acid, respingător, din jur, cred că am înaintat doar sub zodia norocului și a întâmplării. Și a literaturii, poate în primul rând!. Cine suntem de fapt? Greu de spus, dar, probabil, avem serioase tangențe cu propria biografie!

Mergeți cu băgare de seamă când e vorba de exclusivitate? Dată oamenilor, situațiilor.

Dorin Popa: Da, întotdeauna, mai ales că, odată cu trecerea timpului, am aflat că sunt fricos până în pânzele albe, iar naivitatea îmi este congenitală, nu mai am cum (și nici vreme) să mă mai vindec! Nu mai vizitez aproape nicio situație nesilit, deși multe îmi fac cu ochiul și mă îmbie foarte ușor! M-m crezut multă vreme viteaz și neînfricat și am descoperit în mine un fricos incorigibil! Nu știu dacă m-aș fi suportat, de făceam această descoperire în adolescență! Multumesc cerului că m-a silit să am revelația aceasta atunci!

Responsabilitatea persistentă vă distinge la ora comparației cu ceilalți. Deschide însă și arhive câteodată, la ora comparației dumneavoastră cu dumneavoastră?

Dorin Popa: Poate mă distinge, cum spuneți, în lipsă. M-am crezut și, din păcate, am fost, iresponsabil cât cuprinde în tinerețe și chiar mai târziu! Nu imi pot da seama cum se întâmplă să vă apar drept responsabil. Poate că teama de care vorbeam mai devreme a făcut posibilă această opinie, cine știe! Cred că doar de când prezența morții o simt mai acut pot părea cât de cât responsabil, dar nu este deloc sigur! În tinerețe, cred că m-aș fi simțit teribil de jignit dacă cineva m-ar fi numit responsabil, dar nu mi s-a întâmplat! Mi-ar fi fost rușine ca de o boală contagioasă să par responsabil în plin elan ceaușist! Nici nu aș fi putut fi responsabil atunci, m-aș fi prăbușit de jenă!

Sunt cuvinte care aduc noroc. Le vigilați pe cele devenite relevante? Neuitarea lor e o forma de protecție până la urmă!

Dorin Popa: Da, cred că am observat asta recent, am început, de fapt, să observ puterea binefăcătoare a cuvintelor. Nu înseamnă că ele nu m-au protejat și în trecut, doar că eu nu am fost conștient de aceasta până tîrziu! Dacă aș fi știut mai repede, la o vârstă fragedă, o reflecție a Maicii Tereza („Cuvintele de bine pot fi scurte și ușor de rostit, dar ecourile lor sunt infinite”) poate mi-ar fi fost mult de ajutor. Numai că Blaga vedea în cuvânt „o rană a tăcerii”, iar Confucius credea că „fără a cunoaște puterea cuvintelor este imposibil să cunoști oamenii”. Însă pot afirma, pe urmele lui Card Orson Rega, că „printre lucrurile mele de preț sunt și câteva cuvinte pe care nu le-am spus niciodată”. Rar, foarte rar, și numai cînd sunt ok, nu timorat sau stresat, îmi place să-mi amintesc vocile câtorva oameni întâlniți, gesturile lor captivante și cuvintele care m-au întărit cândva, dar mă pot fortifica din nou!

Când nu vă reușesc proiecte, căutați suspecți sau vinovați?

Dorin Popa: Nu, nu-i caut, vin ei singuri, dacă se întâmplă ca proiectul să nu reușească! Mi s-a întâmplat de mult, la începutul anilor 2000, când în România încă mai funcționau vechile cutume, susținute de alianțe croite cu vechi mentalități retrograde. Cred că acum nimeni nu mai pățește așa ceva, cel puțin nu am mai auzit de o bună bucată de vreme. Apoi, când proiectele mele au început să iasă câștigătoare, fie la CNSIS, fie la POSDRU…, nu puteam lua procentaj maxim, pentru că nu reușisem să fiu înainte director de proiect, iar acest fapt era punctat foarte serios! Poate părea paradoxal, nu știu dacă această procedură se mai păstrează și astăzi! Până la urmă am reușit, deși nu am dorit niciodată să fac parte dintr-un grup de influență, dintr-o gașcă, dintr-o echipă de prieteni doritori să-și aconteze privilegii. În rest, în privința proiectelor mele scriitoricești, nu am pe cine da vina, dacă eșuează, decât pe mine însumi. Însă, deocamdată, nu am îndrăznit proiecte scriitoricești de anvergură, am ținut foarte mult să nu scriu niciun rând fals, să nu scriu decât din dragoste pentru scris, fără niciun altfel de dorință, nici de notorietate, nici de speranță de câștig material! Mi-am croit privilegiul să rămân și pe acest teritoriu independent, cu toate neplăcerile care vin la pachet cu asta, am putut! Acum abia proiectele mele sunt ambițioase, cu măsură venită numai din posibilitățile mele testate deja, pe care, din fericire, mi le cunosc binișor!

Ne convine, din când în când, colapsarea individuală? Ca revigorare prin deviere?

Dorin Popa: Bineînțeles că nu mi-am putut propune până acum să eșuez, în vederea unei posibile revigorări viitoare! O astfel de poziție nu poate fi căpătată decât post-factum, privind înapoi, cu mai multă sau mai puțină mânie. Sigur că aveți dreptate, putem fi revigorați și de înfrângeri! Cred că aveți în minte, acum, fraza lui Nietzsche, cea care afirmă că tot ce nu te omoară te întărește, frază celebră și care a încălzit câteva generații! În comunism, noi chiar aveam nevoie de o asemenea spusă și am fost fericit când am întâlnit-o foarte devreme, în liceu, ca motto al unui roman de Nicolae Breban. Romanul lui Breban se numea ÎN ABSENȚA STĂPÂNILOR. Nietzsche nu era tradus în România ceaușistă, nu putea circula și cu greu am început să adun informații despre gânditorul german. Chiar săptămâna trecută, nu știu de ce, am meditat, din nou, la această frază! Credeți că-i posibil să fi fost, astfel, prevenit că îmi veți pune această întrebare?Astăzi nu mi se mai pare atât de spectaculos adevărul spusei lui Nietzsche și cred că nu acoperă decât un teritoriu infim din lupta și provocările unei existențe! Poate fi asimilată chiar cu un antrenament sportiv epuizant, neplăcut, dureros, dar care, în final, stimulează performanța! Nietzsche, de fapt, reia, într-un registru grav, ultimativ, vechea discuție populară a barierelor pe care trebuie să le doborî într-o viață. Numai că, acum, mă frământă mai mult meditația la sechelele care rămân în urma unor astfel de provocări ultimative. Mă sâcâie faptul că în urma unei astfel de încercări, de tipul ori-ori, energia (mentală, afectivă, fizică) consumată te va priva în viitor de o bună integrare în cosmosul ființei tale și nu vei putea răspunde prompt și eficient la alte încercări în care vei fi angrenat. Dar poate că nici nu am înțeles bine întrebarea dvs. și ați așteptat un alt răspuns! Și nici nu am atins deloc, până acum, cuvântul deviere conținut în întrebare.

Venim dintr-o cultură a indivizilor care-și gândeau deciziile pe termen lung. O mentalitate care uneori ia ostateci. Nu știu dacă în rândul nostru sau în al generațiilor care vin după noi.

Dorin Popa: Mă bucur mult că nu țineți la cuvântul „deviere” și nu mă siliți să mă pronunț morțiș asupra revigorării prin deviere!În privința deciziilor pe termen lung este corect să spunem de la început că, acum, majoritatea deciziilor suntem obligați chiar să le luăm pe termen scurt și foarte scurt și că tocmai această schimbare, dureroasă des, este semnul cel mai vizibil al modernității noastre!

Se spune că reputația ne concluzionează cumva, societatea ne avertizează „că ne-o punem în joc” luând anumite atitudini. În fața cui vă justificați, atunci când o faceți?

Dorin Popa: Nu prea am avut în vizor ideea de reputație, mai ales că, în tinerețe, reputația avea conotații neplăcute! Da, orice societate avertizează că dorește să-i fie respectate standardele, standardele care forjează, la un moment dat, reputațiile! Putem fi puși oricând în situația de a ne justifica și o facem fie explicit, fie tangențial, fără prea mult zgomot. Justificările, în primă instanță, le fac în fața mea și rar am avut prilejul să mi se permită să ofer explicații și altor persoane. Este aproape un privilegiu să te poți justifica uneori, nu ai șansa asta des. Dvs. ați observat diferențe între modul în care se obține reputația în Spania și în România?

În Spania, reputația nu e privită neapărat ca un post fix, interimatul ei face ca cei doritori în a o obține și păstra să fie corecți în demonstrarea capacităților. Reputația trebuie să genereze o capacitate continuă de-a oferi probe ale vocației.

Dorin Popa: Splendid, reputație interimară! Tot un semn al modernității noastre! Într-o astfel de reputație sunt mult mai încrezător.

Mă gândesc că, de-a lungul vieții profesionale, ați cunoscut oameni care au dat nume de străzi dar ați și alternat cu alții ce-și știau doar propria istorie. V-ați gândit vreodată cum sunt situațiile în care poți avea tot și termina în nimic?

Dorin Popa: De multe ori, mereu mă gândesc la asta! Cel mai drag prieten al meu din anii ’90, Iosif Sava, cu adevărat, este acum nume de stradă și de școală. Iosif Sava are și un bust la intrarea în Cișmigiu și de când au montat acolo frumoasa statuie trec mai des prin parc, pe care nu-l mai văzusem vreo 20 de ani. Apoi, Corneliu Coposu are o statuie și în Iași !Nu știu dacă Doina Cornea este la fel omagiată. M-ați făcut, brusc, să mă gândesc la oamenii cunoscuți și care azi sunt omagiați cum se cuvine sau nu : părintele profesor Constantin Galeriu, Petre Țuțea, Lucian Pintilie, Alexandru George, Leopoldina Balanuta, Ion Caramitru, George Bălăiță, Gabriel Țepelea, Constantin Ciopraga, Teofil Vâlcu, Olga Tudorache, George Constantin, Nichita Stănescu, Petru Creția, Valeriu Anania, Marin Sorescu, Alexandru Vlad, Alexandru Mușina, Radu G. Țeposul, Marin Mincu, Laurențiu Ulici, Val Condurache, Constantin Simirad, Ion Stratan, Mariana Marin, Ion Rațiu, T.T. Coșovei, Mario Suarez, Thomas Transtormer, Arsavir Acterian, Constanța Buzea, ….(aici vor mai veni cîteva nume). Wow, nu mi-am dat seama până acum că atât de mulți dintre oamenii care mi-au marcat existența, fiecare în felul lui, nu mai sunt printre noi! Nu cred că vreunul dintre cei pomeniți aici a avut vreodată totul și nici că a rămas cu nimic! Poate doar Ion Caramitru, care, în copilărie și tinerețe a avut de suferit, împreună cu familia sa, în partea doua a vieții, a avut parte de toată aprecierea și calmul meritate! Iar cu aprecierea noastră este aproape și astăzi, acolo unde se află!

Speranța e o sucursală a viitorului. Încercați să vă impuneți hazardului, faceți liste cu lucruri cărora vreți să le dați brânci înspre realizare?

Dorin Popa: Dacă speranța este neîntemeiată, deșartă sau hipertrofiată de dorință, vorbim despre iluzie care tot o „sucursală a viitorului” poate fi, însă una incontrolabilă și poate dăunătoare. Iluzia este mult mai apropiată de hazard decât speranța, realitatea fiind de cele mai multe ori deficitar palpată! Dar, dacă destulă vreme, datorită, îmi vine să cred, naivității funciare, iluzia a fost prea mult prezentă în existența mea, astăzi, cînd speranțele ar putea fi echilibrate și oarecum îndreptățite, vizitele lor sunt rare și sporadice! De ce mă vizitează mai rar speranța? Probabil că mi-am creat obișnuința de a fi neîncrezător în mine însumi, în primul rând, dar și în cei cu care am fost obligat să vin în contact. Poate că sunt prietenos cu hazardul, de cîteva ori m-a protejat, nu-i fac opoziție prea hotărât! Mi se întîmplă destul de des, dintotdeauna, să nu găsesc ușor cauzele unor evenimente, deci hazardul este pe undeva pe aproape! Nu mai fac de mult liste cu lucrurile pe care doresc să le realizez, nu am făcut asta des nici în tinerețe, dar țin minte că mai mult mă debusolau, datorită irealizării celor notate! De fapt, acum, știu și țin minte foarte bine tot ceea ce am de făcut, nu sunt nevoit să îmi croiesc hățuri din liste sau planuri scrise și sper că hazardul va fi în continuare de partea mea!

Am văzut trecând o pandemie. Sunteți un observator, cumva intelectualul mulțumește unei astfel de relevanțe suculente. Sau ați dat afară această latură rămânând, ca noi toți, o persoană lângă alte persoane? Cu temeri, de exemplu.

Dorin Popa: Nu cunosc pe nimeni care să nu fi regretat profund apariția Pandemiei de Covid 19, la începutul anului 2020! Cu toată această tristețe, dublată de teamă și dureroasă neliniște, observația dvs. este corectă și întreaga perioadă pandemică poate fi privită și ca un generator de revelații unice, unele complet neașteptate și chiar stupefiante! Trebuie să spunem că Pandemia încă nu a trecut cu totul, că în ultima lună sunt foarte multe internări, că în China situația este tot dramatică, că țări din Europa, mă gândesc în primul rând la Italia, au instituit din nou carantină, cu o monitorizare extrem de riguroasă! Deși fenomenul fake news este prezent de multă vreme în viețile noastre, pandemia parcă i-a dat aripi nebănuite și nicio informație, oricât de fantezistă, nu a lăsat societatea indiferentă! Stupefiantă a fost pînă în prezent polarizarea dramatică pro și contra vaccinare!Î n Franța, 79 % dintre membrii societății s-au vaccinat, iar în în lume procentul vaccinaților este 63 %, iar în România procentajul depășește cu puțin 42 %! Tot stupefiantă-i și vaccinarea din China și Brazilia, unde procentul a ajuns la 90% și 80 %! V-ați fi așteptat ca Brazilia să fie atât de sus (80%) în privința vaccinaților ? Nu pot uita cazul unui actor talentat, fost ministru în guvernul PSD, Bogdan Stoianovici, care a participat foarte vocal la mitinguri anti-vaccinare și care nu a vrut deloc să folosească o mască de protecție, dar care s-a infectat grav, decedând! Bogdan Stoianovici a fost și în Parlamentul României ca reprezentant al Diasporei.!

Covid 19 a însemnat, între altele, un timp al sloganurilor prospere. O formă de maltratare de care, cumva, suntem atrași.

Dorin Popa: Au fost episoade absolut mirabile, oamenii au găsit în Covid 19 un prilej de a-și afirma personalitatea și chiar fanteziile. Un om cu suficientă notorietate ca Viorel Cataramă a chemat televiziunile să îl asiste când intra în contact cu o persoană infectată! Infectare (în cazul acesta noninfectare, din fericire) în direct! Sunt acum în România persoane care au căpătat o mare notorietate datorită Pademiei! Cine ar fi putut să prevadă o astfel notorietate? Suntem, cu adevărat, inventivi!

Sunt adepta normalizării virtuților. Cu ce vă mândriți, domnule profesor?

Dorin Popa: Nu sunt un virtuos, n-am fost virtuos în nici un domeniu de care m-am apropiat, nici măcar în moralitate, pe care oamenii îndeobște sunt convinși că o posedă, că o au la purtător! Dacă acceptați să trecem printre virtuți naivitatea, atunci mă pot numi virtuos, numai că naivitatea mea, pe foarte mari porțiuni, se confundă, pînă la îngemănare, cu prostia, pe care nu o putem alinta drept virtute. Singurul lucru cu care, așa cum spuneți, mă mândresc este că sunt încă în viață. Asta-i nemaipomenit, uluitor și dureros de frumos, profund emoționant! Atît de mult am vrut să plec la 20 de ani, la 30 de ani, ba chiar și pe la 40 încă mă mai vizita, mai puțin imperativ, e adevărat, dorința asta, încât, astăzi, mirarea mea în fața bucuriei de a fi viu este enormă și aproape șfichiuitoare. Sunt un sinucigaș ratat, iar această ratare este întreaga mea victorie de o viață, restul sunt vrăjeli sau aiureli, care puteau să lipsească sau, dimpotrivă, puteau fi mai pregnante, mai performante și mult mai profunde! Singura mea putere ieșită din comun a fost încrederea absolută în femei și chiar dacă m-au înșelat, chiar dacă m-au trădat, am reușit să nu pierd, cu oricât efort, dorința, și să le iubesc mereu mai mult decît pe mine însumi! Sunt un norocos, m-au iubit, pînă în pînzele albe, două femei, adică infinite femei, așa cum îmi doream în adolescență! Pentru că orice femeie pentru mine este infinită, numai femeia îmi sugerează, îmi satisface, ideea și dorința de infinit. Cred că m-am născut cu această idee, așa cum te naști cu ochi negri sau albaștri, blond, brunet, roșcat sau cu o culoare indecisă.

Sunt momente în care vă e dor de acel corpus practic care ne ajuta să ne înțelegem în societate, de respectul care dădea confort? Ne înlocuiește o generație care insistă, sufocant poate, pe protestul la orice și oricând?

Dorin Popa: Și eu am fost un protestatar multă vreme, am protestat de multe ori contra lui Ion Iliescu și a FSN-ului, am ieșit în stradă pentru revenirea în țară a Regelui Mihai, pentru susținerea candidaturii lui Ion Rațiu, contra ordonanțelor de urgență date de guvernul Grindeanu și regret că nu am ajuns în București pe 10 august 2018! Și acum mi se pare incredibil că instituțiile de forță ale statului au fost în stare să se supună furiei provocată de frustrare a unui singur individ hotărât să bată populația care îl contesta! La Iași, în 1993, împreună cu Vasile Lupu am organizat, în fața Palatului Culturii, singurul miting la care Corneliu Coposu s-a putut adresa concitadinilor noștri, după ce cu doi ani înainte acest lucru părea de neconceput. Ion Rațiu și Corneliu Coposu, în 1990, nu s-au putut adresa ieșenilor, care păreau a nu-l recunoaște decât pe Ion Iliescu! Nu sunt la curent, nu am fost atent, deschid destul de rar televizorul în ultimul timp și nu știu la ce proteste vă referiți!

Lucrați cu oameni tineri. S-a transformat vulnerabilitatea în identitate?

Dorin Popa: Wow, la această întrebare s-ar putea răspunde într–o carte întreagă sau chiar în mai multe, pentru că trimite la o parte importantă a istoriei omenirii și-n special la modernitatea noastră! Poate că în vulnerabilitățile noastre stă și o parte din puterea de a rezista schimbărilor și de a ne adapta în regim de urgență. Dar dacă mă refer strict la observațiile mele și la propria experiență, trebuie să vă spun, în primul rând, că studenții de astăzi îmi sunt mult mai simpatici decât cei din generația mea și chiar decît studenții din urmă cu 30 de ani, chiar dacă aceia citeau mai mult! De fapt, mai mult ne imaginăm că citeau mai mult, pentru că păreau mai receptivi, mai dispuși să caute informații, care, atunci, erau mai dificil de adunat. În studenție, așa cum dvs. știți, s-a întâmplat să fiu redactorul șef al revistei DIALOG a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, revistă de un nivel excelent pentru acea perioadă, care eluda binișor linia oficială a culturii de atunci din România socialistă. Ei bine, tocmai studenții de la Litere erau parcă cei mai străini de soarta revistei, pretextând că sunt sătui de cursuri de literatură, deși publicația numai apropiată de orice curs nu era. Lectura este și un act de umilință și chiar de smerenie și nu a fost niciodată o îndeletnicire populară. Poate că, fatalmente, se citea mai mult, într-o vreme în care nu existau televiziuni, malluri, youtube, concerte în aer liber, publicitate, Internet, petreceri, călătorii, smartphone și comunicare continuă! Mare parte din responsabilitatea școlii în modelare a fost preluată și întreținută de televiziuni, Internet, societate, rețelele sociale, prieteni, familie… Ponderea acestora probabil că variază, dar nu de la individ la individ, ci mai mult de la un grup la altul. Dacă înainte efortul fiecăruia mergea către o individualizare, deosebire cât mai pregnantă, însoțită de accente proprii, personale, acum pare că interesul a migrat către asemănare și apartenență! Se dorește asemănarea cu modelele, cu vedetele momentului, cu sportivii performanți, cu eroii din filme, nu din cărți (decît dacă au devenit și eroi de film), cu umorul epocii… Nu veți întâlni ușor pe cineva care să dorească să devină filozof sau om de știință. Dacă intrați într-un mall, veți întâlni vânzători mult mai amabili și mai disponibili decît cei din copilăria mea, în care stăteam, încruntați, plictisiți, iritați, la cozi incredibile pentru mărfuri indispensabile. Noii vânzători, plăcuți, agreabili, toleranți, nu au fost educați de multele cărți parcurse și poate în mică măsură de școală! De ce, de cine au fost educați? Cei mai mulți spun că viața i-a educat, dar viața de cine a fost educată? Cine educă viața pe care o trăim? În toate perioadele istorice, vulnerabilitățile omului au fost mărci ale identității sale, iar astăzi, la cele vechi, cunoscute și studiate, se adaugă – exponențial, cred!- vulnerabilități mult mai alunecoase, unele, evidente, altele, discrete, mai dificil de analizat și de prognozat viitorul lor și efectele pe termen lung! Despre vulnerabilitate în era digitală se pot realiza studii aprofundate, repede puse în discuție de noi parametri care vor trebui cercetați. Nu va închide nimeni vreodată ușa vulnerabilităților care vor veni mereu să ne însoțească! Vulnerabilitățile tinerilor sunt și ale noastre, atâta vreme cât mai suntem vii și conștienți de miracolul vieții!

Există o carismă a ideii de instituție?

Dorin Popa: Da, există, dacă luăm în vizor accepția veche a cuvîntului carismă, aceea de a atrage atenția, dar chiar și în limbajul de astăzi, cînd accentul s-a mutat pe „admirație”, cred că putem păstra aceeași relație între cei doi termeni, propusă de către dvs., pe care, pînă în prezent, nu am mai întâlnit-o! Pentru mine, care mi-am trăit copilăria, adolescența și o parte din tinerețe, într-o societate nedemocratică, în care instituțiile erau neautentice, artificiale, nesincere, construite parcă numai pentru homunculi, instituțiile vestului democratic erau extrem de atractive, carismatice! Visam la acele instituții, atenția mea era toată la ele! Sigur că visam la acele instituții ale căror reguli, proceduri și norme de comportament etic puteau reglementa, cu adevărat, comportamentul indivizilor, ghidați de cunoaștere și de scopuri comune (cum ar fi creșterea nivelului de trai, respectând sănătatea principiilor)! Astăzi, în România, cel puțin pe hârtie, instituțiile formale și cele informale sunt armonizate cu cele europene, iar funcțiile (reglatoare, normativă și cultural-cognitivă) sunt corect articulate. Nu cred că este de dorit să mă refer acum, pe rând, la tipurile de instituții, începând cu cele juridice! Voi spune doar că nimic nu este dat o dată pentru totdeauna și că instituțiile, ca tot ceea ce este viu în societate, pot suporta modificări, augmentari generate de istoria prezentă. Voi aminti numai de Instituția căsătoriei, considerată vreme de secole fundament al ordinii sociale, care, astăzi, acceptă multe discuții, după ce, în Istorie, a suportat trecerea în plan secund a regulilor religioase tradiționale!

Ar trebui ca progresul să vină cu posibilitatea drafturilor? Se pierde solidaritatea din pricina faptului ca nu știm să avansăm făcând pași?

Dorin Popa: Progresul, în Istorie, a fost privit când cu încredere, când cu suspiciune. Ca și astăzi. Poate ca am fi mai aproape de un răspuns convenabil dacă limităm interesul nostru la un teritoriu anume. Și pentru a evita confuziile generaliste! Solidaritatea este astăzi de o fluiditate de felină, cu irizații schimbătoare, încât cadrele în care se poate mișca sunt greu de prins și de analizat. Pașii noștri, mari sau mici, sunt extrem de repezi și nu toți sunt făcuți în regim conștient și cu proprie voință!

 

 

About Post Author

Laura Cătălina Dragomir (n. 8 iulie 1976, Buzău) este poetă, jurnalistă, blogger și mediator cultural; de 16 ani trăiește în Ulldecona, Spania. A studiat Comunicare și Relații Publice la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza " din Iași. A publicat poezie, proză, articole și eseuri pe diferite platforme online de profil. A realizat rubrici periodice de analiză culturală și socio-politică în revistele Robarna, Gazeta de Spania și Români în Andalucia; a colaborat cu Radio Iași și cu Radio Trinitas. Membră ASARS / Asociación de Escritores y Artistas Rumanos de España, Laura Cătălina Dragomir este o prezență constantă și o figură marcantă în cadrul întâlnirilor asociațiilor de profil din Peninsula Iberică. A publicat volumele de poezie „Una și aceeași față a diferitului", „Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate", „Nunanit” (poezie pentru copii, în colaborare cu artista plastică Iulia Șchiopu). În 2022 a publicat volumul I de eseuri din seria „Contagii"(scrisă în colaborare cu Nona Oprixor") și volumul de analiză socio-politică „Capitalizarea semioticii narativ în spațiul politic european". De asemenea, a tradus „Vara Tequila", o antologie poetică a scriitorului Nicolae Coande, în prezent lucrând la alte două volume bilingve ale poeților Artiom Oleacu (Rep. Moldova) și Javier Claure (Bolívia). Printre proiectele care vor vedea în curând lumina tiparului se află „Cultura de proximitate"(volum de interviuri) și „Caietul Dragomirei" (caiet auxiliar de gramatică a limbii române).
Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *