Articole

Despre vină și alte negocieri

Laura Cătălina Dragomir, Nona Oprixor (fragment din volumul al doilea al seriei Contagii: Bărbați clandestini)

Suntem foarte dispuși să-i învinovățim pe alții și foarte puțin să ne acceptăm responsabilitatea, ca regulă generală. Jocul de-a vina este o negociere permanentă de-a lungul istoriei. Oamenii se fac vinovați unii față de alții, în permanență, în moduri foarte complexe. Suntem capabili să condamnăm și să admirăm, în același timp, felul în care încălcăm normele. Sistemele care ne definesc vinovăția sunt în continuă evoluție.

Au trecut vremurile în care vinovăția era administrată ca monopol al bisericii. Se fac chiar și bancuri despre arta catolică de a face credinciosul să se simtă mereu vinovat de ceva. Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa, zice liturghia în latină, trimițând la ideea de expirare publică, în fața întregii comunități. Sistemul creștin se bazează pe confesiune. Spovedania ar duce la ușurarea unei conștiințe încărcate, la învățarea lecției și la re-acceptarea păcătosului de către comunitate. În zilele noastre, vinovăția juridică a ieșit de sub incidența bisericii. Dar în absolut toate sistemele, iertarea și reintegrarea în societate trec prin înțelegerea vinovăției și prin pocăință. Regretul trebuie să fie sincer. Reducerile de pedeapsă ale condamnaților trec prin obligația de a înțelege și a regreta fapta comisă.

Literatura și divertismentul se învârt, de asemenea, în jurul ideii de vinovăție. Sunt multe filmele și serialele care ne explică diferența între asumarea reală a vinovăției și regretul de a fi prins. Culpa reală, dostoievskiană, macină conștiința ca o boală incurabilă. Dar, în vremurile moderne, deși toate sistemele cer înțelegerea și acceptarea vinovăției, conștiința pare să fi devenit un impediment în fața dezvoltării personale. Conștiința îi separă pe oamenii buni de cei fără scrupule. Dar în secret și în filme sunt foarte apreciați cei capabil să o facă să tacă.

De aici succesul nebun al filmelor de tipul Ocean’s 11. Gașca de spărgători uniți în jurul personajului lui George Clooney reprezintă situația perfectă în care vina juridică poate fi ignorată de către societate. Numărul mare de filme de succes realizate de franciza ce se ocupă cu această temă ne arată că personajele realizează o combinație acceptabilă de ilegalitate și legitimitate morală.

Ocean’s 12: Andy García, Don Cheadle, Catherine Zeta-Jones, Julia Roberts, Matt Damon, Brad Pitt, George Clooney

De la Contele de Monte Cristo încoace, succesul producțiilor de ficțiune în care un om simplu se face cu o comoară, arată cât de bine înțelegem această situație. Ca societate, suntem dispuși să acceptăm dorința secretă de a băga mâna în buzunarul altuia în anumite condiții. Dacă vorbim nu doar de lăcomie, ci de o răzbunare legitimă, imperioasă, hoțul devine personaj cinstit. Să mergem înapoi la filmul Italian job, atât cel din 1969 cât și remake-ul din 2003. Tradiția hoțului elegant și onest fascinează și legitimează, mai ales dacă furtul e însoțit de o răzbunare corectă. Toți hoții din echipă sunt băieți buni, care nu comit delicte cu vărsare de sânge, sunt foarte deștepți și, mai ales, sunt loiali. Asta e cel mai important între hoți, dat fiind că nu poți fi tras la răspundere pe cale legală pentru nerespectarea cuvântului dat. Problema se rezolvă dacă se fură de la un personaj cu adevărat rău, vinovat nu doar de furt și asasinat, ci mai ales de trădarea prietenilor. Asta justifică în fața tuturor orice dezastru ce i se poate întâmpla unui personaj de acest tip. Italian job rămâne o poveste în care băieții buni și deștepți fură de la cel extrem de rău și fără conștiință. Ca spectatori, ne răsfățăm în dorința secretă de a da peste o comoară. De aici vine succesul ideii de loterie și de joc de noroc. Creăm ficțiuni elaborate în care explicăm în ce condiții un pic de lăcomie nu strică. Putem să aplaudăm hoții buni din filme, dar spunem clar că lăcomia de tip Warren Buffett nu se acceptă. Se fură de la cei răi, nu din pensiile celor mulți și necăjiti.

Fiecare epocă dezvoltă o mitologie care avertizează asupra nuanțelor vinovăției. În timpul Renașterii elisabetane, Romeo și Julieta, tragedia shakespeariană, ne spunea că e bine să ne ascultăm părinții când impun căsătoria, în loc să ne lăsăm târâți de pasiunea amoroasă, cu un exemplu fascinant și neacceptat social despre cum adulții se puteau înșela. Cinci secole mai târziu, societatea modernă nu mai acordă părinților dreptul de a-și căsători copiii, iar dragostea, considerată pe atunci o nebunie trecătoare, a devenit țel ideal pentru a putea dezvolta o relație.

Epoca hippie s-a ridicat împotriva războiului din Vietnam și și-a strigat dreptul la libertatea sexuală. Cealaltă față a monedei acestei libertăți totale a apărut în anii ‘80, cu epidemia de SIDA. În anii ‘90, brutalitatea poliției din Los Angeles pe criterii rasiale a atins asemenea cote, încât societatea americană s-a revoltat. Erau încă departe vremurile în care fiecare posesor de telefon mobil putea realiza o dovadă video a unui delict. George Holiday și soția sa, Eugenia, au realizat un video istoric a cărui difuzare fost picătura ce a umplut paharul pentru milioane de americani. În 1991, Rodney King a fost bătut de poliție și lăsat invalid. Cei patru polițiști acuzații de forță excesivă au fost achitați. Vinovăția lui Rodney era reală, dar răspunsul poliției nu se baza pe ea. Excesul de forță, simptomatic pe atunci, a dus la un răspuns violent al societății, în stradă.

Rodney King bătut de poliție, în videoul lui George Holiday

Evident, Rodney nu era prima victimă de culoare, și nici ultima. Dar faptul că de această dată a existat un video văzut de toată țara, a contat enorm. Foarte puține erau cazurile de abuz cu probe grafice, și chiar și așa, vinovații au fost achitați. Puțin mai târziu, iconul afro-american O.J. Simpson era acuzat de asasinarea fostei sale soții, Nicole Brown, și a prietenului acesteia, Ron Goldman (13 iunie 1994). O.J. Simpson a beneficiat de cea mai bună apărare posibilă și de o unică strategie salvatoare. Procesul a fost televizat, devenind un gen de program atât de tipic american, ce combina interesul social și divertismentul. Avocații au fost capabili să transforme acest caz de violență domestică în unul rasial. Verdictul ce-l lăsa liber pe O.J. Simpson a fost un răspuns dat poliției și procuraturii din Los Angeles pentru cum au manevrat zeci de cazuri de abuzuri rasiale, cazul Rodney King și revoltele stradale (soldate cu 55 de morți). Tensiunile rasiale extreme au costat orașul Los Angeles un miliard de dolari.

Los Angeles arde în direct și se declară starea de asediu (1991)

A fost o lecție dureroasă, nedreaptă cu familiile victimelor lui O.J. Simpson, dar, care a schimbat politica din Los Angeles și a dus la măsuri de control fără precedent, cum ar fi camerele individuale pe care agenții de poliție sunt obligați în prezent să le activeze când acționează (bodycam). Capitolele Rodney King și O.J. Simpson ale luptei rasiale americane sunt fețe opuse ale aceleași monede.

Imagine bodycam a unui agent de poliție, în orașul Los Angeles de azi

Multe detalii, aparent mărunte, au fost importante pe atunci, ca de pildă faptul că Nicole Brown era albă, iar femeile albe angajate în relații interrasiale erau rău văzute. În anii ‘90, societatea a considerat mult mai important aspectul rasial, iar O.J. Simpson a fost declarat nevinovat către juriu. În zilele noastre, serialul American Crime Story: The People v. O.J. Simpson reîmprospătează evenimentele de atunci, adăugând ca ingredient înțelegerea posterioară a evenimentelor, după două decenii. Societatea americană a dat atâta importanță procesului, încât a declarat mitice persoanele implicate. Printre acestea, avocatul și bunul prieten al lui O.J. Simpson, Robert Kardashian. Serialul ni-l arată ca pe o persoană religioasă, intransigentă și morală, în mare contrast cu stilul de viață al celor implicați. Americanii au învățat să pronunțe numele Kardashian și sunt în continuare atât de fideli sistemului lor mitologic, încă le răsfață și astăzi pe urmașele avocatului de ascendență armeană.

Chris Jenner, Robert Kardashian, O.J. Simpson și Nicole Brown-Simpson, două perechi de prieteni la vârsta inocenței

Convulsiile rasiale americane nu au dispărut, dar lectura brutalității poliției americane este azi alta. Codurile de acceptabilitate a violenței contra femeilor s-au schimbat și ele. Trăim o decadă în care am văzut prăbușindu-se mulți bărbați puternici din cauza acuzației de abuz sexual. Codul este foarte complicat. Uneori este de ajuns un articol în presă pentru a distruge o carieră, alteori acuzatul poate să continue să își desfășoare activitatea, chiar ca președinte al Statelor Unite (cazul Donald Trump) sau poate fi recompensat ajungând judecător al Curții Supreme (cazul Brett Kavanaugh). Contextul contează și, în realitate, nu femeile au puterea de a dărâma carierele anumitor bărbați. Acuzațiile nu dau roade dacă nu sunt alese de către alți bărbați puternici, care să le promoveze și să le folosească. În realitate, societatea abia învață să fie feministă la un nivel destul de elementar, de teoretic, cam la fel cum învață să își recunoască și să își corecteze rasismul.

În prezent, procesele televizate informează și distrează la scară planetară, iar de această dată se decide cu mare subtilitate cât de tare se poate întinde coarda pe tema feminismului. Dincolo de fascinația pe care vedetele o trezesc în rândul publicului, vorbim despre teme al căror interes social este enorm. Conștiința umană, în evoluția ei, a ajuns să descopere și fața toxică a monedei utilizării feminismului.

Johnny Depp și Amber Heard în timpul procesului pentru defăimare, Fairfax, Virginia, 2022

 

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Back to top button