Privind prin fereastra Overton

0 0
Read Time:19 Minute, 5 Second

Fragment din volumul Bărbați Clandestini, al doilea volum al seriei Contagii

Laura Cătălina Dragomir, Nona Oprixor

Trăgătorii trebuie să lovească ținta. Scopul lor este inclus în însăși definiția termenului. Există un instinct care ne face să vedem lucrurile așa. Stabilim scopuri și luptăm să le ducem la îndeplinire. Oricare ar fi ele, obișnuim să le atașăm metafore care au de-a face cumva cu trasul la țintă. Obținerea unui mare beneficiu economic poate fi „punct ochit, punct lovit”, plus alte sute de analogii cu sportul, din aceeași categorie. Din antichitate, și poate că dinaintea ei, când reușim să cucerim o persoană de care suntem îndrăgostiți, asociem asta cu săgețile, în special cele ale lui Eros – Cupidon. Există și variante în care Amor are un pumnal. Dacă ne anihilăm inamicul, putem spune că i-am „băgat un gol”. Existența sportului în sine este dovada că vedem viața ca pe o competiție. Trebuie să alergăm mai bine ca dușmanul, și la sfârșit să nimerim, fie că e vorba de dragoste, fie că e vorba de război. Să adăugăm cantitatea impresionantă de filme în care gloanțele trebuie să-și lovească ținta. Acele personaje, la fel cu trăgătorii reali, trebuie să aibă capacitatea de a depăși excitația provocată de adrenalină, de a judeca la rece pentru ca apoi să lovească cu o mână fermă. Acestea sunt atribute pe care specia noastră le apreciază în mod special. Pentru a afla când a început să se formeze această idee, ne putem întoarce la vremurile când abilitatea unui vânător, o lovitură norocoasă, însemna hrănirea tribului. Dar putem merge și mai în urmă, pe scara evolutivă, chiar și înaintea mamiferelor. Prefer azi să aleg un exemplu din lumea păsărilor.

Există povești apocrife care au fost transmise ca adevărate, printre care și incredibila moarte a lui Eschil. Dramaturgul ce fondează temelia tragediei antice își plimba des lucioasa chelie în puternicul soare al Mediteranei. După cum explică istoricul roman Valerius Maximus în unul din cele nouă volume din Fapte și cuvinte vrednice de luare aminte, cea mai suculentă anecdotă a vremurilor precreștine, augurii au prezis o moarte atroce pentru Eschil: un acoperiș urma să se prăbușească peste el, așa că acesta ar fi decis să trăiască sub cerul liber. În antichitate, futurologia era treabă foarte serioasă. Într-o zi, a primit impactul direct în cap al unei broaște țestoase, aruncată de un vultur care zbura la mare înălțime. Se presupune că era vorba despre vulturul negru (Aegypius monachus), care are obiceiul să lasă să cadă țestoase pe stânci, pentru a le deschide așa carapacea. Putem presupune că vulturul a confundat chelia cu o piatră. Deși era un incredibil țintaș, pasărea a rămas nemâncată în acea zi, deci, în realitate, nu și-a atins scopul. S-a zis că profeția oracolului s-a împlinit, că o casă a căzut deasupra capului poetului, dar nu a lui, ci casa țestoasei. Când e vorba de forțat lucrurile pentru a se potrivi tiparelor gândirii magice, oamenii au un talent deosebit.

În afara mitului în care intervine un deux ex machina ornitologic, Eschil a intrat în legendă și printr-o gravă acuzație ce i s-a adus. Titanul Prometeu, personajul piesei ce i se atribuie, a revelat muritorilor secretul focului. Pe același calapod, Eschil a fost acuzat de asebeia, pentru ireverența sa fața de divinitate. S-a zis că și-ar fi folosit piesele pentru a revela secrete ale cultului Misterelor Eleusine, dar a reușit să câștige în tribunal. Societatea sa nu îi permitea împărtășirea unui timp de cunoștințe considerat sacru, limitat pentru un număr extrem de mic de inițiați. Acuzatorii l-au țintit, dar nu l-au nimerit.

„Părintele tragediei antice” a considerat însă că cele treisprezece victorii în competiții teatrale nu sunt importante în fața eternității, preferând să se recomande în epitaful pe care și l-a compus pentru piatra funerară, ca soldat:

„Aici zace Eschil, atenianul, fiul lui Euforion,

Pe care îl ajunse moartea în Gela cea cu grâne strălucitoare;

Luptător glorios, amintirea lui o păstrează câmpia de la Maraton

Şi perşii pletoşi care i-au cunoscut curajul.

”Moartea lui Eschil, Cronica tabloului florentin

de Maso Finiguerra (sec. Al XV-lea)

 

Forțând o comparație peste milenii, nivelul inovativ al tragediilor sale ar fi peste cel al lui Orson Welles în cinema, dacă ținem cont de faptul că Eschil a construit practic originile reprezentației teatrale. Să zicem că a pus piatra pe care se ridică azi Hollywoodul. Și să mai zicem că Fereastra Overtoniană a secolului său a apreciat realizări care nu ne interesează atât de mult, interzicându-i o exprimare teatrală ce astăzi ar fi fost extrem de apreciată. Cum nu știu dacă Eschil a câștigat procesul în mod corect, nu știu dacă merită să îi recitesc toată opera căutând revelațiile secrete. Nici nu știu dacă e posibil ca acestea să se fi pierdut prin traducere. Cert e că dragostea pentru scenă l-a băgat în bucluc și a ajuns pe o listă neagră pentru că a luat-o înaintea timpurilor și a scris lucruri care intrau în teritoriu interzis.

Să ne limităm să definim cu simplitate conceptul de Fereastră a lui Overton ca deschiderea pe care societatea o permite din punct de vedere al mentalităților, politicilor considerate corecte. Este ușor de înțeles: de exemplu, divorțul este de neconceput pentru o societate fundamental religioasă, dar cu timpul devine pur și simplu la modă. Ce era demonic ieri, astăzi poate fi absolut banal. Legile binelui și răului nu sunt atât de eterne cum par. Milioane de persoane folosesc Viagra, dar doar un număr restrâns ar fi dispuse să recunoască asta în public. Fereastra Overntoniană a prezentului încurajează consumul, dar nu-i apreciază pe cei ce au nevoie de ajutor.

Oarecum respectând același tipar, Fray Luis de León, renascentist spaniol, profesor universitar în Salamanca în secolul al VI-lea, a îndrăznit să realizeze o traducere a Cântării Cântărilor în limba castiliană. Era un învățat, un intelectual adevărat, credea în studiu, în rigoare, în raționament. Făcea parte dintr-o rigidă structură birocratică, dar gândea singur. Era un educator talentat și un poet atât de bun că și-a câștigat locul în manualele moderne. A crezut că dacă dă traducerea unor câțiva aleși, nu se expunea prea mult. S-a înșelat. Sinodul de la Trent stabilise clar că predica se putea spune în limba populară, dar traducerile Bibliei în limba vernaculară, după dezbateri abundente, nu fusese admisă. Biblia guverna viețile și dădea cheia mântuirii după moarte. Chiar și așa, nu putea fi cunoscută decât prin intermediar. Nemurirea sufletului depindea de preotul bisericii locale. Iar Cântarea Cântărilor nu era tipul de text biblic pe care clericii să fi dorit să-l dezbată cu enoriașii. Deseul carnal trebuia strunit. Un poem erotic, fie el și interpretat alegoric de către teologi, ducea la mari probleme dacă circula prin lume în limba vulgului. Așa a ajuns Fray Luis nu doar pe o listă neagră ci și la pușcărie.

Gelozia în lumea academică se poate servi de numele lui Dumnezeu și de Inchiziție, dacă e cazul. Poezia a fost dată cu capul de pereți de multe ori în istorie, și încă mai este. Să adăugăm certuri tribale între augustinieni, dominicani și ieronimiți, fiecare cu ierarhiile, favorurile și rivalitățile lor. Culmea, Fray Luis, cel care a scris atât despre pacea interioară, a scris cele mai bune poeme într-o celulă. Pe deasupra, eroul nostru avea sânge de iudeu. Cariera nu-i era de ajuns să-i demonstreze meritele. Până la urmă, motivul real era banal, ca de obicei. Observațiile lui despre operele unui coleg, azi uitat și ignorat, nu fuseseră bine primite. Imediat s-a realizat o alianță, un denunț. A fost acuzat de distinși și respectabili colegi în fața Inchiziției că avea păreri inacceptabile și că a tradus fără permisiune Cântarea Cântărilor. Așa sună discursul procurorului, așa zisul Avocat al Domnului (advocatus Dei): „Iluștri domni: […] Îl acuz penal pe profesorul Fray Luis de León, din ordinul Sfântului Augustin, profesor de teologie la Universitatea din Salamanca, descendent al unei generații de evrei […] pentru că a spus, a afirmat și a susținut mulți eretici și scandaloase propuneri […] În primul rând a zis că ediția Vulgata are multe defecte și că se poate face o [traducere a Bibliei] mai bună.”

Acuzația procurorului începe cu insinuări medievale, afirmând că preferința filologică a lui Fray Luis de Léon pentru „adevărul ebraic” exista chiar în propriul lui sânge. Studentul Salazar, martor al acuzării, ar fi auzit ca profesorul a zis că în Cântarea Cântărilor este vorba despre dragostea lui Solomon pentru o femeie, și nu despre dragostea pentru divin. Fray Gaspar de Uceda, profesor și el, a auzit îngrozitoarea declarație a acuzatului: Cântarea Cântărilor era în realitate un carmen amatorium (un poem erotic). Da. S-a făcut pușcărie pentru genul ăsta de afirmații. În altă epocă, Fray Luis ar fi plătit mult mai scump pentru această „crimă”. Dar poate în altă epocă n-ar fi gândit așa. Până la urmă, noroc cu Renașterea.

Fray Luis nu a negat niciodată traducerea, clarificând că era vorba de un manuscris privat (nu îl tipărise niciodată și nici nu intenționa să o facă); adevărat sau nu, a spus că i-a fost furat din chilie, copiat și folosit împotriva lui. Apărarea a susținut că traducerea era pentru o verișoară călugăriță, care nu știa nici ebraică, nici latină și îi ceruse profesorului să-i explice acea parte neobișnuită a Bibliei).

De altfel, merită spus și este admirabil că atât religia evreiască, cât și cea creștină au plasat Cântarea Cântărilor în canonul sacru, oricâte opoziții ortodoxe s-au întâmpinat de-a lungul secolelor. Evul Mediu se terminase, mentalitatea renascentistă, sau poate alte tipuri de lupte și interese, au făcut ca Fray Luis să câștige procesul. Surprinzător! Indiferent de motiv, un om decent, talentat și deștept a învins Inchiziția, a învins geloziile și capcanele răutății mediocre.

Partea mea favorită decurge după cinci ani de pușcărie, când profesorul se reîntoarce la catedră. Atunci se zice o simplă frază ce mă impresionează în context mai mult decât O, Căpitane, Căpitanul meu!, poemul lui Walt Whitman. Aceasta îl transformă pe Fray Luis de León în profesorul meu favorit. A intrat în clasa plină de studenți emoționați, care își stăpâneau ovațiile și aplauzele, i-a privit lung un timp și după atâta dureroasă absență, a început lecția cu două cuvinte ce mi-au rupt sufletul mai mult decât orice declarație ideologică: „Spuneam ieri…” Asta a zis după cinci ani de calvar. Și-a început lecția ca de obicei, cu cuvintele „spuneam ieri…” Așa a șters cu buretele Inchiziția și puterea ei. Așa de glorios a ieșit de pe listele negre făcute de mediocrii săi colegi. Așa se rezistă. Se predă ștafeta zilnic, de-a lungul istoriei, iar omul își câștigă drepturile, luptând un ieri după alt ieri. Nu e vorba doar de o zi după alta. Acest „ieri” asigură o continuitate, punând între paranteze toate pauzele pe care rațiunea a fost silită să le facă.

Procesele se pot pierde sau nu. Contează lupta. În cadrul lor, Acuzarea și Apărarea se află într-un conflict etern la care participăm cumva cu toții, căutând armonia și justitia. Ieri după ieri.

Pisica și șoarecele sunt forțați uneori să formeze o echipă provizorie, pentru a învinge un inamic comun: acesta este deja un laitmotiv al serialelor TV „deștepte” precum Billions sau The Blacklist. Asta ar fi metoda supremă de reglare a tirului. Eroii, conștienți de propriul narcisim, văd că singura soluție pentru a-și atinge ținta este parteneriatul cu inamicul pe care îl urăsc, dar îl și respectă. Și sunt capabili să facă această tranziție intelectuală, să-și învingă nevoia viscerală de a înjunghia dușmanul, de a o amâna, și a prefera să se folosească de atributele acestuia pentru a-și atinge scopul. În ambele seriale citate, sezoanele preferate de public sunt cele în care eroul și antagonistul se unesc, forțați de împrejurări: personajele interpretate de Damian Lewis și Paul Giamatti în Billions, și cele de James Spader și Megan Boone, în The Blacklist.

Toate aceste schimbări de strategie, deja uzuale în narațiunea TV a prezentului, se bazează pe Teoria jocurilor ca știință matematică și trebuie să servească mereu unui scop major. Altfel rămân în categoria ieftină a jocului scaunelor muzicale, în care cel ce își pierde locul se decide destul de aleatoriu. Publicul iubește schemele narative tip Zece negri mititei (Agatha Christie), în care inamicii sunt eliminați unul câte unul, dar în modernitate, se pretinde un context mult mai complex, care să impună schimbarea în Jocul (Urzeala) Tronurilor.

„A se face frate cu dracul până se trece puntea” devine lecție importantă, o cerință vitală pentru cei ce se introduc în artele politicii, finanțelor sau ale oricărui tip de strategie evoluată. Iar în modernitate, fraternitatea cu diavolul coexistă cu meditația zen, justificările holistice și reciclarea plasticului; pentru că așa ne simțim mult mai buni și așa, cu adevărat „scopul scuză mijloacele”. Celebra afirmație nici măcar nu apare în Principele lui Machiavelli. Am putea spune că este un sinopsis concis, sau o frază cheie, un slogan perfect. Dar filosofia politică a italianului renascentist e mult mai complexă și ne întoarce din nou la context. În realitate, Niccolo Machiavelli spune că puterea este legitimată să acționeze cum crede de cuviință pentru a păstra tronul. Dincolo de legile de acum jumătate de mileniu, și în ciuda legilor de azi, puterea tinde să aibă impresia că are mereu dreptate, că ea știe mai multe decât „norodul” și chiar are dreptul să comită ilegalități în numele unui așa zis „bine-comun”.

Richard Nixon s-a dat de gol în fața unui incisiv David Frost, ziaristul ce și-a câștigat astfel dreptul de a deveni personaj de teatru și de film. Presat de intervievator, președintele american a scapăt atunci, în 1977, ceea ce puternicii, în general gândesc: dacă ilegalitatea este comisă de președinte, atunci, în realitate, nu este ilegalitate. Cumva, printr-o misterioasă operație deux ex machina, ilegalitatea îi este permisă puternicului zilei, pentru că el este deasupra legii.

Azi e considerat mitic, unul dintre cele mai mari interviuri din istorie, cum nu se mai fac, din cele „de-adevăratelea”. Azi Frost este etichetat ca un geniu al jurnalismului, dar atunci, Nixon a crezut că e dintre cei slabi, de care se putea folosi pentru a-și curăța imaginea. L-a subapreciat, l-a considerat un aliat temporar, un lingușitor ce căuta să se agațe de numele său de fostă glorie căzută în dizgrație, pentru a face ceva zgomot și a putea avea o carieră. Poate ceva din asta era adevărat, jurnalistul fiind un playboy cunoscut și un ambițios, dar interviul a fost în realitate un meci mare în care a existat pentru pubic un singur învingător: Frost. Asta s-a întâmplat în special pentru că ziaristul a scos la lumină porția de Machiavelli ce zăcea în Nixon, atât de evidentă, dar atât de imposibil de recunoscut. Indiferent de valorile reale ale lui Frost, într-o democrație, sunt lucruri care nu se pot spune fără să recunoști implicit că politica înseamnă manipularea celor mulți, a celor ce votează, iar fraza lui Nixon este una din frazele cheie în care adevărul intim iese la lumină, deasupra convenționalismelor de orice tip. Fereastra Overtoniană nu permite cu niciun chip astfel de gândire exprimată pe față. De aici necesitatea folosirii artelor manipulării în cazul politicienilor dornici de manevre tipice tiraniei.

A fost o vreme când oratorii studiau anticii pentru a învăța cum se construiește un discurs convingător: Eschil însuși sau Iulius Cezar. Azi se preferă monologurile lui Al Pacino (de pildă), așa că, de fapt, se recurge la marii scenariști ai Hollywoodului pentru a domina rapid arta negocierii și convingerii. Avocatul diavolului este numele unui film de succes dar și un concept legal. Al Pacino joacă rolul Satanei, atotputernic îndeplinitor de vise. În faimosul sau monolog, stabilește că Dumnezeu l-a prins pe om în uriașa sa glumă cosmică, dotându-l cu instincte, apoi inventând reguli împotriva lor: „Atinge, dar nu gusta. Gustă, dar nu înghiți.”

Al Pacino în Avocatul Diavolului

Advocatus diaboli, pe latinește, este invenția Bisericii Catolice, și era un birocrat îndeajuns de deștept și capabil să argumenteze împotriva sfințirii unui candidat, revelând astfel defectele de caracter sau falsitatea dovezilor în favoarea canonizării. Jocul între Avocatul diavolului și Avocatul lui Dumnezeu (advocatus Dei) ținea audiența cu sufletul la gură, așa cum marile procese televizate sau filmele cu avocați sunt capabile să o facă, etalând arta confruntării dialectice între Apărare si Procuror.

Sintagma „a face pe avocatul diavolului” descrie azi orice situație în care se ia o poziție cu care nu se este neapărat de acord, de dragul dezbaterii, pentru a explora validitatea unui raționament, exact cum în matematică se folosește metoda rezolvării problemelor prin reducere la absurd.

Privindu-i pe Diavol și pe Dumnezeu doar ca puncte de referință pentru a diferenția binele de rău, granița este de multe ori încețoșată. Ce ne rămâne atunci? Respectarea legii ar fi un reper. Dar legea este umană, deci supusă greșelii. Este perfecționabilă. Ce era tolerabil, inclusiv pozitiv acum câteva decenii, astăzi nu servește. Se cheamă progres și se câștigă adunând un ieri după altul. Iar legile la care se referă Satana în monologul lui, interpretat fabulos de Al Pacino, tot de om sunt făcute. Dumnezeu a fost o scuză sublimă timp de milenii pentru orice trăznaie îi dădea omului prin cap să facă, de la războaie, la arderi pe rug și diverse torturi autoimpuse ca măsură a credinței.

După Noul Testament, Sfântul Ioan Botezătorul purta o cămașă de penitență, care era menită să provoace disconfort. Se pare că moda contagioasă (ce supraviețuiește și astăzi) a fost lansată de Apostolul Pavel. Tatăl său fabrica în Cilicia (azi, ìn sudul Anatoliei) niște țesături aspre, bune pentru corturi, pe care fiul le-a considerat ideale pentru asceză. A venit un timp în care a purta pânza aspră direct pe piele nu a mai fost suficient. Unii credincioși au trecut de la o țesătură incomodă, la a folosi un obiect metalic, mai asemănător cu un accesoriu erotic masochist decât cu un obiect de penitență. Așa a apărut ciliciul ce-și trage numele din localitatea Cilicia, revendicându-și astfel rudenia cu cămașa Sfântului Ioan. Ținta declarată a tuturor era obținerea unui spirit mereu treaz, care să refuze carnalul. Doar că atâta efort de a respinge erotismul a dus mulți purtători de ciliciu la extaz. Să zicem că pentru unii, ținta reală era opusă celei oficiale.

Același lucru se poate spune despre instrumentele folosite pentru flagelare. Și uite așa, Diavolul și Dumnezeu se întâlnesc când e vorba de a inova mecanisme ce unora le provoacă plăcere, iar altora le blochează apetitul sexual și îi apropie de sfințenie. Fereastra Overton nu ar permite nici în trecutul medieval, nici acum, sinceritatea, când este vorba de practici BDSM. Revenind la serialul Billions, personajul lui Paul Giamatti forțează deschiderea overtoniană mărturisind că este masochist și totuși, câștigă alegerile. Cea care se alege cu privilile strâmbe și glumele, este soția lui. Aștept cu curiozitate societatea de mâine, capabilă să dezvolte acest tip de toleranță, la nivel înalt.

Omul a privit cu atenție dintotdeauna tot ceea ce ne unește și ne separă, micile evenimente, coincidențele, forțele externe ce desenează contextul vieților noastre. Fiecare epocă s-a bazat pe alte legi de analiză, pe alte mentalități și țeluri. Volumele din seria Contagii investighează, mai presus de toate, ideile ce se răspândesc cu viteză, dând coeziune grupului social din care facem parte, civilizației, umanității. Privindu-le cu atenție, înțelegem care este scopul unei populații într-o anumită epocă. Nimic nu ne caracterizează mai precis ca ținta propusă ca indivizi, familii sau popoare. Asta ne transformă, din multe puncte de vedere, într-o civilizație de țintași de precizie. Volumul al doilea al seriei, Bărbați clandestini, se încadrează în această linie. Desigur, are și „ținta” lui specifică. Eschil, Fray Luis de Leon, Orson Welles, Charlie Chaplin, Kevin Spacey sau Johnny Depp, au contrazis cumva preceptele epocii lor și au intrat pe liste negre, unii pe drept, alții poate că nu. Dar baremul după care s-a judecat cândva, nu se poate recalibra peste timp. Nu putem spune că ce era just atunci și e injust acum era greșit. Fiecare epocă are justitia pe care o merită. Vorbim despre o evoluție milenară a valorilor și a conceptelor. Tot ce putem face e să o cunoaștem ca să întelegem de ce am ajuns unde am ajuns, adunând un ieri după alt ieri.

Fiecare epocă are listele sale negre și fiecare epocă are foști damnați ce devin simbol de libertate. Trădătorii din epoca părinților sunt eroi pentru generația fiilor. Prezentul ne vorbește despre toleranță. Din punctul meu de vedere, toleranța implică superioritate, nu egalitate. Minoritățile de aproape orice tip pot fi astăzi tolerate în numele corectitudinii politice. Și ca întotdeauna, apar erori, unele dintre ele cu doza lor de comic absurd.

Mi se pare absolut perfect ca în numele egalității rasiale, să existe un Santa Claus, un Pinocchio, o Cenușăreasă sau un Spiderman, un James Bond, un Superman, chiar și un Dumnezeu afro-american. Dar când vorbim despre Iliada, contextul istoric și mitologic este foarte precis. Troia: Căderea unei cetăți, serialul transmis de Netflix, ne propune un Ahile de rasă neagră și un Zeus la fel. Măcar din cauza endogamiei divine, provocată de faptul că Zeus era tatăl foarte multor zei și zeițe, această opțiune este o imposibilitate, dat fiind ca Olimpul rămâne majoritar alb în acest serial. Propunerea funcționează doar dacă Netflix ignoră nu doar mitologia ci și genetica.

Ahile, între David Gyasi și Brad Pitt

Nu este același lucru să faci castingul unui serial de detectivi cu filmarea unei epopei clasice homeriene. Nu se poate împlini norma de echitate rasială chiar în orice film și în orice serial. Zeus nu este șeful secției de poliție. Cât despre Ahile, poate că nu e nevoie să aibă figură de viking, precum cel interpretat de Brad Pitt, în filmul lui Wolfgang Petersen, dar un Ahile blond este credibil în comparație cu unul de rasă neagră, interpretat de David Gyasi pentru Netflix. Homer nu este o franciză de supereroi. Nu putem face cross-over-uri nebunești, de tipul King Kong vs. Godzilla. Nu mă interesează un posibil univers în care, de pildă, Ulise nu ar fi deștept și manipulator, iar Elena, regina Spartei, ar fi urâtă. Să măcelărești clasicii, nu e o dovadă de libertate, de toleranță, ci de incultură. Fereastra Overntoniană ar trebui să se închidă, înainte ca în numele egalității rasiale să avem un Napoleon sau un Mozart de rasă neagră.

Dacă Netflix i-ar fi dat importanță regelui etiopian Memnon, care a murit chiar de mâna lui Ahile, serialul ar fi avut un actor afro-american distribuit legitim și m-ar fi umplut de admirație.

Poate cea mai justă e tot ceramica grecească antică, bicoloră, uniformizantă, în care atât Ahile cât și Memnon par la fel de negri.

Ahile și Memnon, între Thetis și Eos

anfora din secolul al V-lea î.e.n

 

About Post Author

Laura Cătălina Dragomir (n. 8 iulie 1976, Buzău) este poetă, jurnalistă, blogger și mediator cultural; de 16 ani trăiește în Ulldecona, Spania. A studiat Comunicare și Relații Publice la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza " din Iași. A publicat poezie, proză, articole și eseuri pe diferite platforme online de profil. A realizat rubrici periodice de analiză culturală și socio-politică în revistele Robarna, Gazeta de Spania și Români în Andalucia; a colaborat cu Radio Iași și cu Radio Trinitas. Membră ASARS / Asociación de Escritores y Artistas Rumanos de España, Laura Cătălina Dragomir este o prezență constantă și o figură marcantă în cadrul întâlnirilor asociațiilor de profil din Peninsula Iberică. A publicat volumele de poezie „Una și aceeași față a diferitului", „Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate", „Nunanit” (poezie pentru copii, în colaborare cu artista plastică Iulia Șchiopu). În 2022 a publicat volumul I de eseuri din seria „Contagii"(scrisă în colaborare cu Nona Oprixor") și volumul de analiză socio-politică „Capitalizarea semioticii narativ în spațiul politic european". De asemenea, a tradus „Vara Tequila", o antologie poetică a scriitorului Nicolae Coande, în prezent lucrând la alte două volume bilingve ale poeților Artiom Oleacu (Rep. Moldova) și Javier Claure (Bolívia). Printre proiectele care vor vedea în curând lumina tiparului se află „Cultura de proximitate"(volum de interviuri) și „Caietul Dragomirei" (caiet auxiliar de gramatică a limbii române).
Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *