„Povestiri călătoare”

0 0
Read Time:3 Minute, 35 Second

Laura Cătălina Dragomir

Patriotismul a devenit un concept de la care nu mai avem mari așteptări în ultimul timp. Pare că ne lipsește inclusiv acel impuls inițial care ne-ar face să ne unim cu el așa cum procedăm cu oricare act idealist.
Radiografierea comportamentului de grup în fața anumitor fenomene sociale, ne arată că, excepție aparte, patriotismul pare a se fi transformat într-o strategie adaptabilă ideologiilor, „un pantof care se potrivește oricărui picior”.
Și atunci de unde a apărut o antologie care ia patriotismul în serios și antalogați conștiincioși în dorința lor de-a ajuta publicul cititor să înțeleagă cum se trăiește emigrarea, cum se construiește o cultură atunci când rămâi fără cea pe care o aveai deja?
Ziaristul și scriitorul Ciprian Apetrei a reușit să demonstreze cu cele două volume ale antologiei „Povestiri călătoare”, volume pe care le-a coordonat, că nu ajunge să participi/să aparții unui grup, ci trebuie și să te identifici cu el.
„Povestiri călătoare” e un proiect despre diferențe și marcarea opozițiilor, despre cât de emotiv ne actualizăm scriind în limba română, despre cum am învățat să fim iar ca noi, după ce ne-am format să fim ca ceilalți pentru a ne adapta.
Sângele nu are termen de valabilitate și, poate că tocmai de aceea, pornind de la el ne putem reconstrui ca de la unicul model credibil.
Să îmi amintesc în limba română, să mă recuperez pentru limba română literară, a fost o sarcină-decizie pe care mi-am asumat-o cu bucuria celui care primește șansa ca, trăind în continuare în Spania, să se întoarcă și acasă.
Poate am păcătuit printr-o perspectivă optimistă asupra viitorului pe termen lung al limbii române. Poate a fost o ambiție să depurez și să înțeleg fără elemente toxic-perturbatoare cum mai stă cu mine limba română. Să țin înăuntru două lumi ca pe una singură.
Scrisul e o formă de-a reacționa și pentru reușita acestuia se spune că nu trebuie să uiți.
Scrisul celui care emigrează e scrisul celui care se gândește la România în timp ce știe ce va face în următorii săi ani de muncă.
Într-o lume în care ne e tot mai greu să distingem între ce e mai dăunător – să respingi o nație și o identitate sau să le utilizezi în beneficiul propriu -, menirea intelectualului, a artistului nu se mai poate termina odată cu finalizarea produsului creației sale.
Condiția emigrantului devine menirea de căpătâi a artistului diasporean.
Curajul său e să aleagă să nu se uite în altă parte, chiar cu riscul de-a opta, la ora scrisului, pentru teme nu mereu domesticite de public.
Vorbind în termeni de mecanism general, nimic nu e gratis. Să trăiești într-o altă țară decât a ta nu e gratis.
De aceea, artiștii trebuie să fie liantul identitar în dificultățile pe care le întâmpină o comunitate, să lucreze la și cu demnitatea, stabilind unde se pun liniile despărțitoare „peste care nu se trece” atunci când e vorba de identitatea cultural-spirituală a unui popor.
Fie el și cel venit. Și cu respect pentru cel ce era deja acasă.

Câteodată, loialitatea de țară provoacă o parte a memoriei să meargă pe drum distinct față de cel în care apare realitatea care dă nume trăitului. Alteori, oboseala la reacții previzibil-istorice face să fie dificil să nu sprijini necesitatea ci dorul. Un dor neamortizat, ce se aude tare, dar din care nu mereu poți trage concluzii.
Așa s-a tot întâlnit Ciprian Apetrei, ziarist și scriitor, cu oameni și poveștile lor pentru prima dată. Și cât i-a cunoscut el, au avut și ei timp să se cunoască mai bine.
Și, din lipsa asta de grabă în fața sentimentelor, s-au născut „Povești călătoare”.
O antologíe neinfluențată, în care s-au uitat multe dar s-au și decis tot pe atâtea, o antologíe cu oameni de acasă care stau în altă parte, un sat fără primărie dar cu istorii.
Vineri, 23 septembrie, „Poveștile călătoare” nu au mai vrut să aștepte și s-au văzut cu publicul la sediul Ambasadei României în Regatul Spaniei. Un context instituțional care a activat încrederea membrilor comunității românești în răspunsul-sprijin al reprezentanților statului în străinătate.
Nimeni nu s-a văzut obligat la nimic, poveștile (acum neinventate ci spuse doar) animând confesiuni și sinceritate.

About Post Author

Laura Cătălina Dragomir (n. 8 iulie 1976, Buzău) este poetă, jurnalistă, blogger și mediator cultural; de 16 ani trăiește în Ulldecona, Spania. A studiat Comunicare și Relații Publice la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza " din Iași. A publicat poezie, proză, articole și eseuri pe diferite platforme online de profil. A realizat rubrici periodice de analiză culturală și socio-politică în revistele Robarna, Gazeta de Spania și Români în Andalucia; a colaborat cu Radio Iași și cu Radio Trinitas. Membră ASARS / Asociación de Escritores y Artistas Rumanos de España, Laura Cătălina Dragomir este o prezență constantă și o figură marcantă în cadrul întâlnirilor asociațiilor de profil din Peninsula Iberică. A publicat volumele de poezie „Una și aceeași față a diferitului", „Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate", „Nunanit” (poezie pentru copii, în colaborare cu artista plastică Iulia Șchiopu). În 2022 a publicat volumul I de eseuri din seria „Contagii"(scrisă în colaborare cu Nona Oprixor") și volumul de analiză socio-politică „Capitalizarea semioticii narativ în spațiul politic european". De asemenea, a tradus „Vara Tequila", o antologie poetică a scriitorului Nicolae Coande, în prezent lucrând la alte două volume bilingve ale poeților Artiom Oleacu (Rep. Moldova) și Javier Claure (Bolívia). Printre proiectele care vor vedea în curând lumina tiparului se află „Cultura de proximitate"(volum de interviuri) și „Caietul Dragomirei" (caiet auxiliar de gramatică a limbii române).
Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *