Interviuri

Nicolae Coande: „Vreau să fiu un poet, dublat de un strateg care conduce un grup la victorie”

Laura Cătălina Dragomir 

Există momentul ăla de dinainte să mori, momentul de „mai e puțin”. E momentul în care trebuie să vezi mormintele părinților sau să-ți întrebi copiii dacă au destule cât să îl facă pe al tău? Moartea nu e frumoasă, dar poate fi civilizată. Oamenii amabili fac să devină moartea amabilă?

Nicolae Coande: Laura Cătălina, noi ne cunoaștem doar din 19 iunie, dar cu tine pot să vorbesc și despre așa ceva. Ești un om pe care pot conta (observă că nu te fac femeie, așa, din politețea intens mediatizată azi. „Băieții” se respectă între ei, indiferent ce sex ar avea de la naștere. Oricum, eu nu-l schimb pe al meu). Destul însă cu prologul.

Andrei, băiatul meu de 12 ani, cu care merg adesea la Osica, acolo unde mama trăiește și udă grădina, mă trage adesea la cimitirul unde se odihnește tata. El nu și-l mai amintește, avea doar doi ani când Coande al II-lea – avem și noi aristocrația noastră – s-a dus. Însă cere să îi vedem oasele și vrea să afle cum arată un om după deshumare. Au trecut 10 ani de când el a plecat dintre noi, pe catalaunicele din cer. Însă oasele, cele care ne poartă în viață pe tot felul de drumuri precise, sunt aici, încă. În pământul pe care am venit și eu, cândva, în toamna lui ‘62. Atunci s-a întors de la Canal și tatăl tatălui meu, fostul cârciumar Coande (Întâiul, el a primit porecla în sat, iar în 1980 și ceva mi-am atribuit-o eu ca poet) și m-a găsit pe mine. Să vii din pușcărie și să afli de primul nepot, e ceva.

Acum, tu știi că toți avem în viață Canalul nostru. Al meu a fost mai blând, chiar dacă eu am crescut sub un cer vopsit adesea cu roșul mincinos al comuniștilor. Ei l-au trimis pe Coande la canal, ei i-au răpit tatei posibilitatea de a fi un om al satului unde s-a născut: a trebuit să lucreze în țară, plecat mai mereu, pentru ca i s-a furat starea aceea de independență pe care ne-o dorim cu toții. Acel ceva, al nostru: uneori, o cârciumă mică, unde să primim oameni și să le ascultăm poveștile. Taina lumii o știe doar cârciumarul (proverb persan).

Atunci când ajung la cimitirul din sat mă întreb de fiecare dată (oasele mele sunt mute, nu-mi șoptesc nimic) dacă tatăl meu vede că eu vin cu cei doi băieți ai mei (ne însoțește mereu și Ducu, băiatul meu cel mare). Aprindem o lumânare și mai stăm de vorbă așezați pe placa unui mormânt alăturat. Andrei cere insistent să-l deshumăm și să vorbim cu oasele lui. Noi îi promitem an de an. Încă nu am făcut-o. Amânăm să vorbim cu el, din teama că vom privi ceva în față: oasele din care ne-am născut și noi și care ne vor spune cum vor arăta oasele noastre după… Moartea e amabilă, cum spui tu, și nu ne presează. Dar e acolo, lângă mormântul pe care a crescut un pui de liliac, din ce în ce mai mare și mai bogat. Fratele meu mai taie din el, dar el crește în fiecare an verde și nepăsător. Tatălui meu îi plăcea foarte mult liliacul. Din el, de sub el, de pe lângă el a crescut liliacul să ne spună că e primăvară și dincolo și că există miros și în ceea lume.

Andrei a mai văzut că există un mormânt vecin la care nu mai vine nimeni. Inscripția de pe cruce s-a șters și nu știm cine a fost omul/oama ale cărui/cărei oase se odihnesc acolo. Fratele meu a pus niște pietre mari pe el și zice să-l luăm noi. Avem drept de preempțiune la cumpărare, întrucât suntem vecinii cei mai apropiați. Suntem vecini cu un necunoscut uitat. Vrem să „anexăm” mormântul ăla, să avem mai mult spațiu. Pentru oasele noastre, când va trebui să ne odihnim puțin. Moartea nu este amabilă, dar intervalul dintre naștere și apariția ei bruscă, da. Ea nu vrea oasele noastre, ci ceea ce este nemuritor în noi: sufletul, spiritul care ne-a însoțit aici, pe planeta asta mică și tristă, unde oamenii mor și omoară alți oameni. Dar noi suntem poeți și cântăm viața, așa cum este, și cu raiul și cu iadul ei, pentru că nouă nu ne este frică de moarte, vorba lui Teodor Mazilu, ci de „controlul financiar”. Să mai glumim puțin după atâta moarte vorbită…

Pentru cine ții cu tot dinadinsul să te porți imatur?

Nicolae Coande: Sunt doi inși în mine (și în mine este un om/ țipă un scai – cu versul lui Cr. Simionescu) care se contrazic neîncetat și care caută supremația. Unul, rațional și aproape pedant, care dorește ordine, claritate și eficiență, ceva ce ține de rasa germană, celălalt, un puști de 15 ani, lung și deșirat, îmbrăcat în cămașă subțire, cu părul negru-sârmos, figura subțire a călătorului în toate fanteziile promise. Un Weltkinder rătăcit în marginea dunăreană a fostei Sciția maior, cu nostalgia Mediteranei. Să nu uităm că Ovidiu a fost un exilat aici. Marea Neagră este o apă tristă, controlată de o țară tristă.

Așadar, copilul refuză maturizarea și propune o tinerețe prelungită, ucenic etern al naturii care reînvie: o primăvară continuă, alături de prieteni tineri, un soi de Arcadie unde cei maturi nu au ce căuta. Când văd cum se comportă lumea în jurul meu am două tendințe rapide: să îmi asum profilul de lider și să rezolv problemele omenirii sau să ajut și mai mult la frăgezirea ei, așteptând ca Soarele să rezolve el totul. Imaturitatea atât de bine descrisă de Gombrowicz (imaturitatea, plină de prospeţime, dar şi sursă inepuizabilă de neghiobii) este reacția noastră la soluțiile bătrânilor, la osificare și la înrolarea în Zidul Chinezesc al obsesiei noastre de securitate. Cărămida necesară, tăcută. Omul de pe Wall Street, cel cu banul securitar. Dolarul care camuflează setea noastră de neant. Individul zidurilor sigure și al fortificațiilor protectoare. Însă poetul, acest Hermes care a evadat chiar de la naștere din leagăn și a furat vacile unora, are nevoie de un soi de dezmărginire. Se studiază pe sine în ipostaza de copil al vieții, dar și de adult care știe că poezia, viața sunt și tékhnē, meșteșug, migală, creștere în spirală. Spiritul său liber nu acceptă constrângerile, dionisiacul iese la iveală, tot ceea ce este zarvă a luminii îl aspiră neîncetat. Vorbesc la modul general, firește, dar spunând câte ceva despre mine simt că este insuficient să intri în această ramă de viață care pândește în oasele noastre. Suntem genetic marcați cu ștampila finalului trist. Tragi-comic. E și un soi de neîncredere a mea în forțele proprii, o lene deloc metafizică în asuma un proiect major, o cheltuială în neesențial. Scrisul nu ajunge și scrisul nu e totul. Eu am scris versul „ratați victoria, luați o pauză”, convins că mecanismul lumii scârțâie din toate încheieturile și șuruburile: prea mult fier și prea puțin duh. Prea mult turism și prea puțină cultură. Prea mulți chef-i și prea multe guri flămânde.

E nevoie de o provocare și de un teren unde să te confrunți cu fenomenul de care vorbea un istoric ca Toynbee – avem nevoie de întâlnirea amenințătoare cu ceva superior nouă, dar nu atât de puternic încât să ne anonimizeze. Confruntarea cu un astru masiv, vag amenințător. Visez ca după 60 de ani să mă mișc în teritoriile realului cu forța unui poet dublat de un strateg care conduce un grup la victorie. Să vedem. Deocamdată, am luat o pauză.

Cine decide când se îmbolnăvește poetul sau când se odihnește?

Nicolae Coande: Sunt om și nimic din ceea ce este omenește nu mi-e străin (Terențiu, dacă vrei citez și în latină). Nichita, căruia-i plăceau clasicii latini (colecționa și monede romane vechi) a folosit și el sentența asta: „Sunt un om viu./ Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin./ Abia am timp să mă mir că exist,/ dar mă bucur totdeauna că sunt.” Tot astfel, boala vine ca o mirare, dar poetul operează cu candori de care oamenii prozei nu au habar că există. Uneori boala scoate din noi ce e mai bun (nu am să-ți vorbesc de Blecher, el chiar a suferit, morbul lui Pott). E o binecuvântare în tirania bolii, numai de ne-am aminti ce a făcut Marcel Proust când boala s-a instalat definitiv. Tânăr, încă, se sufoca, la maturitate (vezi?) a refuzat să mai respire aerul celor mulți și s-a instalat în camera care i-a servit de lume. Acolo a găsit tema vieții lui: o nostalgie veche și totuși nouă după timpul pierdut, fuga în amintire după fetele în floare. Toți oamenii sunt bolnavi, dar poetul e cel care se îmbolnăvește la timp pentru a-i spune trupului că nu el comandă, deși aici e lumea lui. Când eram în spital (pancreasul) am văzut într-o iarnă un câine bătut de alții câini și nu am putut coborî să-i opresc. Asta a fost o suferință. Altădată, eram la spital în pandemie (covid cu forme ușoare) și am văzut oamenii sufocându-se. Nu era bine, dar eu am continuat să scriu despre trei cărți de poezie pe care le luasem cu mine. Una se numea chiar așa, „Când nu mai e aer” (Radu Andriescu știe mai bine). Aveam eu dreptul să scriu când în jur oamenii se sufocau? De ce nu, dacă scrisul învinge boala (gândire magică)? Am plecat de acolo și mă gândesc adesea la oamenii ăia. Asta face un poet după ce s-a recuperat – se uită în urmă să vadă ce fac ceilalți. Însă așa cum nu m-am numit Lucian (nașii mei au vrut acest nume), ci Nicolae (mama a vrut asta), mă gândesc că numele pe care îl port înseamnă el ceva nu doar pentru mine, ci și pentru ceilalți: victoria poporului. Nike, zeița victoriei, e protectoarea numelui meu și ar trebui să fac ceva pentru a-mi merita numele. Asta și încerc: când toți ceilalți se îmbolnăvesc, mă îmbolnăvesc și eu. Dar continuu să scriu pentru vindecare. Eu sunt Băiatul plantă.

Exhibiționismul a devenit un drept social?

Nicolae Coande: Cuvântul ăsta e atât de complicat încât e și greu de pronunțat. Tot ce este viață este expunere și ascundere. Arta nu mai înseamnă de mult să ascunzi arta, cum spuneau cei vechi. A devenit a tuturor, la vedere, pe o estradă a lumii unde cei îmbrăcați apar alături de cei goi. Când oamenii ies la proteste, cu zecile de mii, ei devin artiști ai protestului. Arta rămâne puțin în urmă atunci, chiar dacă mai sunt fani care umplu stadioane la concerte sau la meciuri de fotbal. Lumea „se dă” de mult în spectacol, iar spectacolul este lumea noastră desacralizată: „De la automobil la televizor, toate bunurile selecționate de către sistemul spectacular sunt și arme pentru consolidarea continuă a condițiilor de izolare a „mulțimilor însingurate“. Spectacolul își regăsește tot mai concret propriile sale presupoziții. Originea spectacolului se află în pierderea unității lumii, iar expansiunea uriașă a spectacolului modern exprimă totalitatea acestei pierderi: abstracția oricărei munci specifice și abstracția generală a producției de ansamblu se traduc perfect în spectacol, al cărui mod concret de a fi este tocmai abstracția. În spectacol, o parte a lumii se reprezintă în fața lumii și îi este superioară. Spectacolul nu este decât limbajul comun al acestei separări.” (Guy Debord, Societatea spectacolului). Aici, Debord face analiza spectrală a relațiilor marxiste în societatea post-industrială. Capitalul ca imagine a propriei sale puteri. Viața celui care muncește, ca produs separat al vieții lui. Alienarea, firește. Dar oamenii continuă să aspire la condiția lor eternă și nu pot lăsa acest capital atotdolarizat să îi îngroape ca pe lingouri în seifuri cu cifru. A trăi în sărbătoarea artei înseamnă a ieși din banda rulantă a capitalului, din marele lanț financiar, din șarpele care-și mușcă coada (de aur, neapărat). Ca atare, el rupe imaginea de sine pe care i-o face acest capital expansionist și regăsește ipostasul, chipul său de la naștere și chipul său de după. Asta poate face unul care este „Om nu fantomă a capitalului/ Care-și linge sângele de sub piele/ Un ins adevărat întors din munca vieţii lui.” (Nicolae Coande, cu voia ta).

Noutatea trezește rezistență. Ai publicat la Blecher. Ți s-a reproșat că ai mers după un triumf de piață?

Nicolae Coande: Înțeleg că mă suspectezi. Și tu, Brutus!? La Casa de Editură „Max Blecher” (de ea vorbești) am fost invitat de poetul Claudiu Komartin să public. Claudiu cunoaște foarte bine poezia românească, de ieri și de azi, iar propunerea sa era onorantă. Nici prin cap nu mi-a trecut că aș viza vreun triumf de piață, cum spui tu. De altfel, triumf de piață în poezia noastră nu există, cu excepția unor cărți intens mediatizate de marile edituri (câte sunt). Aș putea da și exemple, dar mă opresc (experiența ultimă a lui Mircea Cărtărescu, cu un volum de poezie scris în corsetul pandemiei, e mai degrabă irelevantă: o carte sub cota sa, vândută ca un țipăt dislexic, cu strategii editoriale care nu ajută poezia).

Când am publicat în 2015 primul volum la Blecher, „Nu m-au lăsat să conduc lumea”, aveam două premii ale Uniunii Scriitorilor din România. Nu de notorietate duceam lipsă eu, dar triumf de piață, vezi bine, nu avusesem. Nu am avut nici după, chiar dacă volumele de poezie editate de Claudiu se regăsesc în librării și merg la târgurile de carte din România. Niciodată nu am știut câte cărți s-au vândut din tiraj și nici nu am întrebat.

Claudiu mi-a dat de fiecare dată câte cărți am cerut, iar eu am făcut și lansări, iar sumele încasate au revenit editorului. La cea recentă, „Nu sunt eu bestia”, nu am făcut lansare în Craiova, doar în București, la Londohome. Ulterior, am oferit cărți unor cunoscuți, dar și câtorva critici literari de la 4-5 reviste din țară. Triumful de piață – acum mi-a intrat ca un cui în cap expresia asta a ta – nu era în vederile mele nici când am luat Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei pentru placheta „Plagiator. 1962”, apărută la o editură mică din Tg. Jiu („Măiastra”), unde eu mai publicasem (îngrijire proprie) două antologii: „VorbaIago” și „Persona”. Cartea, care ar fi trebuit să apară inițial tot la Claudiu, nu a strâns cronici multe (editură mică, de), dar a atras atenția dlui Ion Pop, cunoscut critic literar, care a propus-o pentru premiul de care am amintit. Eugen Simion, Mircea Martin, Ana Blandiana și Ileana Mălăncioiu au votat pentru mine. M-am bucurat ca un copil, dar cumva timid, de acest premiu la care nu mă gândisem vreodată. Nu puteam să-mi închipui că aș putea lua un premiu al Academiei, un poet nu se gândește la așa ceva. Premiile trebuie să vină când nu te aștepți, nu te pui la coadă cu bon de ordine.

Da, noutatea stârnește rezistență. Și, uneori, resentimente.

Cum îți calibrezi existența, ce lucruri petrecute în viața ta ți-ar plăcea să se repete?

Nicolae Coande: Dacă ne uităm în regimul armelor și munițiilor, calibrul meu variază între un Colt Magnum 45 (un boomer estet, cum m-a catalogat recent un tânăr critic-armurier) și o pușcă veche, cu care trăgea Creangă după ciori în secolul XIX (un chopper cărunt și colțos, după formula altui critic memorabil). Nu mă omor după arme, însă, așa că o anume calibrare a mea țintește doar banda îngustă a luminii pe care spiritul sare ca Iepurele de Martie al lui Lewis Carroll: aici, acum, într-o clipită, dincolo. Totuși, în fața voastră. Preocupat de cele ascunse de la facerea lumii, îmi închipui câteodată că sunt Dali-ul de șase ani, cel care trage de colțul mării, sub care se odihnește un câine somnoros. Mediterana mea este o carte lichidă pe care literele se șterg imediat ce sunt scrise (o s-o vedem la toamnă, la Mojácar, iar tu vei citi în spaniolă, pe falezele de nisip care duc spre ea, din poemele mele de tine traduse). Așa că nu știu ce ar trebui să repet, de vreme ce nu am văzut mai nimic pe lumea asta. Vara, ca oricare ins care a pășit pe planeta asta stranie, mă prinde un dor de ducă, un călător fără bilet, doar cu un rucsac și cu trei mări în coastă, ca pe Ulise al lui Saba, neconsolatul, cel silit să privească marea din depărtare: „Astăzi regatul meu/ este acel domeniu al nimănui. Pentru alții/ își aprinde luminile portul; neîmblânzitul/ meu spirit încă mă-mpinge spre larg,/ și dureroasa iubire de viață.” De ce să repeți, când sunt atâtea de făcut: insule cu elice, continente gemene, țărmuri cu dantela jupei celei mai frumoase naiade, pe care se mai vede copita centaurilor care alergau după nimfe. Bătrânul Homer, cu ochii săi întorși în viscerele lumii sale, a văzut cândva totul – iar noi acum visăm să refacem Troia, a nu știu câta oară. Dar pentru asta, Ahile trebuie să fie înfrânt…

S-a produs democratizarea criticii de întâmpinare. Se poate ierta diminuarea exigenței? 

Nicolae Coande: A fost o vreme când lucrurile păreau clare: criticii scriau despre poeți, poeții scriau poezie și beau nectar și ambrozie făcute de cei care fac nectar și ambrozie – ambrozienii. Regii ocârmuiau, acolo unde nu o făcea fulgerul. Însă lucrurile nu stăteau chiar așa, încă de pe atunci. Nu doar Roberto Bolaño, dar și Marcel Proust, mai înainte, erau de părere că dacă vrei să iei urmele unui poet trebuie să trimiți după el alt poet. Acum în „vârsta de fier”, există o rutină a specializării (din mult plastic), care face ca tehnicile de interpretare (ne referim la literatură) să fie împrumuturi, coji ale unei științe vesele care se numea cândva Hermeneutica Totalității Bănuite. Azi, ea operează cu nume schimbat – unul dintre ele ar putea fi Era Digitală din Săptămâna Pre-Apocaliptică a Ultimului Om, Holismul Statistic Pendulatoriu sau mai scurt: Avaria Neuromantică (pentru explicații alternative vă stă la dispoziție antropologul american Bradd Shore).

Studiile multidisciplinare îi mai acordă criticii zise de întâmpinare un rolișor, unul de cenușăreasă a zonei, bună să lustruiască lampa stinsă de care vorbea Eminescu într-un vers ironic dedicat unui „armeano-grec lingău cu două fețe: Făclie nu-i nemțescul tău opaiț”. Nemțizarea s-a produs, iar teoria literară vine azi înaintea literaturii, mai ales după experimentele de la CERN (Large Hadron Collider) care vor descoperi particula lui Dumnezeu și poate felul în care El citește cohortele de hermeneuți plecați în decodarea Textului ultim. Adesea critica literară din revistele noastre e inept-camaraderească, curtenitor protectoare sau suav concentraționistă: noi și ai noștri. Cei din redactii scriu despre cei din redacții – nu se refuză nimic. Lipsesc bărbații ăia albi care să spună ce e mai e și negru. Ca unul care a scris „Manualul vânătorului de poeți”, critică oarecum foiletonistică, impresionistă și chiar de gust, m-am abținut să produc note la subsol care să arate ce am citit înainte de a citi… poezie. Comentând cartea mea, un universitar ca dl Ștefan Borbely a opinat chiar că… așa trebuie scris despre poezie: „O face recurgând la un instrumentar epistemic cosmopolit diferit, extras din personismul lui Frank O’Hara (1959), din Contracultura americană a anilor ’60 (Ginsberg, Kerouac, Burroughs etc.) sau din referinţe despre Whitman şi, mai ales, Ezra Pound, ceea ce înseamnă un alt orizont epistemic decât cel autohtonizant, în care un poet devine însemnat doar fiindcă se trage din Nichita Stănescu sau Mircea Ivănescu. Aerul pe care-l respiră Coande e altul decât al criticii noastre tradiţionale, el fiind cel corect, în opinia mea, dacă avem în vedere ozonul cosmopolit pe care-l respiră – în general dezabuzat, ironic-sarcastic, mă grăbesc să adaug – majoritatea poeţilor recenţi de la noi. Coande strecoară cu lejeritate în textele sale nume precum John D. Caputo, Freddy Mercury, Abbas Kiarostami etc., decantează cu uşurinţă vortexul şamanic sau psihedelic al multor texte beat sau rock, deschiderea cosmopolită a literaturii noastre recente fiind, pentru el, o axiomă cu valoare generativă, epistemică.” (Din interior, Contemporanul, nr4/2022).

Mă laud și eu, firește (sunt poet, am naturelul simțitor), dar tot mai cred că a recepta critic e întâi de toate o chestiune de gust și abia apoi de știință. George Steiner depistase déjà acel grup tot mai compact pe care îi numea aficionados of „theory” și propunea în locul acestor dispute și bifurcații care amintesc de Bizanțul decadent pur și simplu „să citim bine” pentru a simți prezența vie a operei: cititorul atent trebuie „să angajeze iminența prezenței simțite într-un text la fiecare nivel de întâlnire”. Știință se va mai face, dar gustul se împuținează pe zi ce trece. Ca să zic așa, papilele se subțiază primele. Noi nu mai gustăm, lingem. Poate că literatura tot mai celofanizată (băgată în vid, să reziste în criogenice instrumente de măsurat trecutul) și mai complicată care se face azi în lumea devenită deja… chineză (nu tot se fabrică acolo tot ce ne trebuie în Europa și restul lumii?) va supraviețui omului, dar merită? Însă, dă-mi voie să cred că există o corelație fină între gust, pipăit și interpretare, chiar cu normele canonicității critical theory așezate frumos lângă o carte pe care tocmai o citesc. Sau o scriu. Vor mai fi oameni de gust și oameni de expertiză, cititori demodați și alții care știu ce a fost în capul autorului. Unii pe alții nu se exclud, chiar dacă nu se înghit. Când citesc un poet, că e Whitman sau G. Bacovia, nu mă gândesc la modelul lingvistic propus de Jakobson și nu pândesc semnele lui Saussure, ci mă scald în câmpul de energie whitmanian sau bacovian care le conține cu asupra de măsură. Critica iese din mantaua literaturii, așa cum fantoma lui Akaki Akakievici revine pe pământ pentru că în existența anterioară i-a fost furat obiectul și nu poate lăsa așa ceva nepedepsit.

Adică, „neinterpretat” până la capăt.

Sunt o femeie care invită la întrebări un bărbat. Seducția e un analgezic?

Nicolae Coande: E ca la dans: invită ea, dar el a provocat mișcarea (părea atât de inocent). Eu nu sunt un dansator bun, dar pot coregrafia în minte pașii cei mai buni. Când scriu, mă redescopăr în postura de dansator cu mine însumi, dar nu pot evita confruntarea. Și dansul e o luptă, iar seducția nu poate lipsi. Totuși, bărbații care vorbesc mult nu pot fi seducători serioși. E nevoie de puțin mister, tăceri subtile, un joc în doi în care pohetul e victimă sigură, iar seducătoarea își creează regia unui spectacol al cărui final doar ea îl știe. Medeea și mașinile ei de luptă. Iason cel dinainte învins. Literatura este adesea o femeie care obține ce vrea de la un bărbătuș care uită experiențele anterioare și debutează mereu. În asta constă arma lui de forță. Sigur, sunt și seducători cu patalama care cunosc minutul victoriei, tacticile de atac și repliere: nu sunt eu ăla. Însă în poezie, când scriu și mă proiectez pe mine pe pânza Penelopei, sunt un tip leal, curajos, bucuros să ofer adversarului versiunea mea cea mai bună, atent la echipaj și prietenos cu Polifem. Circe e mai primejdioasă, acolo, în vale, la Mojácar, unde drumul printre lămâi și portocali se varsă, cu tot cu pași în marea cea veche. La final, arheologii vor găsi două amfore care s-au băut una pe cealaltă. La mulți ani, azi e ziua ta!

Castellon-Craiova, 1-8 iulie, 2022

Biografie

NicolaeCoande (pe numele adevărat, Nicolae Boangiu) – Născut pe 23 septembrie 1962, Osica de Sus, Olt. Poet, eseist. Trăiește în Craiova, unde își dedică timpul și forțele pentru ca gustul poeziei și aroma prieteniei să nu piară din oraș.

A absolvit școala generală la Osica de Sus. Doi ani de studii (treapta I-a) la Liceul „Ioniță Asan”, Caracal. A absolvit (în mai multe trepte) Liceul de Filologie-Istorie, Craiova. Absolvent al Facultății de Științe Socio-Umane, Craiova, cu lucrarea de licență „Miturile comunismului românesc” (2008). Deține un master în filosofie cu o lucrare despre gândirea târzie a lui Martin Heidegger (2010).

Membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1996. Membru al Societății Române de Filosofie din România. Membru al PEN Club România. Șef serviciu Dramaturgie la Teatrul Național „Marin Sorescu”, Craiova. Editor fondator al revistei de teatru a T.N., „SpectActor” (2006-prezent). Este realizator și moderator al „Întâlnirilor SpectActor”, un eveniment cultural găzduit din 2009 de T.N. Marin Sorescu, Craiova, al „Duminici-lor de Poezie în Teatru” (2010-2015), organizator al „Colocviilor Ion D. Sîrbu”, inițiator al „Clubului Dramaturgilor Craioveni” (2017). Cel mai recent proiect cultural în care este implicat: „Adunarea Poeților și a SpectActorilor Craioveni” (din 2016).

Are trei copii, Alexandru-Ionuț, Lia-Elena și Andrei Mihnea.

A debutat cu placheta de poeme „În margine” (Ed. Ramuri, 1995). A mai publicat: „Fincler”, (Ed. Ramuri, 1997); „fundătura homer” (Ed. Dacia, 2002), „Folfa”, (Ed. Vinea, 2003), „Vînt, tutun şi alcool”, (Ed. Brumar, 2008), „Femeia despre care scriu” (Ed. Măiastra, 2010), „VorbaIago”, antologie de versuri (Ed. Măiastra, 2012), „Persona”, antologie de versuri (Ed. Măiastra, 2013), „Nu m-au lăsat să conduc lumea” (Casa de Editură Max Blecher, 2015), „Plagiator. 1962” (Ed. Măiastra, 2017).

Publicistică și eseuri: „Fereastra din acoperiş. Un anotimp în Westfalia”, (Ed. Fundaţia Scrisul Românesc, 2005); „Celălalt capăt” – interviuri (Ed. Curtea Veche, 2006), „Revanşa chipurilor” (Ed. Măiastra, 2009), „Intelectualii români și Curtea Regelui” (Ed. TracusArte, 2011), „Dumnezeu poet și protector al lumii” (Ed. TracusArte, 2016).

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Back to top button