Articole

Odă unei urne grecești

fragment din Bărbați clandestini, volumul al doilea din seria Contagii, de Laura Cătălina Dragomir și Nona Oprixor

Iliada nu este doar povestea războiului troian, ci un mit fondator al civilizației europene. Cea mai veche și mai importantă epopee a culturii occidentale ne vine dintr-o cultură orală. Homer este numele generic al unuia sau mai multor oameni care au pus cânturile împreună și le-au dat forma care a ajuns până la noi.

Homer, sculptură de Philippe-Laurent Roland, aflată în Muzeul Luvru.

Oamenii învățau valori și norme din miturile versificate, fără a putea recurge la o bibliotecă atunci când aveau nevoie de ele. Au trebuit să se bazeze pe memoria și talentul celor care vehiculau miturile, memorându-le și recitându-le. Logic, aezii și rapsozii, păstrătorii și recitatorii acestor poezii epice, își puneau amprenta proprie asupra formei literare, funcționând ca depozite ale mitologiei.

Oamenii nu pot trăi fără mituri. Nu ne dăm seama, dar ele există, circulă și se transformă permanent, chiar și în afara religiei. Sunt esențiale pentru supraviețuirea societății. Aezii Greciei Antice aveau deci o importanță fundamentală. Dar nu puteai avea unul la îndemână tot timpul, așa că grecii și-au inventat forme noi de a păstra și onora miturile.

Grecii amestecau vinul dulce cu apă, în mari vase pântecoase de ceramică, numite cratere. Dar aceste vase nu erau folosite doar pentru a păstra și servi vinul. Desenele ce le împodobeau nu aveau doar o funcție ornamentală. Erau moduri estetice de a ancora aceste mituri fundamentale în memorie, prin viața de zi cu zi. Memorarea avea atunci un rol ce azi s-a pierdut, în era noastră tehnologică, în care poți găsi textul necesar pe Internet, folosind telefonul mobil, în timp ce aștepți în stația de autobuz. Grecii chiar foloseau cuvinte diferite pentru a separa rememorarea a ceva învățat mecanic, „pe dinafară”, de scoaterea la lumină a unei amintiri emoționale, a ceva interiorizat, asumat, ce făcea deja parte din ființa ta.

Figurile negre ale eroilor mitici cu care erau împodobite vasele provocau gânduri și conversații pe teme mitice. Contemplarea desenului ce-l reprezenta pe Ahile, de exemplu, se unea cu rememorarea mâniei Peleianului, dar până și consumarea vinului păstrat într-un astfel de vas, te contopea cu mitul. Așa îi văd acum, cu ochii minții, pe grecii reuniți în simposium sau banchete. Nu consumau istorii din cărți, ziare sau de la televizor, ci chiar de pe vasul în care își păstrau vinul.

Ascensiunea și căderea marilor oameni care ne-au devenit modele mitice cu mii de ani în urmă, în illo tempore, comportamentul lor, era întotdeauna comparat cu cel propriu, cu cel al ființelor din jurul celor ce analizau mitul, retrăindu-l mereu. Mințile și sufletele se împărțeau între Peleianul Ahile și Troianul Hector, dezbătându-le situația, lupta, înfruntarea, analizându-le trăirile, în timp ce se consuma vinul dulce din vasul ce îi înfățișa. Comesenii se lăsau cuceriți de reverie și meditație.

Vasul François – muzeul din Florența 

Artiștii ce realizau astfel de vase mnemotehnice erau mai mult decât simpli olari și ilustratori. Beneficiau de o recunoaștere socială importantă. Cel mai frumos crater care a ajuns până la noi, poartă inscripția: „Ergotimos m-a făcut; Cleitias m-a pictat”. Arheologul Alessandro François (1796 – 1857) a descoperit într-un mormânt etrusc de lângă orașul italian Chiusi, minunăția de crater ce-i poartă numele.

Fragmentele găsite au fost trimise la Florența pentru a fi restaurate corespunzător. Această lucrare a fost efectuată de restauratorul Vicenzo Manni, permițând o reconstrucție excelentă a obiectului care a fost achiziționat și expus de către Museo Nazionale Archeologico di Firenze. Vasul are șase frize, niveluri asemănătoare benzilor desenate de azi. Numai că, în loc să înfățișeze acțiunile eroice ale lui Superman (potolind foamea de mitologie în contemporaneitate), reflectă episoade emblematice ale mitologiei grecești.

Artistul a desenat 270 de figuri care reprezintă scene importante din comoara mitologică: cursele de care în cinstea lui Patrocle, vânătoarea mistrețului caledonian, debarcarea atenienilor în Attica după ce au fost salvați de Tezeu de Minotaur, urmărirea lui Troilus de către Ahile, procesiunea zeilor în fața casei lui Peleus datorită căsătoriei sale cu Thetis, Ajax purtând cadavrul lui Ahile, întoarcerea lui Hefaistos în Olimp, o Gorgonă zburătoare, scene din războiul troian. Acestea sunt câteva dintre temele care apar pe respectivul crater.

„Ajax cel mare” și invulnerabil, un războinic de statură uriașă, era fiul unui Argonaut. El recuperează corpul lui Ahile și îl aduce în tabăra greacă. Este atât de rănit de faptul că faptele sale de luptă nu sunt apreciate cum el se aștepta de către căpeteniile armatei, că o ia razna. Are halucinații și vede o mulțime de greci pe locul unde era doar o turmă de oi, pe care le măcelărește. Când își revine, este atât de rușinat de comportamentul avut, că se sinucide, într-un exemplu de demnitate ce îi asigură un loc pe mânerul vasului François.

Detaliu cu Ajax purtând corpul lui Ahile, pe mânerul vasului François

Mama lui Ahile, Thetis, și-a ținut fiul nou-născut de călcâi și l-a cufundat în râul Styx pentru a-l face nemuritor. De undeva, a trebuit să-l apuce, deci călcâiul lui Ahile a rămas vulnerabil și prin acest punct sensibil a fost ucis. Ajax nu putea fi omorât, dar se putea sinucide. Nedreptatea, lipsa sprijinului prietenului său Ahile, îl pun într-o situație în care un bărbat adevărat, eroic, din acele timpuri, nu avea altă soluție decât să-și ia viața. Bărbații greci priveau craterul din care își luau vinul și vorbeau despre comportamente exemplare, despre situații în care un erou trebuia chiar să renunțe la nemurire.

Invulnerabilitatea reală nu există. Vasul François a supraviețuit milenii protejat de pământul ce-l acoperea. Iar când a ajuns într-un loc de onoare, într-un muzeu în care să poată fi admirat și studiat din nou, a fost făcut bucăți într-un mod ridicol. Într-o ceartă între colegi, un paznic al muzeului, pe 9 septembrie 1900, a aruncat un taburet de lemn care a lovit vasul de ceramică, făcându-l bucăți. Cine se putea aștepta la asta? Vorbim de înfruntări exemplare, eroice, ca cea dintre Ahile si Hector, iar vasul care ne-a adus din negura timpului portretele eroilor ce stau la temelia civilizației noastre, a fost distrus într-o luptă de bărbați proști, din contemporaneitate, bărbați însărcinați să aibă grijă de siguranța piesei ce niciodată nu va mai cunoaște vinul. Taburetul utilizat ca armă și-a câștigat locul istoric, acum fiind expus și el în muzeu, lângă craterul care a fost din nou restaurat.

Bărbații puternici nu sunt invulnerabili nici astăzi, chiar dacă apar desenați pe tricouri. Fiecare are kriptonita lui, călcâiul sensibil. Iar unii se sinucid simbolic, după acte de nebunie ce le provoacă prăbușirea socială. Ei intră în mitologia contemporană, provoacă pasiuni și discuții în viața reală și cea virtuală.

Ca să le înțelegem povestea, trebuie să reunim datele existente, certe, să le lipim într-un puzzle imaginar, formând propriul nostru vas de ceramică ilustrat. Informațiile lipsă vor forma pete oarbe, exact ca cele de pe vasul François, unde desenul nu se va contura. Va trebui să completăm povestea prin deducții sau inducții. Și dincolo de orice pasiuni stârnite de subiect, va trebui să ne controlăm impulsurile și să nu lăsăm taburetele să zboare sau oile să moară.

 

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Back to top button